Arhivele lunare: Mai 2017

I see

Standard

Femeie, în jur de 50 de ani, ochi blânzi, păr alb, ușor îngrijorată, unghii roase.

Bărbat, 30 de ani, ochi vicleni, păr blond, extrovertit, râde și vorbește mult în scurta excursie cu liftul de la etajul 4 la parter. Aruncă priviri repetate în oglindă.

Eu. Căști, zâmbesc involuntar la contact vizual accidental, try to walk as if I’m invisible, reușesc mai rar decât îmi propun.

Suntem ce știm că suntem. Un bloc pătrat, cu un cerc de culoare verde închis pe partea dreaptă și o zgârietură din excursia de la mare de acum trei ani în colțul stânga sus.

Nimeni sau nimic nu ne poate schimba, știm exact cum arată fiecare latură și natura compoziției noastre. La fel și la ceilalți. Colegul bun, colegul rău. Prietena bârfitoare, prietena plângăcioasă.

Sara. 6 ani,  păr scurt, șaten, cooperantă, curajoasă, face doar ce vrea, dar ascultă atunci când ai argumente.

Sara, 6 ani, păr scurt, șaten, încăpățânată, plângăcioasă, face doar ce vrea, nu ascultă nici dacă ai argumente.

Mă gândisem la asta doar în capul meu până să o observ la ea. Mă uit cum o văd, uneori, ceilalți adulți. O văd cum reacționează când îi cer eu un pix sau când îi cere Y un pix. E diferită, 100% diferită. Și Sara mea e cea adevărată, și Sara doi e adevărată. Which one is the real one?

They both are. Copiii (dar și oamenii) sunt amestecuri de culori. Multe, multe culori infinite în pahare Erlenmyer (din ălea cu gât subțire). Dar pentru simplificare, pot să fie doar cu alb și negru. Și una și alta sunt acolo. Depinde ce parte alegi să privești.

Sara e cooperantă, curajoasă, inteligentă, blândă, dulce, calmă, empatică, inteligentă pentru că eu văd toate lucrurile astea în ea. Nu mi le imaginez, sunt acolo. Dar pentru că aleg să le văd, ea mi le arată.

La fel cum poate arăta că e un drac mic încăpățânat dacă încerci să o forțezi să facă ceva ce nu vrea și nu înțelege.

Nici oamenii mari sunt diferiți. Am un nene pe care îl văd rar, rar de tot. Nimeni, dar nimeni nu-l suportă, zeci de oameni care au intrat în contact cu el mi-au spus că e cea mai nesuferită persoană în viață, și așa îl vedeam și eu. Până cineva mi-a spus că n-a observat deloc lucrul ăsta, că i se pare un ursuleț.

Un ursuleț? Idiotul ăla atotștiutor și arogant și certăreț și nepoliticos? Ursuleț?

Da, un ursuleț.

Și de atunci s-a întâmplat ceva cu creierul meu și îl văd și eu la fel. Îi zâmbesc când ne vedem între ani sau în mailurile de la km distanță. Ba chiar i-am spus că îmi e simpatic, nici nu mințeam. Am răbdare cu el și îl ascult. E un ursuleț.

Citeam acum câtva timp într-o carte o chestie similară (o reproduc din amintiri, nici nu mai știu în ce carte era).

Scrii o prezentare și o trimiți spre consultare unui coleg. Vine feedback-ul înapoi.

Prezentarea ta e bună, dar are nevoie de îmbunătățiri. Slide-ul 3 și 4 sunt prea încărcate. Slide-ul 5 e incoerent. Ai ratat să menționezi  X și Y. O zi faină! 🙂

Ok. Acum imaginează-ți că textul de mai sus vine de la colegul cu care te înțelegi cel mai bine. Cel care te-a ajutat într-o grămadă de situații și care pur și simplu e pe aceeași lungime de undă cu tine. Super drăguț feedback-ul, nu? A luat din timpul lui să-ți citească prezentarea, a observat că e bună, ți-a dat sugestii folositoare. Your day is great.

Ok. Acum citește-l cu cea mai antipatică persoană de la birou în cap. Individul ăla care te contrazice la orice propoziție, care nu te lasă niciodată să vorbești, care te urăște din motive ce te depășesc, care e hotărât lucru cea mai antipată persoană din Univers. Mamă ce mai incredibil de nesuferit. E bună, dar? DAAAR? Și ce e cu zâmbilicul ăla arogant la final? Urăsc rahatul ăla de zâmbilici, poate să și-l bage în fund! Your day sucks.

