Arhivele lunare: august 2017

The end of an era

Standard

Chiar dacă Sara a primit coronița de absolvent al grădiniței în iunie, vineri a fost ultima ei zi acolo. S-a încheiat apoteotic, cu o petrecere cu oameni și multă gălăgie, de care m-am ferit ca de obicei.

Dar asta nu înseamnă că nu am fost emoționată. N-am vrut să îi arăt Sarei, pentru că nu vreau să o întristez înainte de școală.

Sara a ales o altă școală, deși inițial era hotărâtă să meargă la Montessano. A auzit la o prietenă că merge la o anumită școală (tot Montessori), am vizitat-o, și la ieșirea pe poartă a zis că vrea acolo. Am mai amușinat-o o săptămână să vedem dacă e pe bune au ba și era pe bune. So that was it.

Eu una eram ok și la Montessano, acolo ar fi avut-o educatoare pe Miki, persoana cu care sunt pe cea mai lungime de undă dintre toate cele care s-au ocupat de ea. Eram liniștită cu ea acolo.

Despre școala asta nu o să scriu, unde e, cine îi e educatoarea. Nu aș fi făcut-o niciodată nici cu grădinița, și m-a enervat teribil ieșirea din anonimat (inevitabil unii oameni au făcut asocierea între Sara și blog) dacă nu era Magda. Aș face-o din nou, exact la fel. Am scris pentru că am vrut să o ajut pe ea. Am scris când am avut ce să scriu de bine și când m-a enervat ceva m-am dus și am încercat să rezolv. Așa nebună și visătoare cum e ea, e prietena mea de tare mulți ani și am vrut să o ajut cu gradinita ei. Sper că am reușit măcar umpic :). A vrut să facă un lucru bun și nu știu aproape deloc oameni care vor să facă lucruri bune.

Dar, să fiu sinceră, sunt extrem de mândră de Sara că a ales să schimbe școala. Pentru fix asta. Că a renunțat la un mediu familiar, cald, comod, cu prietene și adulți pe care îi știa pentru a încerca ceva nou. Cred că din toate chestiile pe care le-a făcut viermele până acum, de asta sunt cel mai mândră. E nevoie de foarte, foarte mult curaj să iei o așa decizie, și mai ales singură (pentru că a fost a ei, deși și nouă ne-a plăcut și școala la care merge acum foarte mult) și la 6 ani.

Nu știu cum o să fie. Nu știu dacă o să regrete. Probabil, cu siguranță vor fi momente când îi va fi dor de prietena ei cea mai bună de dincolo și de restul prietenelor. Am întrebat-o și eu, curioasă, de ce.

Mi-a răspuns simplu. Erau mai multe cărți aici. Sigur au fost mai multe, dar mi-a plăcut răspunsul.

🙂

Nu am emoții cu școala. Sunt convinsă că o să se descurce, sunt convinsă că va ajunge cel puțin la nivelul din tradițional, așa cum și acum e mult peste medie. Oricum nu mă preocupă foarte tare aspectele astea. Nu mă gândesc nici la ce va veni după, sunt convinsă că o să fie bine. We will find a way. La Montessano i s-a oferit asta. Posibilitatea să rămână curioasă. Și asta sper să i se întâmple și la şcoală, e cel mai important lucru. De multe ori am cârâit (iar în primul an urlat intens) despre asta sau ailaltă. În ultimul timp deloc. Am făcut-o pentru Sara, evident, sunt o mamă leu, fie că îmi place au ba, dar cumva și pentru grădi. Mi se părea interesul comun al ambelor părți să se repare chestiile care puteau fi îndreptate.

Sunt mulți oameni acolo, dar eu în 3 am încredere pentru că fie îi cunosc fie i-am observat în relația cu Sara: Magda, dar ea atenție, nu are legătură cu educația, ci cu partea de sănătate (iar mâncare ca la Montessano nu e nicăieri în București), în Miki, pe care atunci când am auzit-o prima oară, la o ședință îmi venea să o iau în brațe să o pup, și pe Erika. Nu cred că am vorbit 2 vorbe cu ea în afara de cele ce o privesc pe Sara, dar pentru Sara, există o singură persoană pe lume acolo. Erika. O iubește încă, deși de 2 ani cred face cu Miki, pe Erika cel mai mult. Și cu ea mi se pare că a progresta cel mai mult pe partea intelectuală (cu Miki pe partea emoțională), poate s-or fi suprapus și peste perioadele de creștere, dar eu spun ce-am simțit :). Alina, de care am mai scris, face acum doar spaniolă cu ei și e una din cele mai blânde ființe din lume, și trebuie să scriu și de Adelina, psihologul grădiniței (a fost și coeducatoare o perioadă), despre care am fost sincer impresionată când am citit caracterizarea psihologică făcută Sarei. A surprins exact personalitatea ei. A înțeles-o și a cunoscut-o.

