Arhivele lunare: Iunie 2017

Câteodată

Standard

Am uitat cine dintre voi (Alla parcă) mi-a scris că atunci când citea blogul când era Sara mică i se părea că descriu un paradis și că sunt cea mai zen persoană din Univers.

Băi și mi s-a părut că zice CEEE? așa că i-am chiar trimis link-uri la articolele în care mă dădeam cu capul de pereți. Da apoi m-am gândit că atunci când era mică încă mai scriam că urlă și că nu doarme dar acum, chiar pare că e perfectă și că eu nu mă enervez niciodată.

Well, perfectă e, iar eu mă enervez rar, rar de tot, la luni de zile distanță, dar mă enervez și eu. Nu țip la Sara, nu țip în general (deși îmi place să spun că o fac), dar câteodată nețipatul e chiar mai rău decât țipatul. Nici nu îi aplic tratamentul tăcerii, practică pe care o folosea maică-mea cu mine când eram mică și mi se părea cea mai teribilă pedeapsă din Univers, dar mă enervez. Și când mă enervez, se vede. Mă uit urât. Da urât de tot.

So exemplificăm.

Acum 2 zile, în Jumbo.

Context: Sarei îi place să își serbeze ziua de nume pencă pică vara vs. toiul iernii. De 4 ani își cheamă pe la ea la aceiași petrecere tradițională cu pizza și limonadă același fetițe. Da realmente aceleași, una dintre ele merge la școală de 2 ani, Sara a iubit-o atât de mult că deși nu s-au văzut de hăt, e invitată întotdeauna.

Până la delicioasa zi cu pricina programul e așa: deplasare vacanță deplasare,  apoi petrecerea. Aveam doar câteva zile între toate astea ca să invitații, listă copii, ales tort, comandat tort, cumpărat decorațiuni și cele necesare piaicișea.

Bon. So când? Luni seară o întreb pe Sara cum vrea să facă. Păăăi zice marți zice vrea să aleagă copiii, miercuri tooortul, joi să meargă să ia decorațiunile.

Marți, după ce m-am trezit iar la 6 (nuș de ce dracu mă tot trezesc la 6, voi vă treziți la 6?) și aș vrea să dorm la prânz doar că nu dorm la prânz pencă Sisif și căldură și nervi la buro, iau viermele de la grădi după ce serbare de o oră cu 30j de plozi și lacrimi și emoții și muci (o să vă povestesc și de asta de n-oi uita). Unsămergem, ce să facem, cald as fuck, acasă comandă fii-mea. Acasă it is. Ne jucăm cincicatralioane de jocuri, se uită la niște desene, mănâncă nuș ce. Ora 8. Vrea să cumpere decorațiunile. Azi. Aziaziazi nu mai poate aștepta azi le vrea. Nu-i bai, îmi zic, hai să luăm alea că oricum e mai răcoare tralala. Zis și făcut. Pe cai birjar, către Jumbo.

Am zis Jumbo. Ați fost la Jumbo? Iadul pe Pământ. I A D U L PE P Ă M Â N T!

95809458430958341 de mii de căcaturi mici și mari cu 3823953895725897 de oameni care sunt disperați să cumpere toate cele 95809458430958341 de mii de căcaturi mici și mari. Bonus track de data asta, de când am ajuns a început să anunțe o cucoană plictisită-n difuzor că se închide în 20 de minute.

Cum intrăm, 20% din rahaturile antemenționate atârnate pe-un raft drept și lung din stânga față. Sara își alege vreo 4, doar pentru ea, nu pentru petrecere, că-s mici și drăguțe și le vrea. All good, nu e genul de copil care să facă asta on a daily basis și deci nici eu genul care să îi refuze ceva. Plecăm spre zări și culoare îndepărtate și întortocheate, când vede și niște abțibilduri cu buburuze. Pe ăstea mi le iau data viitoare, zice înțeleapta și cumpătata mea. Sigur? o întreb. Nu vrei să ți le iei acum? Nu. Că mi-am mai luat deja unele and she points to celelalte. Bun, galopăm galopăm, farfurioare, păhărele, lingurele, jucărele casă.