🙂

Percepția ne e alterată de ce alegem să vedem. Nu mă înțelegeți greșit. Unii oameni chiar sunt ticăloși aroganți iar alții chiar sunt buni ca pâinea caldă. Dar marea majoritate sunt puțin din amândouă. La fel, chiar dacă percepția noastră e că tipul x has the hugest crush on us, asta nu va schimba cu nimic realitatea că he really is barely aware of your existence on Planet Earth. Există limite a ceea ce putem influența cu imaginile din capul nostru, cu siguranță, dar la fel de real e că de multe ori imaginile din capul nostru fac un om galben, albastru, sau mov cu picățele.

Iar revenind la copii?

La copii, vedeți, eu cred că e puțină magie.

Noi, părinții lor, îi vedem cu cele mai multe culori din lume, pentru că îi cunoaștem ca nimeni alții. Și atunci e extrem de importantă oglinda pe care alegem să le-o ținem pentru a se privi înapoi. Ce vedem noi le conturează într-o oarecare măsură personalitatea, comportamentele, încrederea de sine. 🙂 Nu doar acum, puțin pentru tot restul vieții lor (și fiecare dintre noi are poveștile proprii și personale despre cum putem face X sau nu putem face Y pentru că ai noștri ne-au spus întotdeauna că Z).

So, ce oglindă scoatem azi din buzunar? Una mică și neagră de trecerea timpului, roasă și murdară sau una mare cât un televizor cu diagonala de uitat la fotbal, cu rama albă de lemn? Iar pentru copii, doar din alea cu puțin galben și roșu și praf de stele din care ne privesc înapoi niște superoameni cu ochi negri uriași blânzi.

PS. În poză, what Sara sees in me.


PPS. Playlist deeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Hold it, hoooooooooooooold it. I.U.N.I.E! Summer, my summer is here. Am o inimă umflată cât o roată de cașcaval cu soare și mare.

Anunțuri

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Musafiri – Episodul 3: Flit si Luca

Standard

De cea mai recentă zi a mea, în dimineața în care m-am trezit, mă aștepta un cadou.

Nimic neobișnuit, toată lumea e așteptată de un cadou în ziua cu pricina.

Atâta că mie nu îmi prea plac cadourile. Și nici ziua mea. Mă face să mă simt tare prost că sunt în centrul atenției pentru o chestie complet aleatoare, cum ar fi ziua în care m-am născut. Și nu înțeleg de ce ar trebui să celebrate life in one particular day. Încerc să o fac pe dos, să mă bucur și să fiu recunoscătoare că sunt în viață și că e blândă cu mine în restul celor 364 de zile. În a 365-a zi sunt îmbufnată și mă ascund. Iar cadourile God, cadourile, mi se pare tare complicat cu cadourile. Lumea e drăguță și înțeleg rațiunea pentru care ai vrea să iei un cadou. Ne place să facem cadouri oamenilor la care ținem. Dar nu știu, luăm cadouri utile sau cadouri care credem că vor plăcea. Dacă îmi trebuie ceva sau vreau ceva, îmi iau singură. Mbine, acuma dacă vrea cineva să îmi facă cadou o vacanță la mare (ideal iarna) nu e cazul să se abțină :D.

Deci în dimineața cu pricina mă aștepta un cadou. Complet inutil. Nici măcar nu era pentru mine. Chiar deloc.

Îngrozitor, nu? Să primești o chestie complet inutilă care nici măcar nu e pentru tine.

Păăăăăi de fapt a fost probabil unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. 🙂

Cadoul meu era o poveste. Una scrisă chiar în noaptea aia.

Așa că, vedeți, era puțin a mea, pentru că eu eram prima persoană care își întâlnea ochii cu literele ei iar puțin mai târziu Sara era prima persoană care își întâlnea urechile cu sunetele ei. Iar asta, pentru mine e mai prețios decât nu știu, o mie de vagoane umplute cu diamante (deși, dați-mi-le și pe alea că aș putea merge într-o grămadă de vacanțe cu ele). Să fii prima persoană căreia un scriitor îi încredințează poveştile e un cadou mai mare ca Luna, primeşti, vrei nu vrei, o bucăţică de suflet. Așa că am fost puțin emoționată și am decis că merită imortalizat momentul, deci am înregistrat pe telefon când îi citeam Sarei.