Ar mai fi de zis de curte, pe care Sara deja o plânge. Joacă cu noroiul, leagăne din cauciucuri uzate și alee senzorială, zid cu tuburi comunicante și trambulină. E un mic paradis acolo.

Aș recomanda Montessano? 🙂 Cu sigurață. Dar indiferent de cele de mai sus, pentru copil, independent de curte, acreditări sau carbohidrații (bio :P) de la masă, contează un singur lucru. Oamenii care au grijă de copii sunt cei mai importanți și ei ar trebui să încline balanța. Și acolo, cum scriam mai sus, există oameni care i-au permis Sarei să fie ea. Să iubească cărțile, să citească, să facă calcule la matematică, să se prostească, să se ascundă în dulapul din curte de era să facă lumea atac de cort, să se maimuțărească, să vină acasă plină de noroi, să râdă, să plângă. So make sure ca adulţii se potrivesc cu copiii (şi nu neapărat cu voi).

Aș vrea, pentru că le doresc sincer bine, să lucreze la capitolul nici nu știu cum să zic. Imagine? Parcă e loc de îmbunătățire aici și mai ales prin prisma relației cu părinții. Suntem dificili și nebuni, de acord, dar părinţii rămân cartea de vizită a unei grădiniţe.

So om vedea ce o fi la școală. Good vibes, o clasă mare, luminoasă, cu căldură mișunând în oamenii de care am dat cu nasul acolo. Poate o să mai scriu, poate nu, dar chiar şi dacă da fără nume și prenume. 🙂

Iar pentru Montessano, pentru Magda, Erika, Miki, Alina și Adelina, persoanele care îmi sunt mie și Sarei dragi acolo? Mulțumesc. Am avut încredere cu ce am eu mai scump și mai prețios pe lume în voi și mă bucur că am făcut-o, a rămas mica mea minune numai că acum parcă are și așa niște raze de soare pe care le arată și altora. Chiar dacă în realitate sunt timidă, la fel ca Sara, în mintea mea v-am dat fiecăreia dintre voi cea mai strânsă îmbrățișare din cele care există.

Pe cai birjar. A new chapter begins.

Ps. În poză sunt Sara și Erika, în prima ei săptămână la grădi. 2 ani și 9 luni 🙂

547275_521479711253582_274239754_n

 

Reclame

Never grow up

Standard

Sara nu vrea să crească mare. Pentru că a crește mare echivalează cu apropierea de moarte. Și nu vrea să moară, îi place să trăiască. Din același motiv nu vrea copii. I se pare o barbarie să îi naști știind că vor muri.

Pare cam sumbru pentru un copil de 6 ani, dar nu cred că e. A întrebat despre moarte și i-am spus adevărul, că o să vină ce a fost înainte de a fi. Și eu, de pe la vârsta ei până aproape de 20 (când probabil hormonii overulled my brain) am petrecut nopți întregi contemplând ideea asta. All humans do, mai devreme sau mai târziu. La noi a fost mai devreme.

Și o înțeleg. Acceptarea mortalității e ceva înfricoșător, ce face ca orice să pară lipsit de sens, de asta e reconfortant să ne refugiem în credințe. I-am spus, desigur, că unii oameni cred asta, și că ea va putea decide oricând, și acum, în ce să creadă. Dar, deocamdată cel puțin, nu crede în speranțe.