Puhoi la casă, puhoi puhoi că deh se închidea. Și stăăăăm așa cu anunțul în cap și coada în față și căldură și bip bip de la scanner și mai vin 3 și se bagă-n față și deodată îmi zice Sara:

-Vreau buburuzele.

Insert very sad face of very sad person, supraobosită și mâțâită.

BUBURUZUELE. Ălea care erau fix dar fix la începutul iadului cu cotloane întortocheate.

Mama, n-avem cum, că iote se închide, ălea sunt la primul raion, nu mai apucăm să le luăm că se închide tralalalululu.

-Vreau buburuzele, dă la propriu din picior. Even sadder face of tiny adorable midget inserted here.

Simt cum mi se ridică niște fum pe la urechi.

-Uite niște buburuze chiar aici, îi arăt (vreo 5 sortimente de buburuze ca să fim mai preciși). Nu vrei să îți iei una din astea?

-Nu! Vreau buburuzele ALEA!

-Mama, dar de ce nu ți le-ai luat? Te-am și întrebat dacă nu vrei să ți le iei.

-Am crezut că nu mă lași să mi le iau, zice cu bot și mâinile croșetate la piept.

Am crezut că îmi ies ochii din calp ca la melc. Mai rău decât că voia buburuzele m-a enervat că a putut să zică așa ceva, as in eveeeeer in her life i-aș fi zis eu să nu-și ia ceva (n-aș avea o problemă să îi zic dacă ar fi genul de copil care să exagereze, dar chiar nu e, the oppposite, cum ziceam).

Pe la momentul ăsta jumătatea superioară a calotei craniene era cam la 20 de cm în aer și în distanța dintre, doar fum de draci.

So am făcut ce fac eu când mă supără tare și îmi pierd cumpătul: m-am uitat urât la ea. După care și ea s-a uitat urât la mine. După care, cu jumătatea calotei în aceiași poziție, mi-am croșetat brațele la piept.După care m-am uitat la ea care avea și ea deja brațele croșetate la piept și m-a bufnit râsul că eram o copipastă perfectă.

Era obosită și căuta motiv și eu eram obosită și ne era cald și era aglomerat și pisicii mă-si, viață și buburuze.

Ne-am împăcat în drum spre ieșire, mustăcea a plâns și i-am zis că o iubesc și că nu vreau să ne supărăm una pe alta și îmbrățișare.

Ciripea până acasă, unde i se evaporase (ofc) toată oboseala și se juca cu cele achiziționate deși ora de culcare trecuse de mult.

Cert e că se întâmplă chestiile de mai sus. Cred că ni se întâmplă tuturor. Nici măcar nu e nimic grav sau așa, nu cred că ne enervăm de la chestii uriașe, ci doar uneori se aliniază punctele prost.

Stăteam să mă gândesc dacă or exista părinți care nu se enervează niciodată. Oare există părinți care nu se enervează niciodată? Sincer nu cred. Cred că poate există niște părinți care se controlează foarte bine atunci când se enervează dar uite că nu știu sigur dacă chiar asta e lucrul de făcut, pentru că oricum copilul simte că ești nervos și în loc să cut to the bone valsăm pe lângă bubă. O să mă mai gândesc la asta.