Apoi, acum vreo lună? am întrebat dacă am voie să o pun și aici. Din mai multe motive. Copiii ar trebui să aibă povești ca Flit și Luca iar autorul poveștii ar trebui să get his shit toghether și să scrie dracului cartea aia pe care mi-o promite de dinainte de a ști să scrie corect. Accept o grămadă de lucruri legate e a mă face bătrână și a muri, dar să dea naiba dacă o să accept să crăp înainte să citesc o carte cap coadă scrisă de autorul lui Flit și Luca.  🙂

PS. Pe coverul photo de la pagina de blog, cel din poza de mai jos, scriam open your eyes. Pentru povești, sau muzică, poate trebuia să scriu și open your ears. Sau poate nici așa nu era potrivit și ar fi trebuit să scriu doar open your heart.

Ce mai citește Sara

Standard

Deși mă enervează rău poveștile cu prințese și nu reușesc să înțeleg de ce ar trebui să citim copiilor povești cu prințese, alta decât să nu pară complet picați din plop când se discută la grădi despre Frumoasa din Pădurea Adormită, i-am luat (sau nici nu știu dacă eu i-am luat sau a primit) și a citit mai toate poveștile cu prințese. Complet ignore, nu i-au spus nimic și evident că nici eu n-am insistat cu ele.  La fel cum i-am luat și Petre Ispirescu, Ion Creangă, Habarnam și Legendele Olimpului. Deocamdată, dintre toate astea, doar Habarnam a avut succes. Mai încerc cu Legendele, Ispirescu, Creangă și prințesele sunt fără de speranță, mi se pare că deja a trecut de nivelul lor și nu cred să se mai întoarcă.

So, enervându-mă poveștile cu prințese (din motive obiective și raționale), nuș ce draci ar fi de învățat din morala veșnică că fata cuminte/harnică/cu coadă de pește/adormită gets the prince. Fuck the prince. Dați-mi o poveste unde o fată deșteaptă se descurcă singură și se simte tare bine și fericită, vine un prinț pe cal alb și se îndrăgostește de ea și fata-i zice: Fuck off dude, I need no prince and no saving și continuă as she was, la un moment dat găsind poate un non-prinț non-călare, de preferat cu picioarele goale si capul plin, cu care poate să fie deșteaptă și fericită în continuare și aia ne-o plăcea și mie și Sarei.

Revenind.

So, enervându-mă poveștile cu prințese am zis să vă arăt care-s preferatele Sarei these days:

IMG_4708

Adina Rosetti e singura cu două cărți în lecturile preferate ale Sarei, și sincer și mie îmi place tare mult cum scrie. De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură a intrat recent în playlist și Sara râde cu hohote de fiecare dată când o citim (ca și la mai toată Fabulafia, unde de asemenea găsiți povești scrise de ea).

IMG_4705

Balul florilor e o poveste despre un domn legumă care ar trebui să stea la locul lui dar nici vorbă, val vârtej la balul florilor unde reușește să se integreze și să demonteze prejudecățile fițoaselor frumos mirositoare. Needless to say I also like this book. Sarei îi place și să recunoască diversele flori sau legume, o citim de pe la 3 ani și a învățat o grămadă din ea. E o singură poveste, o medie bună între lungimea dorită de un copil de 6 ani care urăște somnul și cea pe care o vrea o mămică uneori obosită care visează patul.

IMG_4704

În cartea cu Stejărel sunt 5 povești, dar Sara e îndrăgostită de prima, cea din titlu, pe care o citim și o răscitim. E despre un stejar pitic ursuz care nu are copii, singurul lui prieten fiind un păianjen și care se trezește vrând-nevrând adoptând o veveriță.

IMG_4707

Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul e, așa cum îi spune și numele, o poveste despre timp (de fapt sunt mai multe, legate). Cea de-a doua de Adina Rosetti. Și pe asta o citim de câțiva ani și Sara nu se mai satură de ea. E o carte care explică curgerea timpului (copiii se încurcă inițial între ieri și mâine) și de ce nu e bine să te grăbești să treci peste momentele care crezi că nu îți plac.

IMG_4706

Iulia Iordan are mai multe cărți, Sarei îi place doar asta. Însă compensează ca timp alocat, pentru că e și lungă și o și cere des. Are foarte dar foarte multe explicații legate de copaci, idei de jocuri, poezii și cântece populare.

IMG_4703

Alice nu mai are nevoie de prezentare, dar sincer pe mine m-a surprins că îi place Sarei acum, eu cred că am descoperit-o ceva mai târziu ca ea. E destul de lungă, o citim cam în două seri și, la fel ca la Vrăjitoare, Sara râde în hohote (mai puțin la pagina cu rânjetul pisicii Cheshire unde închide ochii de frică :D). E o ediție tare reușită asta, sunt mai multe povești faine în ea. Noi am luat-o din Cora, online sincer nuș unde dați de ea.

