Batman

Standard

Ieri a fost carnaval la Sara la grădi. Bineînțeles că miercuri seara am uitat complet, așa că joi dimineața scobeam amândouă prin dulapuri după costumul pe care era musai să îl ia, deși mai erau încă 5 disponibile, nouă ne trebuia (desigur) ăla pe care nu-l găseam.

Joi după-masa, când alergam să iau plodul de la grădi, uitasem (iar) de carnaval până am intrat în grădiniță și m-a năpădit un șiroi de Else și prințese care mai de care mai roz sau mai albastrosclipicoase.

Am întrebat de Sara mea și în timp ce galopa (împiedicându-se repetat, a mea e <3) spre mine am simțit cum mi se umple pipota (și mă rog, sufletul de mândrie). Într-o mare de prințese, o fetiță liliac negru.

Nu mă prea extaziez când colorează frumos, când scrie cărți (deși sunt foarte bucuroasă că scrie cărți), când face adunări, pentru că toată lumea poate sau va învăța la un moment dat să scrie sau să coloreze sau să facă adunări (iar după numărul autorilor români publicați care mă fac să casc sau să îmi încrețesc nasul se pare și că oricine poate ajunge să scrie cărți).

Dar să fii liliac negru într-o lume de Else? Asta e ceva tare rar 🙂

Magda zicea când am făcut înregistrarea cu ea că i se pare important ca un copil să simtă că aparține unei comunități. Și sunt de acord cu asta. Unii copii simt nevoia să aparțină, majoritatea copiilor simt nevoia să aparțină, pentru că te simți în siguranță când faci parte dintr-un grup, acceptat, e bine și cald șamd. Dar sunt și unii copii, doar unii, mult mai puțini, care nu sunt deloc așa. Care nu vor să aparțină. Care sunt ok și fiind umpic pe dos față de restul. Și care sunt fericiți așa. Care înfruntă frigul :P. Mie mi se pare un act tare curajos din partea Sarei, cu atât mai mult cu cât de dimineață atârnau în dulap și costumul de Elsa și cele 3 de Eroi în Pijama (care sunt în mare vogă) dar a ales liliacul.

Mă uit acum la ea, stă cu bărbia-n palme pe scăunelul alb la masa maro stă să se gândească cum continuă povestea. Și mi-e dragă rău, liliac cu bluză neagră și planete. Mi-e dragă și sunt mândră că mie mi-a luat jde ani să înțeleg că nu e nevoie să mă prefac într-un anume fel, că pot să fiu ce-oi fi și tot o să fie ok, iar ea știe asta deja de la 6 ani.

Motivul pentru care e ok să fii așa e unul simplu. Întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi, acolo, undeva, printre rochițe roz și tutu-uri, cineva care e la fel de pe dos ca tine. În cazul Sarei, o colegă veveriță :). Și atunci e mai ușor să îi recunoști pe cei din tribul tău.

Poate că și oamenii mari ar trebui să facă mai des carnavaluri, joia pe stradă și metrou, să ne recunoaștem mai ușor veverițele :).

14712515_930505013747196_4964293693100060023_o

Anunțuri

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s