Mbut until then, do tell me, voi vă enervați? :))

img_3235

 

 

Story of my life

Standard

Stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră holbându-mă la fusta mea albastră. Nu m-aș uita, în mod obișnuit, la fusta mea albastră, dar acum sunt trei pete pe ea. Prima seamănă cu acvila de pe stema României, a doua cu un măr și a treia cu un iepuraș. Le-am primit ieri seară, pe la 10 trecute, când m-am hotărât să îmi cumpăr o înghețată. Ceea ce e relativ ciudat, pentru că nu prea mănânc înghețată. Însă era foarte cald și umblasem pe jos, prin soare, spre 10km în ziua cu pricina, așa că am decis că aș putea să încerc o înghețată. „Cea mai mică înghețată (din lume, aș fi vrut să îi spun) vă rog”. Doamna cu bonetă din fața mea m-a aprobat și a purces la îndesat într-un cornet echivalentul a vreo 10 cupe românești cu ciocolată. Aș fi vrut să o opresc să adauge noi și noi tone de înghețată, dar mi-a fost rușine, poate o jignesc dacă îi spun că realmente nu îmi place atât de mult înghețata. Mi-am luat însă două șervețele. De parcă mi-ar fi fost de folos. Oricum am talentul să pun pe mine aproape orice mâncare aș alege, iar cu înghețata a fost chiar mai ușor ca de obicei. Unde mai pui că era și noapte și nu vedeam ioc.

Așa că acum, de dimineață, stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră și mă holbez la trei pete de înghețată pe fusta mea albastră. „Ar trebui să îmi cumpăr o fustă, mă gândesc”, dar nu prea vreau să îmi cumpăr o fustă nouă pentru că sigur nu o să găsesc una care să îmi placă și în plus rucsacul meu e plin ochi cu laptopul, pentru că din ceva motive ciudate pot să scriu doar când sunt plecată, aparatul foto, care atârnă cam un kg, și vreo două cărți însumând o mie de pagini și aceeași greutate.

Apoi primesc un fluturaș cu 30% reducere la un magazin pe care îl pot zări în zarea stânga apropiată. „Nu mai am scăpare”, mă gândesc și mă preling fără chef să caut o fustă fără trei pete și n-ar fi rău șunceva pentru mama că taman ce e ziua ei azi. Dar sunt multe haine și niciuna a mea. Probez oriceuri fără succes. Părăsesc magazinul și cele 380 de fuste fără pete și mă pierd din nou pe părți de străduțe cu umbre în ele.

La intersecția 3231 mă împiedic de-o vitrină cu cărți colorate, oricare din ele mai apetisante ca orice fustă fără pete din Univers. „Nici să nu te gândești” îmi spun, fii drăguță și mișcă-te mai departe, ai la tine două cărți uriașe și un rucsac de (deja) 100 de tone. Unde mai pui că în el nu se află nici cadoul pentru mama și nici jocul cerut de Sara. Iar cele 16 cărți necitite de acasă o să se uite foarte foarte urât atunci când vei ajunge și le vei aduce altele noi. Așa că merg, cu căştile în urechi, dar mai încet, paralel cu vitrina cu cărți, în timp ce mă uit lung la ele. „Poate nici nu au cărți în engleză”, îmi spun „Mai mult ca sigur că nu au cărți în engleză” și „Oricum, chiar dacă au, nu trebuie să cumpăr niciuna, doar o să mă uit”. Bineînțeles că au cărți în engleză. Bineînțeles că au cărți în engleză pe care nu le-am citit și pe care le vreau. Bineînțeles că îmi cumpăr nu una, ci două cărți și o las cu regret pe a treia în spate. Și o traistă cu un cățel care scrie o poveste. Pe care va trebui să o pun tot în rucsacul deja aglomerat de cele 2 tricouri, 2 cărți, un laptop și aparat de fotografiat supradimensionat în care nu se află (încă) nici cadoul mamei și nici cadoul Sarei.

Oftez în timp ce deschid cartea nouă gri pe măsuța din tren, așteptând să ajung în orașul următor. De sub ea mă privesc încă înapoi trei pete neregulate, diluate de şerveţelul umed din geantă şi apa de la chiuveta din tren, foste acvilă, măr și iepuraș.

„E prea caldă vara asta. Mi-e dor de marea mea”, mă gândesc, în timp ce adorm cu fix 25 de minute înainte de staţie.