Mie, pe de altă parte, îmi ridică firele de pe șira spinării nu doar mortalitatea ei, ci simplul fapt că va trăi. De la înălțimea celor 35 de ani am văzut-o venind, complet rotundă, galbenă și apoi transformându-se, încet, în Sara de acum, nici o sutime din Sara ce va fi când va avea anii mei și nici o miime din cea de 60 de ani plus. Iar parte din a crește mare sunt experiențele nasoale. Obligatorii, de fapt, oricât i-aș dori și m-aș lupta pentru o viață perfect senină, într-o formă sau alta she will get hurt. Se întâmplă de acum, când copilul X spune ceva ce o face să sufere și se va întâmpla pe măsură ce crește. Învățăm cum să ne creăm armuri și uneori alegem în fața cui să le dăm jos. La fel de inevitabil, uneori alegem greșit și ne trezim arși de sus până jos. Apoi înălțăm un zid mai mare. Iar asta sunt doar oamenii, viața în sine poate să arunce în ea pietroaie de mii de tone. Pe astea nu i le spun, dar mă gândesc la ele. Cred că asta fac mamele. 🙂

Dar în ciuda celor de mai sus, nu cred că viața e urâtă, sau că nu trebuie trăită. Cred că tocmai asta e singurul lucru pe care putem să îl facem, să o trăim cu adevărat. Și, paradoxal, cel mai ușor e să nu o trăiești, să te ascunzi după rutine și reguli și să mergi ca o casetă, rotindu-te la nesfârșit. Nu vreau să trăiască cu teama de a îmbătrâni, mă uit la femeile de vârsta mea și devin obsedate de riduri sau fire albe și de dacă soțul va mai sta lângă ele și încearcă orice pentru a arăta cu 5 ani mai tinere. Mi se pare ușor o prostie, chiar dacă accept demersul până la transformarea în obsesie. At the end of the day, if we love, iubim indiferent de omul pe care îl iubim are un rid între sprâncene și 30 de fire albe la tâmple, indiferent de e îmbrăcat din cap până-n picioare în alb sau negru. Iubim pentru că iubim, atâta timp cât ni se întâmplă.

Revenind la Sara, nu vreau să o mint, așa cum spuneam, cu promisiuni despre câmpii verzi și norișori după moarte, dar în schimb încerc să îi arăt micile sclipiri ale fiecărei zi, pentru că sunt acolo. La fel cum se văd toate cele negre de mai sus, se văd și astea. Un câine care vine să îți lingă mâna în drumul spre mașină, o rază de soare care îți traversează vârful nasului, o melodie care începe să prindă contur în mâinile și încăpățânările tale, privirea oamenilor care o iubesc, zâmbetul fugitiv al bătrânicii care vinde castraveți în piață, senzația când te lași greu în pat după o zi de alergat pe dealurile bunicului, râsete ce îți fură respirația, o baie rece într-o zi prea caldă, vocea mea când se trezește dimineața sau brațele mele când se lovește, cei trei şoferi ai celor trei maşini aliniate să facă stânga, căscând perfect sincron, ca un balet de somn pregătit pentru un unic spectator. Și milioane altele. În fiecare zi.

Iar, pe lângă astea, recunosc că i-am mai spus ceva

  • Ce sunt eu mama, adult sau copil?
  • Un adult mai mic.
  • Dar nu mă joc cu tine, uneori chiar mai mult decât ceilalți copii?
  • Ba te cam joci.
  • Păi și atunci nu sunt puțin și copil?

Și chiar cred asta, cred că avem de ales dacă o dată cu anii și ridurile ne transformăm în persoane serioase sau rămânem, oarecum copii. Și ea, ca mine, și ca oricine, are posibilitatea să aleagă să rămână măcar puțin copil. Și asta a mai înveselit-o puțin. Să devină un adult copil pare o consolare bună.

Un adult căruia îi place încă să se joace, care încă face ghidușii și care încă lasă zeama de pepene roșu să îi curgă pe bărbie, unul care încă e curios și citește pentru că încă e mic și nu știe nimic, unul care zâmbește, poate chiar și atunci sau tocmai când oamenii sunt răi cu el, un om mic și vesel și duios, asta îmi doresc pentru Sara, unul care știe să trăiască indiferent că are 6 sau 26 sau 56 de ani :).

IMG_5849

Doar una

Standard

Ce mă enervează că nu știu cum să încep. Îmi vine să încep cu finalul și atunci why writing the rest?

Well. Să încercăm. Mă enervează așteptările astea de mame perfecte.

Ok, încerc să explic.

Mi se pare că pentru mame există o presiune, o așteptare, din partea oricui, dar oricui, de la familie până la vânzătoarea de la supermarket să fie za best mom there is.

Serios. E acceptabil pentru tată să iasă la bere cu băieții din când în când, să nu prea știe care a laptele și care-i piureul de prânz, e perfect feazabil ca bunicii să nu fie parte din viața plodului pentru că încă muncesc și-s persoane importante care hei, n-au cerut să aibă un nepot, deși sigur că le prinde bine la bătrânețe pentru veșnicul pahar de apă, dar pentru mamă?

