Egali

Standard

Urâciosul Andrei vorbește cu Sara cum ar vorbi cu un adult. Cu un adult pe care îl urăște. Sara îl ignoră în general, dar nu-l pierde din vedere cu coada ochiului. Abia dacă-l salută și la orice lucru pe care îl spune verifică din două surse informația, întrucât a decis că Andrei e un păcălici. Totodată, când găsește crabi mici în mare are grijă să îi ducă lui. Cu precădere pe ăia morți:)

Îmi e drag un episod recent de la țară.

Viermelui îi place să se plimbe cu ATV-ul. Fără mă-sa, dacă se poate, cu Andrei, da, Andrei cel pe care îl ignoră.

Și Andrei, da, cel care vorbește cu ea de parcă ar fi un adult pe care îl urăște, o plimbă de fiecare dată, deși a merge cu ea echivalează cu a merge extrem, dar extrem de încet.

Într-o după-amiază leneșă de vară, Andrei scria și Sara voia la plimbare. Cu el. Nu cu mine.

Baletează prin curte prefăcându-se ocupată.

-Ce faci?

-Scriu, nu vezi?

-Ba văd. Cât mai ai?

-Jumătate de oră.

Sara are ceas, și știe să se uite la ceas. Vine să îmi spună: are treabă. Jumate de oră.

Mhm, zic și continui acțiunea clasică caracteristică zilelor leneșe de vară: sparg alune din copacul bunicii cu un pietroi și citesc o carte.

Sara se dă cu trotineta. 10 minute.

Baletează iar la Andrei.

-Hai. A trecut jumate de oră.

-Unde te uiți tu fată? Ce ceas ai? bombăne Andrei în timp ce pune capacul laptopului și se ridică să meargă la plimbare cu viermele.

Pe drum spre poartă, îi mârâie:

-Du-te și schimbă-te, nu te iau așa (n.n. Sara e în o rochie complet diafană plină ochi de fluturași).

Atât i-a trebuit. S-a pus mâța pe un plâns de sărea cămașa de pe ea, a aterizat la mine-n brațe și-mi umidifica de zor bucata de material a tricoului gri de pe umărul stâng.

Nimic nu i-am zis. Doar am ținut-o în brațe.

-Hai fată, zice Andrei, hai să mergem.

-Nu mai vreau, zice viermele printre lacrimi și suspine.

Și atunci Andrei s-a dus și a adus ATV-ul în curte, dărâmând aproape în totalitate atât poarta curții cât și leagănul pe care consolam viermele și i-a zis iar, Haaaaaaaiiiii!

Pentru prima oară în viața ei am văzut-o răzgândindu-se (de obicei, dacă zice nu, nu rămâne de-ar fi să sufere o mie de ani).

Și-a șters mucii cu mâneca inexistentă și a plecat călare  pe vreo 20 de cai (putere) spre asfințit.

:).

Însă râd și acum de schimbul lor de mesaje (Sara de la calcultorul meu, Andrei la telefon) din aceeași seară:

img_2709img_2710img_2711img_2712img_2713img_2714img_2715img_2716img_2717

Copiii nu au nevoie de tras de obrăjori şi cuvinte stâlcite, au nevoie în schimb să simtă că îţi sunt egali 🙂 Egal de urâcioși :p

PS. Mi-a plăcut că a început să îi trimită inimioare abia când i-a greșit numele :)).

Anunțuri

4 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s