IMG_5131

 

Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

One rule

Standard

Oamenilor nu le prea plac numerele. Sunt pătrate și nu se îndoaie cum vor ei. Îi înțeleg pe de o parte, nici mie nu îmi plac lucrurile pătrate, dar numerele (și matematica) nuș de ce, mi-s dragi, mi se pare că sunt plasa de siguranță pentru normalitate într-o lume care uneori pare să facă ce îi trece prin cap, privindu-mă fix între ochi și spunându-mi că unu și cu unu fac trei. Poate și de asta mi-a plăcut atât Tim Urban. El vede numerele, le înțelege și le transformă în imagini ordonate și clare care te lovesc mai tare ca un ciocan în moalele capului. În articolul ăsta, pe care sper să-l citiți, dumicățește multe din cele ce țin de viața unui om. Eu mă opresc azi la bucata cu copiii pencă blog.

„It turns out that when I graduated from high school, I had already used up 93% of my in-person parent time. I’m now enjoying the last 5% of that time. We’re in the tail end.”

Hai să o scriu și eu în română. Într-o variantă super optimistă (în care ne vom prinde copiii în viață când vor avea ei 60 de ani) ne-am petrece 93% din timpul cu ei până la 18 ani când pleacă la facultate (mai scădeți o leacă dacă fac cumva și liceul pe coclauri, mai scădeți o leacă pentru fumat, trăit în stres, mâncat zahăr cu lopata și alte delicii are lumii moderne, că nuș care mai apucăm 90j de ani).

NOUĂZECIȘITREI LA SUTĂ PÂNĂ LA 18 FUCKING ANI.

Sara are acum 6 ani. 93:3=31.

Mi-am petrecut deja 31% din timpul pe care îl am cu Sara. Mai mult de o treime (de fapt probabil chiar spre 40% având în vedere că primii doi ani i-am stat cu ea acasă).

Gone.

Never ever ever coming back.

Nu vi se pare năucitor? Mie da. Mi se pare că abia a venit în viața mea, că am o eternitate de petrecut cu ea, vreau să petrec o eternitate cu ea. Sigur că vreau să plece unde o vedea cu ochii la facultate și n-o vreau legată de fustele mele, dar până atunci mai e mult, nu?

Nu. A trecut deja mai mult de o treime din timpul pe care îl am cu ea.

That made me think.

Când ne trezim dimineața, facem cafeaua cu ochii picați în bot de somn, facem un duș rapid și ne machiem pentru a arăta vag umanoid astfel încât să nu speriem colegii de birou, apoi tragem de copil să se scoale (nu vrea, că s-a culcat noaptea la unșpe trecute stând să citească cine știe ce capitol) și îl pisăm la cap să se grăbească pentru că o să întârziem la grădi și implicit la birou, alergăm ca turbații și înjurăm dobitocii și mitocanii din trafic, apoi îndurăm la job zbierete și urlete și nervi și istericale de oameni care au uitat de ce ar trebui să se trezească dimineața și apoi, la 5 înfruntăm iar semafoarele și praful și căldura și betoanele și luăm copilul de la grădi și îl grăbim să se încalțe ca să ajungem în parc unde iar stăm cu ochii pe ceas hai hai că mai avem și de mâncat și de făcut baie și de și de și de iar acasă ne pironim ochii pe-un ecran de smartfeon în timp ce plodul zice mammiiiii vreau să facem același lego a 5798759475 oară și tu spui mami nu acum că uite am de mestecat în mămăligă și fă și tu lego ăla singur că doar ești mare și mami e obosită muci și uite s-a ars deja mămăliga la dracu. Pentru că e firesc oarecum să facem asta.

Ni se pare că timpul cu ei e infinit. Că vom avea o eternitate de după-amiezi în care să facem rahatul ăla de lego sau în care să colorăm broaște albastre cu ei și nu e musai să îl facem azi când am făcut pe Sisiful la birou.

Dar adevărul e că aici, azi, acum, asta e. Dacă am avea 10 zile cu ei, 3 deja ar fi trecut. Oribil, oribil, cutremurător de mult.

Așa că am i-am zis Sarei:

-Mama, am inventat o regulă.