IMG_4702

Chiar acum citim Micul Prinț. Sara a primit-o de Crăciun acum 2 ani și i-a plăcut începutul (am murit când mi-a explicat fără să citim înainte desenul cu pălăria, it is true, doar copiii îl văd, oamenii mari au uitat ce înseamnă desenul cu pălăria), însă nu mai știu de ce ne-am întrerupt și am reluat-o abia recent. 6 ani mi se pare vârsta perfectă pentru ea, inocența Micului Prinț se mulează perfect pe vârsta asta, uneori Sara și eu (citind din carte) punem simultan aceleași întrebări oamenilor mari :). Știți că e mult, mult, mult, uriaș de mai mult decât o poveste pentru copii, eu aș zice că e prima carte de filosofie a unui om și inima mea e o baltă caldă și moale de fiecare dată, uneori sunt extrem de mămăligă și îmi dau lacrimile și mi se întrerupe vocea, de trebuie să mă controlez să nu mă miroasă Sara, care se lipește mai abitir cu capul de umărul meu. Cred că nu e doar una din cărțile Sarei preferate, dar și una din cărțile mele preferate :).

Cam astea mi le-am adus aminte, hai mai ziceți-mi și voi, pliz, că mai vrem cărți noi, tot așa, cu astea, cu inimă și tâlc 🙂

Batman

Standard

Ieri a fost carnaval la Sara la grădi. Bineînțeles că miercuri seara am uitat complet, așa că joi dimineața scobeam amândouă prin dulapuri după costumul pe care era musai să îl ia, deși mai erau încă 5 disponibile, nouă ne trebuia (desigur) ăla pe care nu-l găseam.

Joi după-masa, când alergam să iau plodul de la grădi, uitasem (iar) de carnaval până am intrat în grădiniță și m-a năpădit un șiroi de Else și prințese care mai de care mai roz sau mai albastrosclipicoase.

Am întrebat de Sara mea și în timp ce galopa (împiedicându-se repetat, a mea e <3) spre mine am simțit cum mi se umple pipota (și mă rog, sufletul de mândrie). Într-o mare de prințese, o fetiță liliac negru.

Nu mă prea extaziez când colorează frumos, când scrie cărți (deși sunt foarte bucuroasă că scrie cărți), când face adunări, pentru că toată lumea poate sau va învăța la un moment dat să scrie sau să coloreze sau să facă adunări (iar după numărul autorilor români publicați care mă fac să casc sau să îmi încrețesc nasul se pare și că oricine poate ajunge să scrie cărți).

Dar să fii liliac negru într-o lume de Else? Asta e ceva tare rar 🙂

Magda zicea când am făcut înregistrarea cu ea că i se pare important ca un copil să simtă că aparține unei comunități. Și sunt de acord cu asta. Unii copii simt nevoia să aparțină, majoritatea copiilor simt nevoia să aparțină, pentru că te simți în siguranță când faci parte dintr-un grup, acceptat, e bine și cald șamd. Dar sunt și unii copii, doar unii, mult mai puțini, care nu sunt deloc așa. Care nu vor să aparțină. Care sunt ok și fiind umpic pe dos față de restul. Și care sunt fericiți așa. Care înfruntă frigul :P. Mie mi se pare un act tare curajos din partea Sarei, cu atât mai mult cu cât de dimineață atârnau în dulap și costumul de Elsa și cele 3 de Eroi în Pijama (care sunt în mare vogă) dar a ales liliacul.

Mă uit acum la ea, stă cu bărbia-n palme pe scăunelul alb la masa maro stă să se gândească cum continuă povestea. Și mi-e dragă rău, liliac cu bluză neagră și planete. Mi-e dragă și sunt mândră că mie mi-a luat jde ani să înțeleg că nu e nevoie să mă prefac într-un anume fel, că pot să fiu ce-oi fi și tot o să fie ok, iar ea știe asta deja de la 6 ani.

Motivul pentru care e ok să fii așa e unul simplu. Întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi, acolo, undeva, printre rochițe roz și tutu-uri, cineva care e la fel de pe dos ca tine. În cazul Sarei, o colegă veveriță :). Și atunci e mai ușor să îi recunoști pe cei din tribul tău.

Poate că și oamenii mari ar trebui să facă mai des carnavaluri, joia pe stradă și metrou, să ne recunoaștem mai ușor veverițele :).

14712515_930505013747196_4964293693100060023_o

Amnesia

Standard

V-ați întrebat vreodată de ce nu țineți minte mai nimic din copilăria timpurie?