Mama e doar una, băi.

Chiar citeam acum câteva luni, îmi și pare rău că am șters un articol pe facebook sau ceva în care era linșată, dar linșată o mamică că se ducea la coafor săptămânal și arătat tot timpul ca scoasă din cutie. Impardonabil. În loc să stea cu plodul? Atâta timp pierdut?

Și nu e doar asta, mama trebuie și știe totul, e tot timpul acolo, fără pauze sau alte gânduri (ptiu ptiu, doamne fer). Singura rațiune de a fi a unei femei ajunse mame e să știe orarul de gustărele și prânzurele (apropos, musai să știe să gătească, e cutremurător să ai un copil și să nu știi să gătești-ce mănâncă copilul ăla? :o), temele la matematică, hainele rupte-n cot și cât caca a făcut copilul de 10 ani ieri. Cu gramaj, culoare și consistență.

Am simțit-o și eu uneori, poate toate am. Privirile dezaprobatoare că nuș, plodul e fără căciuliță toamna la 15 grade de la bătrânica din part, reproșul tăcut că plodul plânge și tu habar nu ai ce dracu are și nici cum să îl liniștești, șocul și groaza din privirile (am vrut să scriu prietenilor, dar nu, ei nu) amicilor când vă întâlniți singuri prin oraș și te întreabă: Dar copilul cu cine e? Păi copilul are și el un tată, bunici, grădiniță șamd. Dar nu, toate astea sunt adiționale, copilul trebuie să rămână în marsupiul matern până la adânci bătrâneți (din punct de vedere doar al mamei, el trebuie să aibă toată libertatea din lume).

Toate astea mă enervează. E adevărat că atunci când naștem ne transformăm. Complet și iremediabil. E adevărat că după că devenim mame copilul (sau copiii) devin principalul tab deschis în mintea noastră, unul ce nu se închide niciodată, e adevărat că am știut un rahat despre iubire până să o cunosc pe fii-mea, și e adevărat că știu ce gândește și ce o supără de la 3 km distanță, de-i aud numai o inflexiune a vocii sau văd o sprânceană ridicată.

Dar, la fel cum am mai spus despre copii, băi, serios, și mamele sunt oameni.

Unii de sine stătători, știți? Adică care există. Ca atare.

E o chestie care nuș cum să zic, dar nu prea e negociabilă.

Și e ok dacă unele femei sunt mame din ălea prin născare. Cărora le aduce bucurie să își dedice toate cele 24 de ore serviciului și copiilor, să le gătească, să stea să se joace cu ei, să meargă în vacanțe cu raze de soare și rățuște, mame pentru care viața și fericirea sunt toate astea.

Serios, o spun fără urmă de ironie pentru că știu femei așa.

Dar again. E perfect ok și dacă nu ești o femeie așa. Care are nevoie ca să nu înebunească nu știu, de o carte citită, de o cafea cu prietenii, de o vacanță în doi, sau poate singură, de un film, sau chiar de coafor săptămânal. În care să nu se joace. Să nu gătească. Să nu ghicească cu coada ochiului cauza tanturmului actual. În care să fie ea.

Poate că femeile din prima categorie sunt mame mai bune. Nu sunt sigură nici măcar de asta, dar poate.

De fapt uite că nu știu, mă gândesc tot timpul că îi sunt, vreau nu vreau, nu model, dar punct de reper Sarei. Ce vede la mine va replica oarecum (și datorită genelor, nu doar mediului, dar și ăluia), în viața și comportamentul de adult. Și mențin că aș vrea să o văd fericită, indiferent cum ar arăta acel fericit pentru ea. Poate ea o să fie ce n-am fost eu niciodată, o femeie construită să fie mamă, să fie asta esența ei. La modul egoist însă, mie mi-ar plăcea să o văd independentă, să o văd cum încalecă pe cai (pătați, nu albi) și aleargă să își urmeze visurile, încăpățânată și umpic nebună.

Închidem paranteza. Dar chiar dacă, poate, femeile din prima categorie sunt mame mai bune, femeile din a doua categoria a doua nu sunt deloc mame rele.

Cred că pentru noi e esențial să nu renunțăm la bucățele alea care ne fac pe noi noi. Pentru că altfel (și vorbesc din experiență), încercând să devenim acea mamă ideală și omorând capra încăpățânată din noi, devenim, automat, măcar puțin triste (și uneori mult mai mult de atât).

