Arhive zilnice: 9 August 2017

A crack

Standard

Abia intrasem pe autostradă și s-a auzit tare: POC!

-Ce s-a auzit?

Cred că a pocnit sticla de apă din spate, am răspuns.

Dar nu fusese sticla de apă, era o pietricică care sărise în colțul dreapta jos al parbrizului și acum pornise cutezător și fără drept de apel spre mijlocul geamului. O crăpătură destul de curajoasă de altfel, în 5 minute avea deja vreo 15cm.

-Vrei să ne întoarcem să încercăm să o reparăm?

Nu, am răspuns hotărâtă. Pierdem minim o oră.

-Poate și mai mult. Dar dacă nu o oprești o să se tot întindă.

Mergeam spre mare. Două ore pierdute vs. un parbriz crăpat. No brainer.

Până ne-am întors avansase deja până la jumătate, unde s-a și oprit, nehotărâtă. O suspectez că nu se poate decide dacă să cotească sus, înainte, sau jos. Dar e ok, nu mă grăbesc, o aștept și oricum nu mă deranjează deloc, abia o zăresc cu coada ochiului și m-am obișnuit cu ea.

Nu m-am necăjit deloc. Din momentul în care am văzut-o am acceptat-o acolo. Cred că de la Sara am învățat lucrul ăsta. Realitatea se rotise cu un sfert de grad și nu mai putea fi dată înapoi cu indiferent cât efort aș fi depus. Așa că doar mi-am acceptat noul parbriz, acum cu o crăpătură în el. Mai mulți oameni l-au văzut și pe rând s-au îngrozit, m-au compătimit și m-au întrebat ce am făcut pentru el, nu fără a îmi spune ce ar fi trebuit să fac sau ce ar trebui să fac cu el. M-am uitat fascinată cum problema parbrizului meu părea mai importantă pentru ei.

Reîntoarsă în București am sunat, după vreo 3 zile, niște repărători de parbriz. Am nimerit un nene foarte amabil, care mi-a explicat senin că fie ajungeam cu ea până în 10 cm fie nu mai au ce să îi facă și trebuie să schimb tot parbrizul. Deci o să schimb parbrizul. Cândva. Când oi avea chef sau va fi o nevoie imediată să o fac.

Săptămâna trecută stăteam în mijlocul unei discuții despre naiba știe, viață poate, în care un cineva cvasi necunoscut mărturisea cum făcuse some soul searching sau cum draci se zice la treaba asta de e la modă și se ocupă toate lumea cu ea și descoperise că traseul vieții sale fusese influențat de un profesor necorespunzător de matematică.

Cumva, mi s-au părut legate, profesorul de matematică și crăpătura din parbrizul meu.

Cred că pietricele din parbriz se întâmplă în viață. Uneori ca atare, alteori sub alte forme, dar toate au potențialul de a schimba traiectoria pe care ne aflăm.

Și mi se pare tare important cum reacționăm. Întoarcem mașina și întârziem ajungerea pe plajă ca să încercăm să oprim inevitabilul? Nu o facem dar ne uităm tot timpul la crăpătura din parbriz și regretăm că nu am întors? Ne pierdem buna-dispoziție pentru restul vacanței? Dăm vina pe ea ca fiind singura responsabilă pentru o vacanță eșuată, pentru că ne uitam la ea când am intrat în camionul din față și am rămas în scaunul cu rotile sau pentru că ne gândeam la ea când am văzut anunțul pentru job-ul corporatist care ne-a mâncat viața și sufletul?

Cred că pe lângă sau mai bine zis în loc de lecții sau pretenții de cunoștințe avansate în chimie, geologie sau istorie, ar fi tare bine să învățăm copiii noștri cum să se descurce cu pietricele care le vor ciobi ferestrele din viață.

Echilibrul dintre a accepta imprevizibilitatea momentului apariției dar și certitudinea existenței lor și de a ști cum să gestionezi ce ți se întâmplă o dată ce au ajuns pe parbrizul tău. Să învețe că nu au control asupra a multor lucruri din cele ce le vor influența viața dar au control total a cum reacționează atunci când unul din aceste lucruri li se va întâmpla, și li se vor întâmpla o grămadă, cu siguranță. Nimeni nu e vinovat sau responsabil de locul bun sau rău în care ne aflăm azi. Nimeni în afară de noi, deși nu suntem nici vinovați nici responsabili de multe din lucrurile care ni s-au întâmplat. Nu că aș avea pretenția că dețin secretul gestionării crăpăturilor din viața personală, doar că cea din parbriz mi s-a părut un început bun. Și sper să reușesc să o învăț pe Sara cum să se descurce cu ele, chiar dacă poate eu însămi n-oi învăța suficient de bine pe parcurs.

Mi se pare ușor mai important decât cati ani a domnit Stefan cel Mare. Dar, așa cum mi-am dat seama și în discuția de mai sus de care pomeneam, it’s again probably just me ;).

Ps. Si tot nu stiu ce e de facut cand se intampla unele mai grave, nu ca o pietricica in parbriz but more like dispare drumul si te trezesti cazand intr-un ocean. Creca atunci nu prea ai de ales. Tragi adanc aer in piept si inoti 🙂

Anunțuri