Una dintre explicațiile oferite e că hipotalamusul, chestia aia mică cât o migdală care are o grămadă de funcții smechere, printre care și aia de a ține minte nu e suficient dezvoltat (atinge maturitatea la fix 7 ani).

Copiii de 7 ani întrebați despre evenimentele pe care le-au avut la 3 ani și le aduc aminte în proporție de 60%. Copiii de 9-10 ani în proporție de 36%. Și e complet diferită de curba uitării la adulți.

În jur de 7 ani, copiii suferă o perioadă de amnezie. Cele mai recente amintiri pe care le avem datează în medie undeva la 3,67 ani. Fetele stau mai bine decât băieții la capitolul ăsta, iar copiii ai căror părinți au făcut referire la amintiri trecute mai bine decât cei care nu au vorbit despre trecut. Majoritatea amintirilor pe care le avem sunt fabricate, amintiri datorate fotografiilor pe care le vedem sau poveștilor pe care le auzim. Our mind plays tricks on us.

Mi-e ciudă uneori că Sara o să uite perioada asta, aș vrea să o țină minte ca mine, cât a fost de frumoasă și de grea și de haioasă.

Prima mea amintire e de sub vârsta de 3 ani. Știu sigur că e o amintire reală pentru că am crezut mult timp că e un vis și când le-am povestit-o alor mei, în jurul vârstei de 30 de ani, au rămas șocați. E o amintire cu un element de decor minor care a rămas într-o casă ce a fost demolată de comuniști atunci când eu aveam aproape 3 ani. Nu există fotografii cu elementul acela, deci e sigur o amintire.

Uitarea e o funcție de protejare a creierului. Nu are sens să înmagazineze toate informațiile (sau, mai precis, să le țină disponibile tot timpul, studiile recente arată că ele sunt stocate undeva și pot fi accesate prin diverse asocieri). Știm că uităm primele luni cu copiii, ălea care sunt cele mai grele (insist, sintagma copii mai mari probleme mai mari e o tâmpenie, nimic n-a fost mai greu ca primele luni) ca să putem face copii din nou. Ne ajută și lipsa somnului, care e corelat direct cu uitarea.

Well, my brain is fucked up. Pentru că, la fel cum n-am uitat amintirea aia de sub 3 ani, la fel n-am uitat niciuna din nopțile nedormite și tot cocktail-ul aferent. Uit cheile de la mașină, buletinul acasă când să trec granița, portofelul pe birou când plec la Mega și ce zi e azi.

Dar lucrurile importante, cele care m-au făcut să simt, cele care m-au schimbat, cele care au fost foarte grele (sau foarte frumoase), nu le uit.

Playlist de 2016. 

 

 

 

 

Musafiri-Episodul 2: Alexandra

Standard

Cred că Alexandra a dat prima de mine, chiar, nu te-am întrebat niciodată asta, cum naiba ai ajuns pe blogul meu, că am grijă să îi fac zero publicitate.

Alexandra scrie povești, e jumătate din Mame de poveste, publică în revista Fabulafia și s-a mutat recent în Timișoara cu familia, după ce a trăit o perioadă în Grecia. Al ei și blogul https://ouzoland.com/

Știam că scrie Mame de Poveste, și deși îl iubesc pe Cesuleț Timpulescu, am hotărât că  îmi place de ea când a zis că a știut că soțul ei e ZĂOAN când a aflat cartea lui preferată.

Am întârziat o leacă pentru că am fost cam nemulțumită de cum a ieșit conversația pe Skype, se aude cam prost 😦 și a fost greu pentru că eram amandouă muci de oboseală în săptămâna cu pricina, plus că e imposibil să ai o discuție fluentă cu lagul de la sunet (hence the constant dumb look on my face). Dar ne-am încăpățânat amândouă să ne vedem față în față și să nu fie doar audio (ceea ce mi-a plăcut, e fain să vezi ochii omului pe care îl asculți).

Deci, azi despre:

-Mame de Poveste

-Fabulafia

-Grecia și cum e să trăriești pe-un mal de mare și-apoi să te muți în Timișoara

-Sara care urlă ca din gură de șarpe că i-am mutat în coșul albastru jumate din foiletonul pe care îl compunea la acel moment (a ajuns la povești de 100 pagini plus, I kid u not, am sufrageria îngropată în manuscrise)

-copii, educatoare, acomodare, limbi stăine

-cărți și proiecte viitoare

și încă câteva.

Data viitoare, pentru că musai a fi o dată viitoare, amândouă am mai fi stat o noapte să povestim, cu calitate audio mai bună 🙂