Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s