Dar în realitate? În realitate există?

Standard

Mă gândesc că am vrut-o pe Sara ca să mă coloreze pe mine din albastru în galben, atunci când am nevoie. Complet egoist să ai un copil, am mai scris.

Zilele mele cu Sara se țin de mână una după alta, rostogolite de chițăieli și râsete în timp ce jucăm fotbal în apartamentul nostru circular sau facem lupte în patul mare din dormitor, unde își perfecționează pe zi ce trece ghilotina. Și sunetele războinice aferente. Zile când suntem amândouă prea leneșe pentru a ne mișca măcar un centimetru afară pentru că aici nu locuiește nicio mare. Citim, în tăcere, Sara cu capul pe colțul drept al canapelei verzi și eu pe cel stâng, cu picioarele unite pe spătar într-un V întors și încă inegal. Desene animate și cântat un nene de patru litere vechi de sute de ani. Puzzle-uri late întinse pe toată podeaua albă de sufragerie, căni de cafea pe masa rotundă din balcon cu vedere la vârfuri de pomi și voci de copii sau păsări mici. Picioare ghemuite pe scaune cu perne albastre. Ocazional, seara, fluturi maro care decid să ne țină companie toată noaptea.

Dar cel mai și cel mai mult îmi plac discuțiile dinainte să i se îngreuneze pleoapele (nu că i-ar fi vreodată copilului ăsta somn, nu, poate doar dimineața când o trezesc) purtate în semi sau doar întuneric.

-De ce gândesc oamenii?

-De ce există animale? Dar plante?

-De ce există Pământul?

-De ce avem nevoie să respirăm?

-De ce sunt oamenii diferiți?

-Magia e adevărată?

și încă mii turuite peste orice viteză legală. Câteodată mi-e teamă că o să fie ultimul om din Univers care se întreabă lucrurile astea, specia umană pare mulțumită, sătulă și atât de autosuficientă între rate și pamperși și vacanțe planificate cu vizite la puncte turistice obligatoriu de bifat.

-Ia-mă încet, mama, îi zic întotdeauna, știi că nu pot să mă grăbesc la lucrurile importante.

Și dezbatem uneori și ore bune la rând, pe semi sau doar întuneric evoluție, atomi, energie, Big Bang, religie, gene sau galaxii și magia adevărată (care bineînțeles că există, doar că nu e aia cu trucuri, e aia cu sufletul). Îi spun Sarei tot ce știu. Și întotdeauna adevărul (v-am mai spus că nu îmi place să o mint și așa am știut că o să o cresc, cu adevărul, încă de când era cât o sticlă de apă de 2l). E la curent cu toate ideile din cărțile pe care le citesc. Ea întreabă, eu răspund cât știu. Mă oprește când nu înțelege un cuvânt. Sau când o idee i se pare absurdă. A râs în hohote când i-am prezentat principalele religii ale lumii, cu Rai și Iad, 72 de virgine și reîncarnări, surprinsă că adulții ar putea crede așa ceva. Ca să știți că atunci când râdeți de religie e fix atitudinea unui copil de 6 ani (foarte deștept de altfel, dar de 6 ani). De fapt nici măcar, pentru că și Sara tace cu gura deschisă când îi explic ce unește (aproape) toate religiile astea, bunătatea din spate și iubirea.

-X crede că există un Dumnezeu care e un nene bătrân cu barbă albă, un fel de Moș Crăciun așa, care se uită la noi de sus și vede tot ce facem și un diavol cu coadă roșie ce se ascunde sub pământ. L-a văzut ea.

-Da, mama, sunt mulți oameni care cred asta.

-Și există?

-Eu nu cred că există. Dar X și mulți alți oameni cred că există, da.

-Of mama. Dar în realitate, îmi spune apăsat, ca să pricep mai bine, există?

-În realitatea lor există, da, pentru că ei cred în Dumnezeu.

-Și atunci e real?

-Pentru ei da.

-Moș Crăciun există?

Shit. I do like this guy, cum dracu spun eu adevărul despre el fără să-l omor pe veci?

-Da mama, dacă crezi în el, sigur.

-Tu crezi în el?

-Uneori da.

-Și primești cadouri doar când crezi în el și când nu crezi nu primești?

-Primesc uneori cadouri frumoase, dar nu știu dacă are legătură cu momentele în care cred sau în care nu cred. Unele nici nu sunt de Crăciun, oricum.

Păi de unde vin cadourile dacă nu crezi în Moș Crăciun? Ce, apar așa: PUF ?! continuă interogatoriul de la cei 116cm

-Ei, nu, cadourile vin din iubire.

-Mami, serios, nu înțelegi nimic din ce vreau să spun! și tace ronțăindu-și ideile a să le poată da forme mai pe înțelesul meu, vădit limitat.

-Mama! Vezi masa asta? E reală. Aici. Cu noi. Există. E pătrată și tare. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Moș Crăciun sau Dumnezeu există așa? În realitate?

Darn. 6yo and she kicks my ass @ my own game.

-Nu mama, sunt nevoită să recunosc. Nu există așa.

și las și eu niște tăcere să se întindă între noi, să văd ce zice. nimic.

-Dar nu toate lucrurile există așa, mama, știi, nu?

-Nu?

-Nu. De exemplu, iubirea ta pentru mine. O simți, nu? E aici, acum cu noi, există. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Deși nu e pătrată și nu stă înfiptă în podeaua din sufragerie.

Viermele aprobă ușor și își dă puțin ochii peste cap la mine, acuzându-mă că am scos artileria grea legată de iubirea ei pentru mine, aici, când purtam o discuție vădit logică și rațională fără pic de legătură cu brânzoșeniile ce mă caracterizează.

-Deci tu zici că așa e și cu Dumnezeu și cu Moș Crăciun. Adevărul e în ce îi leagă pe oameni sau copii de ei.

🙂 cred că a înțeles perfect singura idee valabilă despre adevăr. Știu niște neni care se cred deștepți rău și care n-au priceput-o nici la vreo 50 ani+. Da, îs o cioară mândră, ce mai tura vura.

Mbine mami. Atunci, *pauză de căscat lung, doar așa, de plictiseală, nu, nici vorbă să îi fie somn la 11 trecute noaptea* o să mai cred și eu puțin în Moș Crăciun.

Sure hope so. Pentru că nu vreau nici pentru Sara și nici pentru mine o viață în care singurele lucruri adevărate sunt mesele tari, pătrate, de lemn, din sufragerie.

IMG_0867-001

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s