Arhive zilnice: 3 aprilie 2017

Homeschooling

Standard

Mă gândeam de o vreme să scriu despre asta, dar cumva parcă nu e totul clar în capul meu și așteptam să se întâmple asta (it didn’t). Uneori însă, gândim în timp ce vorbim (sau scriem) so here goes nothing.

Știți că nu cred în școală. E o normă proastă căreia mă supun, pentru că probabil consecințele ar fi nasoale dacă nu aș face-o. Dar nu cred în ea. Numărul de ore petrecut acolo e aleator, numărul de ani e aleator, materia pe care o studiază copiii e supraîncărcată și lipsită complet de o analiză serioasă, împărțirea semestrului se schimbă de la un sezon la altul șamd. Există o nevoie adevărată de a învăța, dar cu siguranță nu există o nevoie adevărată de a învăța așa (și la fel de puternic cred că sistemul de stat românesc mai mult oprește copiii să învețe decât reversul).

Așa că m-am gândit, o vreme, când ar fi fost posibilă abordarea, la homeschooling. Adică să fi stat acasă cu Sara și să o învăț eu, eventual sub o instituție umbrelă din străinătate care să producă diplomele necesare (see above, nu mi se pare că o viață fără rahaturile alea de hârtii e posibilă dacă nu ești cumva un artist destul de bun-n.b. un artist poate să însemne și un frizer sau instalator foarte bun).

Sincer cred că un copil care învață acasă cu părinții poate ajunge la un nivel de cunoștințe similar sau chiar să depășească un copil care merge într-un sistem de stat sau privat. Deci nu mă îngrijora partea asta.

Nu excelez la rolul de profesor (îmi place să mă prostesc, să mă joc și nu prea sunt genul care să bată cu pumnul în masă, azi studiem trigonometrie!), dar cred că aș fi găsit cumva metodele să parcurg cu Sara cele necesare și fără să renunț la my goofiness.

Problema pe care am avut-o întotdeauna cu sistemul ăsta (am mai scris-o și pe blog acum vreo 3-4 ani) e că privează copilul de unul din aspectele pe care eu le consider esențiale dezvoltării: timpul petrecut cu alți copii.

Și știu că acum, în secunda 2, imediat adepții homeschooling-ului vor explica că nu, că merg la ateliere/activități de grup, că se pot forma grupe de copii care învață în sistem HS (băi, îl prescurtez că mi-e lene să scriu atât repetat).

Da, știu. Nu. Faptul că stă o oră pe zi sau zece pe săptămână în colectivitate cu diverși copii (că bănuiesc că se schimbă totuși componența în funcție de atelier) nu mi se pare același lucru.

Cred că oamenii sunt animale sociale (și da, o spun eu, care sunt introvertit declarat, nu îmi place să cunosc oameni noi și respirația îmi devine accelerată în mall-uri, cinema-uri sau orice adunare de oameni).

Cred că pentru a deveni un om întreg ai nevoie să îți fie greu. Cred că pentru a merge înainte e întotdeauna necesar să fii nemulțumit.

Și sincer, statul acasă e o bulă. Una frumoasă, nu zic deloc nu, dar o bulă. Într-o bulă ești mulțumit. Și cred că e ok să construiești bule, dar doar atunci când ai capacitatea din interior de a înțelege tot ce privești în exterior (despre bulele opace nici nu vreau să vorbesc, sunt o prostie). Dacă nu înțelegi nimic din ce se întâmplă atunci cred că o grămadă de sentimente negative ar intra și ar colcăi acolo, în spațiul ăla strâmt: nesiguranță, frică, stres.