Viermele se uită la mine cu neîncredere.

-Tu? O regulă? Ție nu-ți plac regulile mami, ai uitat?

-Nu, dar asta e una singură și mi-am pus-o singură și e doar a mea.

-Ceee regulă maaamiii? fii-mea vorbește cu mine în majoritatea timpului de parcă ea e adultul și eu copilul, de altfel nici nu-s foarte sigură că nu e adevărat.

-Nu am voie să-ți spun nu.

-Niciodată?

-Ei, nu niciodată, când faci prostii tot o să îți spun. Nu o să zic niciodată, dar niciodată nu când o să spui: Mami, hai să ne jucăm, indiferent, dar INDIFERENT ce aș face atunci.

-Chiar dacă lucrezi?

-Da.

-Chiar dacă gătești și arde mâncarea?

-Da.

-Chiar dacă ai ceva urgent de făcut?

-Da.

-Chiar dacă..ești la baie?

-Mok, poate atunci o să îți spun totuși nu 😛

-Și dacă uiți?

Darn she knows me well.

-Ei, n-o să uit asta mami, și dacă uit îmi aduci tu aminte.

Îi place regula Sarei, râde pe sub mustață și nu o comentează deloc (semn bun, copilul ăsta comentează orice). Cumva am încercat să o fac tot timpul, dar tot îmi găseam scuze de la ea (oboseala, sună telefonul, se arde peștele, vine meteoritul și distruge dinozaurii etc). De vreo două săptămâni, zero excepții: zac în hamac citind o carte ajunsă la punctul culminant și Sara vrea să jucăm fotbal taman atunci? Las cartea și mă duc să îmi iau adidașii. Desfac bagajele și-s îngropată în 50j de mii de tricouri și cărți și ea vrea să ne jucăm Piticot? Las totul în mijlocul casei, haos bahaos și mă joc piticot în exact secunda aia. Șamd la opt culcat.

Zero excepții. That’s my new (only) rule.

Ps. Yes, she’s a Tomboy și mă umflu în toate penele mele de gâscă de numaaaa.

IMG_5076

Dear Baby

Standard

Dear Baby,

Te întrebi probabil ce e cu scrisoarea asta. Bună întrebare. Nici eu nu prea știu. Stăteam acum ceva (multă) vreme și mă gândeam la copii. La tot soiul de copii, de diferite dimensiuni. La ce sunt, la cum se transformă, la cum ajung oameni mari (sau mici). Și m-am gândit atunci, acum ceva (multă) vreme, să (le) scriu o scrisoare. Am scris-o prima oară cu stiloul, pe hârtie și birou, să mă asigur că e chiar asta, o scrisoare adevărată, cum scriau oamenii pe vremuri. Mi-ar plăcea să scriu sau să primesc scrisori dar nu mi se întâmplă, desigur. M-am simțit puțin ciudat, dar și bine în același timp. Cred că o am încă printr-un sertar la birou.

Revenind, Dragă Baby (fie mic, mare, blond sau șaten, cu ochi albaștri sau verzi), vezi, voiam să îți reamintesc niște lucruri, de asta m-am apucat să scriu scrisoarea asta. Uneori, adulții vor să explice totul. Să adune și să împartă. Să măsoare. Să estimeze. Să facă previziuni. Să construiască cutii mici, pătrate, în care să stea tot timpul doar pentru că se simt în siguranță. Uneori, vor să pună și copiii acolo, dar copiii nu au loc în cutii mici pătrate construite de adulți, evadează tot timpul. Sigur, să măsori, aduni și împarți e într-o oarecare măsură folositor și pe parcursul vieții de om mare avem nevoie de toate astea. Dar tot cred că uneori e bine să ne amintim să ne bucurăm doar de lucruri fără să înțelegem neapărat cum funcționează.