Și abia atunci devenim mame rele.

Cred că mamele bune sunt femeile fericite. O văd în Sara. Când eu sunt bine, când sunt echilibrată și galbenă, ea e echilibrată și galbenă. Când nu, Sara nu e ok.

Nu ne putem face copiii fericiți dacă noi nu suntem așa. As easy as that.

So de aia o să aplaud ca o focă când prietena mea Scooby Doo îmi spune că a decis să aibă grijă de ea și să meargă la masaj și să își cumpere nuș ce draci de creme minune, când Semințe vorbește de vacanțe în doi pe la concerte pe cine știe unde. Și de asta o să citesc în continuare, și câte o carte pe zi, și o să fac restul listei de lucruri care mă fac pe mine mine. Pentru că fără ele, nu sunt eu, iar fără eu, nu e nimeni acolo să o facă pe Sara să zâmbească.

IMG_3344

O zi de vacanță

Standard

09:15 Sara ajunge în camera de hotel și ia cele două prosoape aranjate în formă de fundiță, rotindu-le în aer și țopăind în pat. Mă cheamă lângă ea. Mă duc.

10:03 O tanti de peste 60 de ani, slabă, cu părul complet alb, face curat în camere. Contrasteaza puternic cu tricoul de bumbac, pe maneca caruia scrie Let’s go. E atât de cald că până și Sara tace. 

10:23 Sarei îi place la piscină, unde e un tobogan scurt și lat pe care se dă de sute de ori. O păzesc cu o carte în mână. Uneori intru cu ea în piscina, alteori vine ea cu mine în mare și se uită cum dispar în zare, făcându-mi cu mâna. La fiecare întoarcere își face curaj și înoată până la mine, cu colacul.

11:11 O mamica tanara si frumoasa, dreapta si cu parul lung sta langa mine la coada la bar. Ma ignora si se baga in fata, inaltimea probabil are prioritate. Icetea glasuieste clar si fara emotie. Si fara te rog sau multumesc. Ii zambim si eu si barmanul. Aparent in aceiasi limba. Imi primesc apa inaintea ei. 

12:37 O familie cu doi băieți mănâncă lângă noi. Hotelul e mixt, poți opta pentru all inclusive sau pentru mic dejun. Ei au optat pentru all inclusive. Mama pleacă să ia mâncare. Apoi tatăl. Apoi băiețelul cel mare, George. Bubu rămâne singur și se intaorce catre masa noastră să baloseasca spătarul scaunului de lângă mine. Asta până ce si Bubu se hotărăste sa plece. Se întorc mama și tata. Unde sunt George si Bubu, intreaba tata. I-ai lasat singuri? se uita urat mama. Panica. Pleacă în căutări. Se întorc cu Bubu și George. Bubu vrea porumb, ca George, dar a primit paste se pare, aduse de tată. Refuză să le mănânce și are a total meltdown. Sara ridică din umeri și zâmbește înțelegător. Probabil își amintește cum e. Parintii si George il ignoră. După 15 minute tatăl se hotărăște să  il intrebe ce vrea. Porumb, raspundem si eu si Sara sincron (in gand) din spate. Pleaca sa îi aducă porumb. Nu vrea Bubu, vrea să îl ia el singur. Plânge din nou.

13:38 Ies pe balcon de unde îmi văd marea, cât Sara citește Ratatouille, înainte de somn. Un tată de baietel si fetita (sau poate sunt prieteni, nu frati, sunt de aceeasi dimensiune), încearcă să înalțe un zmeu portocaliu cu galben. Fără succes. Copiii se joacă în nisip, la 15 pași distanță, complet dezinteresati. Mama se alătură efortului parental. Aleargă din ce în ce mai repede cu rombul în mână, făcându-i semne disperate și urland indicații tatălui aflat la comanda sforii. Din nou, fără succes. La cam a 10 încercare, zmeul se hotărăște totusi să zboare. Pentru maxim 5 secunde. Mama își aruncă mâinile a lehamite și pleacă. Tatăl strânge zmeul. Copiii sunt în continuare în nisip.

17:01 Ieșim din nou spre mare.  O vedem căzută pe un scaun pe doamna cu părul alb, capul pe spate, într-o cameră de serviciu de la parter. Epuizata. Cata nevoie o avea de putinii bani pe care ii primește. Punem semnul Do not disturb pentru restul zilelor.