Și cred (oribil de des scriu cred în articolele astea ipotetice, și pe mine mă enervează, nu numai pe voi) că reușim să învățăm cum să trăim în lume trăind în lume. Learning by doing. Cu alte cuvinte, cred că un copil are nevoie să petreacă o mare parte din viața lui printre copii. Aceiași grupă de copii, sincer cu cât mai mare cu cât mai bine. Pentru că așa poate învăța. Așa vede tipologiile diferite, așa se creează mecanisme de trial and error în rapoartele interumane, așa învață cum să se comporte cu tipologia A sau cu tipologia B, trece prin conflicte de diverse intensități pe care trebuie să învețe să le gestioneze într-un fel sau altul, să se îndrăgostească de unul pe care îl vede în fiecare zi și nu o bagă în seamă, să simtă nedreptate din partea educatoarelor (pentru că e imposibil, dar imposibil ca toate educatoarele să fie pâinea lui Dumnezeu), să descopere lumea.

Pentru că toate cele de mai sus sunt lumea. Are nevoie să stabilească ea singură cum se va raporta ca adult la alți oameni, la autoritate, la reguli tâmpite șamd.

Altfel, ar trebui să execute acest exercițiu în momentul în care va fi adult, în care va trebui să se descurce și cu un job, poate și cu un partener sau chiar și cu unul sau doi copii. Nu total imposibil, dar cu certitudine mai greu și deci mai riscant pentru sănătatea ei mintală (și sincer, at the end of the day pentru fericirea ei).

Și iar adepții HS mi-ar explica că poate să învețe cele de mai sus citind, prin cărți și nu neapărat prin experiență directă.

Well. If anyone wishes that to be true it would be me. Dar sincer, nu e. Într-o oarecare măsură, deși am mers la școală, eu sunt una din persoanele care a ajuns la maturitate bazându-și majoritatea ideilor, credințelor pe informațiile adunate din cărți (nu neapărat relațiile sociale, faptul că am fost la școală cred că e singurul lucru care îmi permite acum să mă prefac normală și să pot funcționa în situații în care de obicei nu mă simt confortabil). Și deși iubesc cărțile, honestly I was rather surprised când am văzut cum e lumea cu adevărat.

Mă așteptam, bazându-mă pe ceea ce citisem la cu totul altceva: la respect reciproc, la meritocrație în ciuda hainelor purtate sau a rudelor aparținătoare, la politețe, blândețe (cu excepții, desigur), la calm, decență, la adulți curioși, conversații interesante aso.

Bullshit, după cum bănuiesc că știți cu toții trăind în România, cele de mai sus sunt excepții de la normalitatea în care ne scăldăm. Și mie uneia mi-a fost și încă îmi e destul de greu să mă adaptez. Nici nu cred că e doar România, oamenii sunt buni și răi, amestecați (deși nu renunț la ideea că fundamental oamenii au capacitatea de a fi buni, cred doar că la acest moment în istoria omului, suntem la un moment în care realitatea ne forțează din diverse motive să le avem pe ambele simultan). În cărți cumva se polarizează binele și răul și rămânem cu senzația că binele extrem și răul extrem sunt excepții, oamenii de rând fiind rather good, nu very good, but rather good. Cred că împărțirea celor două e mult mai omogenă, chiar la nivel de individ și că avem nevoie să cunoaștem oamenii ca să putem funcționa eficient ca adulți.

Creierul meu merge în imagini și poate reușesc să explic mai bine așa ce gândesc. Picture a bubble. With one particle in it (or more particles, but in a finite number). Sparks appear when particles colide. Interacțiunea dintre particulele A, B…N are un număr finit de rezultate posibile. Particulele din interior au nevoie să se ciocnească de particulele X, Y, Z din exterior pentru a crea rezultate noi. Doar așa particula A din interior va ajunge la potențialul ei maxim :), altfel va crede (și va produce) întotdeauna doar rezultatul 1, 2 sau 3.

M, iar am scris cam mult și nici nu știu dacă am reușit să fiu clară, în ciuda faptului că am gândit pe măsură ce tastam.  Dar overall, this is it. Nu cred că putem crește, că ne putem dezvolta, că putem deveni compleți singuri, pentru că deși infiniți (pe verticală) suntem limitați în suma manifestărilor noastre (pe orizontal). Avem nevoie să vedem alți oameni, să interacționăm cu ei pentru a înțelege, pentru a simți, pentru a crește. Și de asta nu aș face, chiar de aș putea, homeschooling cu Sara 🙂

IMG_3501