Nu știu exact ce vârstă ai, tu, copilul care citește scrisoarea asta acum (de fapt, dacă va fi citită scrisoarea asta de vreun copil, poate n-o să se întâmple deloc, dar e ok, simplul fapt că am scris lucrul ăsta mi-a adus mie, la modul egoist, puțină bucurie). Dar m-am gândit că un reminder ar fi folositor, fie că ai acum 4 ani și 2 zile și ești enervat la culme că nu poți să nu știu, mănânci treizeci de înghețate cu ciocolată, sau 10 ani și 4 luni, obsedat de jocuri pe calculator sau mers pe sârmă, 17 fără câteva zile când ești îndrăgostit până peste cap de niște ochi cu stele în ele, sau 30 de ani, 8 luni și 10 zile, stând cu o bere în mână pe canapea, uitându-te la al treișpelea serial și întrebându-te what the hell happened și când o să înceapă să kick in this adult thing pentru că te simți încă sută la sută iresponsabil și copil (nu-ți face griji, cam așa ne simțim cu toții, doar că oamenilor mari nu le place să o recunoască cu voce tare, e o treabă destul de înfricoșătoare).

O să fie și momente în viața ta când s-ar putea să te simți trist sau albastru, să simți că nu ai loc nicăieri, sau că îți lipsește ceva, sau vei fi nervos, nerăbdător sau poate pur și simplu nu vei simți nimic (asta e cel mai urât).

Și pentru momentele alea, vezi tu, eu am niște mici medicamente. M-am gândit să le scriu în scrisoarea asta, ca un dar de la un adultocopil electronic imaginar pentru un alt copiloadult electronic imaginar.

Deci asta e lista mea de medicamente (oamenilor mari e posibil să li se pară prostești, stupide sau prea simple, dar te asigur că funcționează):

-lumina soarelui de dimineața foarte devreme, în momentul în care ieși din casă, dimineața, spre școală sau birou.

-puii de animale (acțiune garantată)

-să mănânci pepene verde vara și să ți-l înșiri peste bluză și bărbie

-să amețești la apus pentru că, spre deosebire de restul planetei, nu-l înregistrezi ca pe un spectacol plictisitor și repetitiv ci ca pe ce este în realitate, un punct fix strălucitor la care te uiți în timp ce te dai pe o planetă care se învârte

-să te pierzi în ochii persoanei pe care o iubești. Chiar și într-o sală plină de oameni. Tot se pune.

-să râzi atât de tare la ceva complet întâmplător încât să te doară burta.

-să ajuți (surpinzător, am constatat că asta poate fi o sursă inepuizabilă de fericire)

-scârțâitul pe care îl face bocancul tău, într-o dimineață de ianuarie, când calci într-o baltă înghețată

-un rollercoaster sau leagăn sau orice asemănător

-să mănânci înghețată

-să te uiți la soare printre frunzele unei păduri

-să înoți în marea rece ca gheața (și în ea caldă e ok, desigur)

-să ai o conversație adevărată cu un prieten. Un prieten bun și drag

-să ai un copil

-să zâmbești străinilor pe stradă și ei să îți zâmbească înapoi (poți să alegi bebelușii sau copiii pentru exercițiul ăsta, ei zâmbesc întotdeauna înapoi)

-primul sărut cu persoana pe care o iubești de cinci eternități (și jumătate)

-să asculți muzica care se potrivește ADN-ului tău (nu toată muzica se). Ignoră ce spun alți oameni, doar dă-ți seama singur ce îți place (și repetă rețeta pentru orice)

-să citești o carte care te face să dispari complet (există, they really really do).

O să mai găsești și tu altele. Sigur sigur. Și eu încă mai descopăr. Poate o să le scrii pe o listă, cum am făcut eu acum pentru tine. O vreau și eu. Lista. Dacă o scrii, desigur.

O listă cu lucruri care să îți amintească că în orice situație, indiferent cât de neagră sau gri sau fără de ieșire, există întotdeauna niște raze jucăușe de soare care nu așteaptă altceva decât să fie descoperite.

Gata. Atât. Go be happy baby.

img_2830