18:07 Un domn ascultă manele la telefon cu prosopul în cap, pe șezlongul de lângă noi.

18:08 O doamnă se pensează într-o oglindă rotundă, gri, crăcănată pe un șezlong cam la 4 m în fața noastră.

18:09 Un alt domn, trecut bine, strigă o doamnă Maria. I-a păstrat un șezlong la umbră. Doamna, mai corpolentă dar și mult mai tânără ca domnul, vine cu fetița ei (nu si a lui) de vreo 12 ani și bea elegant dintr-un pahar cu apă. Nu își dă rochia jos. Domnul își masează pectoralii și burta cu ulei de plajă în exces.

18:15 Sara și eu plecăm să facem un castel dar ajungem, invariabil, ca eu să o îngrop în nisip.

19:00 Sara se joacă cu jucăriile la umbra șezlongului meu. Din când în când, își vâră capul pe deasupra mea, între nasul meu și carte. O trag pe deasupra și mi-o tăvălesc în brațe. Ar vrea să fugă dar nu o las, o țin prizonieră. Râde în hohote.

20:10 Băiatul care curăță mesele se numește Ari și poartă niște teniși foarte vechi și foarte murdari. Zâmbește tot timpul, exagerat, și face contact vizual cu toți turiștii. Prea puțini îi întorc favoarea.

21:51 Facem concurs de îmbrăcat în pijama.  Eu pierd. Iar. Ma mâțâi: dar nu e corect, tu ai doar o rochie și eu tricou și pantaloni (fac și bot). Sara fuge repede spre mine si îmi ia capul intre mânuțele ei. Dar eu tot te iubesc mami! Ma iubești chiar dacă pierd de fiecare data? Foarte mult de iubesc.

So do I 🙂

Playlist de august. Aș vrea două jumătăți de iulie și niciun august. Și visez la un septembrie cald, lenes si blând.

 

 

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Scurt. Sper :D

Standard

Scurt pe doi că-s cu fundu-n sus. Mi se termină vara și îmi vine să bat pe cineva. Niște neni sau tanti de la Mega au scris mare pe revista aia care se holbează la mine când îmi fac cumpărăturile Ultimul strop de vară. Mi se pare atât de stupid să spui chestia asta pe post de titlu de revistă promoțională că n-o să îmi mai fac niciodată cumpărăturile la ei. Serios. Mă reorganizez cumva și o să îi ocolesc. Apoi am terminat o carte de vreo 400 de pagini pe care am început-o ieri (și nu, nu e bine când pot să citesc o carte atât de repede). Pe lângă faptul că era scrisă cel mult mediocru a avut și cel mai enervant final posibil. Interzisă de două ori și am picat ca musca-n bot as if ar fi fost o garanție pentru o carte bună. Nu e. Iar bomboana de pe colivă e că abia mai pot să o ridic pe fii-mea în brațe. La 6 ani și 8 luni fără 2 zile îmi e imposibil să o țin mai mult de un minut și și atunci mai mult atârnă decât o țin. Îmi vine să bat pe cineva. Sau să mă apuc de haltere ca să o pot ține mai mult. Regardless, îmi vine să bat pe cineva. Am mai zis cumva asta de 840398430294832094 de ori? Bine.

Și despre asta voiam să scriu.

Nu mai pot cu lozinca asta modernistă să ne lăsăm copiii să își gestioneze conflictele singuri. Deci NU mai pot. A devenit pavăză pentru toți neanderthalienii să își tragă bastoane-n cap.

Una e când fii-mea la cele aproape 20j de kile dispută Teoria lui Pitagora cu o altă ființă de același gabarit. Atunci da, e super ok să își gestioneze conflictele singuri.

Dar știi ce? Nu se întâmplă atât de des ca doi plozi de 20j de kile să dezbată cele de mai sus.

Cel mai des plozii mai mari și agresivi vor căra pumni în cap plozilor mai mici. Punct. Unii dintre ei, nu toți, că unii sunt blegi ca fii-mea.

Sunt unele presupuneri psihilogice cumcă un copil care lovește are o traumă și trebuie tratată aia.

Breathe in, breathe out.

Da și nu. Lovitul face parte dintr-o pleiadă de comportamente indezirabile pe care uneori copiii le manifestă (cu mai mult drag în jurul vârstei de 2 ani), aia în care testează limitele.

La vârste mai mari, da, foarte probabil să fie mai mult de atât și atunci e de văzut care-i chestia din spate.

