Arhive zilnice: 12 Iunie 2017

One rule

Standard

Oamenilor nu le prea plac numerele. Sunt pătrate și nu se îndoaie cum vor ei. Îi înțeleg pe de o parte, nici mie nu îmi plac lucrurile pătrate, dar numerele (și matematica) nuș de ce, mi-s dragi, mi se pare că sunt plasa de siguranță pentru normalitate într-o lume care uneori pare să facă ce îi trece prin cap, privindu-mă fix între ochi și spunându-mi că unu și cu unu fac trei. Poate și de asta mi-a plăcut atât Tim Urban. El vede numerele, le înțelege și le transformă în imagini ordonate și clare care te lovesc mai tare ca un ciocan în moalele capului. În articolul ăsta, pe care sper să-l citiți, dumicățește multe din cele ce țin de viața unui om. Eu mă opresc azi la bucata cu copiii pencă blog.

„It turns out that when I graduated from high school, I had already used up 93% of my in-person parent time. I’m now enjoying the last 5% of that time. We’re in the tail end.”

Hai să o scriu și eu în română. Într-o variantă super optimistă (în care ne vom prinde copiii în viață când vor avea ei 60 de ani) ne-am petrece 93% din timpul cu ei până la 18 ani când pleacă la facultate (mai scădeți o leacă dacă fac cumva și liceul pe coclauri, mai scădeți o leacă pentru fumat, trăit în stres, mâncat zahăr cu lopata și alte delicii are lumii moderne, că nuș care mai apucăm 90j de ani).

NOUĂZECIȘITREI LA SUTĂ PÂNĂ LA 18 FUCKING ANI.

Sara are acum 6 ani. 93:3=31.

Mi-am petrecut deja 31% din timpul pe care îl am cu Sara. Mai mult de o treime (de fapt probabil chiar spre 40% având în vedere că primii doi ani i-am stat cu ea acasă).

Gone.

Never ever ever coming back.

Nu vi se pare năucitor? Mie da. Mi se pare că abia a venit în viața mea, că am o eternitate de petrecut cu ea, vreau să petrec o eternitate cu ea. Sigur că vreau să plece unde o vedea cu ochii la facultate și n-o vreau legată de fustele mele, dar până atunci mai e mult, nu?

Nu. A trecut deja mai mult de o treime din timpul pe care îl am cu ea.

That made me think.

Când ne trezim dimineața, facem cafeaua cu ochii picați în bot de somn, facem un duș rapid și ne machiem pentru a arăta vag umanoid astfel încât să nu speriem colegii de birou, apoi tragem de copil să se scoale (nu vrea, că s-a culcat noaptea la unșpe trecute stând să citească cine știe ce capitol) și îl pisăm la cap să se grăbească pentru că o să întârziem la grădi și implicit la birou, alergăm ca turbații și înjurăm dobitocii și mitocanii din trafic, apoi îndurăm la job zbierete și urlete și nervi și istericale de oameni care au uitat de ce ar trebui să se trezească dimineața și apoi, la 5 înfruntăm iar semafoarele și praful și căldura și betoanele și luăm copilul de la grădi și îl grăbim să se încalțe ca să ajungem în parc unde iar stăm cu ochii pe ceas hai hai că mai avem și de mâncat și de făcut baie și de și de și de iar acasă ne pironim ochii pe-un ecran de smartfeon în timp ce plodul zice mammiiiii vreau să facem același lego a 5798759475 oară și tu spui mami nu acum că uite am de mestecat în mămăligă și fă și tu lego ăla singur că doar ești mare și mami e obosită muci și uite s-a ars deja mămăliga la dracu. Pentru că e firesc oarecum să facem asta.

Ni se pare că timpul cu ei e infinit. Că vom avea o eternitate de după-amiezi în care să facem rahatul ăla de lego sau în care să colorăm broaște albastre cu ei și nu e musai să îl facem azi când am făcut pe Sisiful la birou.

Dar adevărul e că aici, azi, acum, asta e. Dacă am avea 10 zile cu ei, 3 deja ar fi trecut. Oribil, oribil, cutremurător de mult.

Așa că am i-am zis Sarei:

-Mama, am inventat o regulă.

Viermele se uită la mine cu neîncredere.

-Tu? O regulă? Ție nu-ți plac regulile mami, ai uitat?

-Nu, dar asta e una singură și mi-am pus-o singură și e doar a mea.

-Ceee regulă maaamiii? fii-mea vorbește cu mine în majoritatea timpului de parcă ea e adultul și eu copilul, de altfel nici nu-s foarte sigură că nu e adevărat.

-Nu am voie să-ți spun nu.

-Niciodată?

-Ei, nu niciodată, când faci prostii tot o să îți spun. Nu o să zic niciodată, dar niciodată nu când o să spui: Mami, hai să ne jucăm, indiferent, dar INDIFERENT ce aș face atunci.

-Chiar dacă lucrezi?

-Da.

-Chiar dacă gătești și arde mâncarea?

-Da.

-Chiar dacă ai ceva urgent de făcut?

-Da.

-Chiar dacă..ești la baie?

-Mok, poate atunci o să îți spun totuși nu 😛

-Și dacă uiți?

Darn she knows me well.

-Ei, n-o să uit asta mami, și dacă uit îmi aduci tu aminte.

Îi place regula Sarei, râde pe sub mustață și nu o comentează deloc (semn bun, copilul ăsta comentează orice). Cumva am încercat să o fac tot timpul, dar tot îmi găseam scuze de la ea (oboseala, sună telefonul, se arde peștele, vine meteoritul și distruge dinozaurii etc). De vreo două săptămâni, zero excepții: zac în hamac citind o carte ajunsă la punctul culminant și Sara vrea să jucăm fotbal taman atunci? Las cartea și mă duc să îmi iau adidașii. Desfac bagajele și-s îngropată în 50j de mii de tricouri și cărți și ea vrea să ne jucăm Piticot? Las totul în mijlocul casei, haos bahaos și mă joc piticot în exact secunda aia. Șamd la opt culcat.

Zero excepții. That’s my new (only) rule.

Ps. Yes, she’s a Tomboy și mă umflu în toate penele mele de gâscă de numaaaa.

IMG_5076

Anunțuri