Poveşti

Standard

Care era povestea voastră preferată când erați mici?

Mie îmi plăcea o carte galbenă cu marea pe ea, care se numea Povești Albastre (sau ceva de genul) și Legendele Olimpului. Cred că am citit de sute de ori volumul I din legende (doar pentru că a durat ceva până am primit volumul doi).

Poveștile sunt fascinante, mai ales când ești copil, pentru că oferă explicații presărate cu stropi din magia lumii în care înotăm.

Pe la 12 ani am găsit o biblie pe la bunica și am citit-o. Pe la 14 (parcă) citeam din Coran (cred că îl auzisem pe tata dezbătând despre subiect dacă nu mă înșeală memoria cu un nene 120kgplus căruia îi spunea lumea Puiu). Apoi istoria religiilor lui Eliade prin liceu.

Pare sfornăitor și autolaudativ. Dar nu e, pentru mine au fost dintotdeauna povești foarte frumoase, și cred că e bine să citim copiilor din toate (sunt ok când primește cărți religioase de la mama și sper să mă lase o dată să îi citesc măcar o poveste din Legende- m-a mâncat în behind să îi zic că a fost cartea mea preferată ca atare nu vrea să o atingă :D).

La fel cum Cenușăreasa sau Fata Moșului și Fata Babei spun povestea hărniciei, a modestiei și a ce o mai fi pe acolo, oferind rețeta atributelor necesare pentru a obține a perfect match (eyes rolled), la fel și religiile spun o poveste, una însă mult mai cuprinzătoare a lumii și a sensului nostru pe pământ. Nu mă înțelegeți greșit, Iisus a existat istoric, cu carne și oase și multe calități. A fost botezat de Ioan Botezătorul și ucis de Romanul Pilat din Pont după cum ne spune și filmul pe care îl vedeam anual de Paște după Revoluție. Tot istoric însă, au existat mai mulți oameni cu calități excepționale, doar întâmplarea face ca în jurul lui Iisus să se contureze una din cele mai mari religii ale lumii.

Și în Cenușăreasa ca și în ortodoxism (de exemplu) e adevăr. În religii găsim un set de reguli după care ar trebui să trăim (și nu e neapărat ceva rău în asta, sunt niște reguli pretty decent) și un sens vieții. E cam la fel de prostesc să negi complet utilitatea religiei sau valorile din ea cum e și să o crezi cu virgule și puncte, cu îngerași și moși cu barbă. (și nu prelungesc ideea, că nu asta mi se rotea în cap).

Am ascultat un podcast în care se menţiona un studiu din Irlanda (parcă) care zicea că ceva gen 80% din oameni (l-am căutat şi nu dau de el, so take it with a grain of salt) spun că cred în Dumnezeu dar când sunt întrebaţi ce înseamnă asta pentru ei afirmau că a fi bun.

Şi cred că pentru mulţi oameni asta înseamna religia. Să crezi că poţi să fii bun (după o reţetă, ca să poţi culege o recompensă la final). Nu mi se pare un lucru rău. Cred, mă repet, că e adevăr în religie.

Mi se par însă ridicoli cei care ţin post luni în şir şi stau la cozi să pupe moaşte dar plecaţi dintre sfintele cărămăzi se stropşesc cu ură la vecina de la 4 sau bârfesc vecinul de la 5. La fel de ridicoli ca cei care dispreţuiesc complet şi irevocabil religia.

E o poveste. E ca şi cum am spune că Raskolnikov, Anna Karenina sau Fermina Daza merită dispreţuiţi doar pentru că nu au existat vreodată decât în imaginaţia noastră.

Nu cred în Dumnezeu, în viaţă după moarte (sau orice formă de continuitate a eului), în Rai, îngeraşi sau pedepse pentru păcate. Nu prea sunt nici aşa sigură care sunt valorile şi care sunt păcatele şi cu siguranţă sunt incapabilă să respect toate poruncile din Biblie (şi nici nu vreau sau încerc). De una singură dintre valori sunt sigură: adevărul (vorba lui nenea Thoreau). Nu ca o chestie rece şi pătrată ci ca pe una subiectivă şi supusă greşelii, dar cred că în viaţă, în creşterea copiilor, când mergem pe stradă sau citim o carte la mare, toate ar trebui să le facem cu adevărul în noi, unul pe care îl căutăm şi îl descoperim şi la care adăugăm în continuu. Altfel nu ştiu, pe termen lung minciunile de sine macină tot :).

Mă încăpăţânez însă să cred că oamenii sunt fundamental buni (meh, probabil o poveste chiar mai naivă decât cea cu Dumnezeu).

Ceea ce e fascinant la povești e că ne dau explicații, iar religia (povestea completă) sens. Iar noi, oamenii, suntem atât de însetați de explicații și sens (mai puțin adevăr, mai ales atunci când nu ne place), dar sens da.

Pentru că e înspăimântător să nu existe sens. Dacă nu există sens, atunci e haos, nu? Nihilism. De ce trăim? De ce să facem orice e bine? De ce să nu facem numai ce ne convine, independent de consecinţe? Şi atunci revenim la setul de reguli, sau măcar valori, la veşnicul sacrificiu de sine pentru a urma un model şi pentru a spera că aşa, doar puţin, şi mica noastră viaţă proprie şi personală va avea sens.

Îmi place ce spunea Dostoievski (scuze again, ştiu că pare snob să scriu de el, dar jur că era un băiat mega simpatic, I really like him şi cred că mi-ar fi plăcut de l-aş fi cunoscut): „I am by no means jesting; I am not jeering: among us there is a widespread, honest and serene expectation of good (this is so, no matter what one might say to the contrary); a longing for common work and common good, and this — ahead of any egoism; this is a most naïve longing, full of faith devoid of any exclusive or caste tinge, and even if it does appear in paltry and rare manifestations, it comes as something unnoticeable, which is despised by everybody… And why should we be looking for “solid hate”? — The honesty and sincerity of our society not only cannot be doubted, but they even spring up into one’s eyes. Look attentively and you will see that … first comes faith in an idea, in an ideal, while earthly goods come after.”

Well, şi eu cred asta. Nu cred că fără religie, reguli sau sens avem haos şi răutate. Cred că nevoia noastră de a face bine e una intrinsecă şi dacă nu ar exista Iisus, Cenuşăreasa sau Fermina i-am inventa, doar ca să avem o reţetă. Ne plac tiparele, ne simţim confortabil în ele. Dar noi suntem cei care suntem buni, doar noi. Nu avem nevoie să urmăm o reţetă sau de nimic altceva pentru asta. Doar suntem 🙂

Revenind la copiii noştri, tot nu ştiu cum să tratez subiectul cu pricina pentru Sara, dar sper să citească cât mai multe poveşti.

Acum câteva seri, m-a întrebat (pentru că ne auzise discutând despre în familie):

-Bunica şi bunicul cred în Dumnezeu?

-Da.

-De ce?

-Nu ştiu sigur, cred că încearcă să fie buni şi viaţa e puţin mai uşoară dacă crezi în ceva.

-Tu crezi?

-Nu. Tu?

-Nu (îmi zice, dar o simt că zice doar pentru că asta e ce am zis eu).

-E ok mama, nu trebuie să te hotărăşti acum. Ai tot timpul să o faci.

Şi chiar cred asta. Copiii au timp să se hotărască singuri.

img_2929

Anunțuri

Un răspuns »

  1. Pingback: Lost in translation | Sleepy 00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s