Însă. Atât acasă, cât și la grădiniță, școală, bunici sau tabără, reacția ar trebui să fie aceeași: e inadmisibil.

Da, pot să dezbat cu fii-mea douăj de ore dacă e ok să mănânce un al doilea dulce și da, are o libertate care încrețește multe fire de păr, da, o respect și o iubesc și o ascult și o înțeleg și știu că și atunci când un copil lovește este ceva mai serios acolo decât că e un prichindel vânturatic ala Habarnam. Dar nu voi sta niciodată pasiv cu îmbrățișări calde, șoptind empatic printre dinți (eventual câțiva lipsă) Te iubesc în timp ce fii-mea mi-ar căra picioare (and I have read it so many unbelivable times, ca să nu mai zic că am și asistat îngrozită).

Nu este tolerabil să ne lovim. Repeat after me. Ever ever ever ever ever ever ever. EVER. Indiferent. Și când? Da. EVER am zis. Nu lovim.

Deci unica reacție la lovituri  e oprirea celui care lovește. Imediată și categorică. Fie că suntem mame, tați, educatoare sau profesoare. Apoi reacția nr. 2 e consolarea ăluia de și-a furat-o (dacă nu cumva are deja un părinte prin preajmă, caz în care e treaba lui, noi cel mult ne putem cere scuze).

Nu, nu cred că are cel mai mic sens din lume să discutăm cu un copil care tocmai a pălit unul și să îi facem teoria chibritului. E complet pe lângă, ca și cum mi-ai spune mie acum să nu fiu supărată că e jumătatea lui august că mai vine o vară și la anul. Pe moment e suficientă reacția categorică. Continuă? Părăsim incinta.

O discuție e esențială, dar vă asigur, inutilă, atâta timp cât lumea e în spirit de KungFu realoaded.

Da, după ce apele s-au calmat e musai de văzut ce roade acolo în sufletul ăla de a făcut un copil să lovească, dar atunci când atât noi cât și ei ne-am liniștit și suntem realmente dispuși și capabili să înțelegem unde dracu-i baiul. Repet, nu când ne sunt cărate picioare-n cap nouă sau altora. Să-i spuneți lui Mutu că sunteți calmi și înțelegători și empatici în atare condiții, cred că și bietul Budha ar zice că exagerați puțin.

Revenind la copii, cei mai agresivi dintre cei mari îi vor cafti întotdeauna pe cei mai mici. E studiat și pe șoarecii de laborator. Serios. Și iote de aia trebuie să îi oprim.

Revenind la Sara, da, are jde mii de conflicte la grădiniță cu drame și paradrame în care X e cea mai bună prietenă până nu mai e și nu mai vrea să o vadă veci și apoi ghici ce a doua zi X e iar cea mai bună prietenă. Da, aici fix nobody should step in. Fii-mea are voie să își programeze oricâte drame personale pe zi dorește. Ca și mă-sa de altfel.

N-o să zic nici pâs, n-o să mă duc la grădi cu părul vâlvoi să mă plâng că fii-mea nu mai studiază corespunzător că se joacă prea mult sau cine știe ce. O să ascult și marți și miercuri și joi trenul prieteniilor și voi zice Mhm de fii-mea va cere exasperată un dicționar pentru atâtea Mîhîuri (true story).

Dar nu mai suport moda asta cu lăsatul gestionării conflictelor ca scuză pentru cafteli și lovituri. E normal. Sunt copii. Mniu, nu e normal. Deeelooooc.

Ah. Și să nu uit. Una e rough play, tumble and co. Și fii-mea face din astea. Se tăvălește pe jos și se luptă ca un cățelandru cu prietenele ei (și, periodic, cu mă-sa, pe salteaua din dormitor, ba chiar cred că e super mișto și destul de esențial pentru o fată, cu atât mai mult cu cât e mică ca fii-mea, ca na, n-ar avea cu cine să semene să știe tehnici de autopărare) și e suuuupeeeer ok. Ba chiar încurajez joaca așa și la fete, nu doar la băieți (unde e mai pregnantă).

Dar. Când plodul X desenează senin și vine plodul Y și-i trage una după cap și îi smulge foaia din față, that is bully-ing și părintele aparținător de plod atacator (nu eu, ăla de plod atacat) sau educatoarea sau cine-i adultul responsabil de față ar trebui să intervină după pașii de mai sus. 1. Oprit atacatorul. 2. Consolat victima. 3. Arătat dezaprobarea (prin expresie, e suficient, trust me și izolarea dacă atacatorul perseverează) iar pasul 3. Discuția și identificarea problemei (obligatorie, dar abia când și noi și copilul care a atacat, fie că e al nostru au ba, avem deschiderea să o facem pe bune).

Oare am fost cât de cât clară cu distincția? Foarte probabil nu. Dar, la dracu, ur smart, figure it out, sunt ciufută azi, carte proastă, vara se termină, fii-mea crește prea repede și colac peste pupăză n-am melodia aia care îmi trebuie, unica care îmi trebuie pentru playlist-ul de august și fără aia nu-i niciun playlist și deja Sara a învățat pe de rost piesele de iulie și aaaaaaaaaaaaa!!!! am draci.

Fără bullying mascat și fără lovituri între plozi, ne-am înțeles, da? 😛

img_3235

 

Bagaje

Standard

Îmi place să fac bagaje. Nu bagaje pentru deplasări (ălea-s întotdeauna un rucsac), bagaje pentru vacanțe și bagaje pentru mutat. Până la 18 ani am trăit în 4 orașe. După 18, m-am mutat într-al 5-lea, București unde am schimbat și aici vreo 5 locuințe. 

Și Sarei îi place să facă bagajele, nu facem nimic nimic în ziua de dinaintea vacanței, dacă o roagă vreun copil să meargă la ceva joacă refuză politicos, întreaga după-amiază e rezervată făcutului de bagaje, de parcă ne-ar lua ore întregi.

Probabil e anticipația vacanței, același motiv pentru care îmi place să cumpăr bilete de avion și cu un an înainte, doar ca să am ceva la care să visăm.

So ritualul e așa. Iau un geamantan din dulapul de geamantane de pe balcon și îl trântesc în mijlocul casei, în hol, între dormitorul meu și al Sarei.

Prima oară vin cărțile, nici nu se pune problema. Sara fuge la biblioteca ei și eu la biblioteca mea.

-Câte cărți ne luăm vacanța asta? urlă din camera ei.

E nevoie să stabilim un plafon maxim, pentru amândouă e nevoie, altfel am umple bagajul doar cu cărți (am plecat în câteva vacanțe așa și nu-i taman fun să cari 40j de tone de cărți după tine prin aeroport).

5, 8 sau 12, răspund tot urlând, în funcție de lungimea vacanței.

Și ne întâlnim pe hol bălăbănindu-ne printre uși cu teancul de cărți în mână.

-Ce urmează mami?

Bluze, rochițe, sandale, costume de baie, medicamente, jocuri, fiecare după același ritual.

Sara întreabă câte, eu răspund, ne revedem la mijloc și le aruncăm într-un munte uriaș în geamantan pe care apoi trebuie să-l descompun și recompun cu răbdare ca să intre în locul pătrat.

Întotdeauna avem un singur geamantan. Eu ocup cam 1/10 din el, restul Sara. E adevărat că și cărțile ei sunt mai mari decât mine.

De cele mai multe ori fac și liste, cam cu o săptămână înainte, de parcă aș schimba ceva de la o vacanță la alta. De cele mai mule ori, le pierd înainte de ziua când aș avea nevoie de ele.

Dar și dacă nu le pierd, întotdeauna, dar întotdeauna uit să iau câte ceva. Nu e o problemă de dacă am uitat ceva ci ce am uitat de data asta.

Odată am trimis-o pe Sara într-o vacanță de iarnă la un hotel cu piscină fără colac. Altădată fără șlapi. Eu am plecat fără costum de baie (am cumpărat ceva absolut monstruos din Dechatlon).

Altădată am plecat fără nici măcar un tricou pentru Sara, de a trebuit să merg la prima așezare cu magazin, aflată la vreo 30j de km distanță să cumpăr vreo 10.

Într-o deplasare de la birou, cu vreo 3 evenimente unul după altul am plecat ca o floare într-o fustă. Aveam în bagaj vreo 3 tricouri, teniși și chiar ceva cu mânecă lungă pentru perechea unica de blugi, fix aia pe care am uitat-o acasă. Am împrumutat de la o colegă o pereche care picau repetat de pe mine, lăsând la vedere budigăii din dotare. Dar hei, erau cu Batman.

Mso, vouă vă place să faceți bagajele? Și ce uitati acasa? 🙂

img_2830