Helicopter parent

Standard
helicopter parent

noun

informal
plural noun: helicopter parents
  1. a parent who takes an overprotective or excessive interest in the life of their child or children.
    „some college officials see all this as the behaviour of an overindulged generation, raised by helicopter parents and lacking in resilience”
    Cred că am mai scris că dintre toate chestiile pe care le fac mi se pare treaba asta cu părințeala cea la care dau greș cel mai des. Sigur că atunci când o fac nu o percep ca atare, mi se pare justificat, dar, pe măsură ce depășesc momentul de criză mă privește așa din spate un monstru hidos pe care îl studiez curioasă ca să îl descifrez și ca să mă feresc de alții viitori.
    Am mai zis și că mi se pare că am eșuat lamentabil la primele luni de mămicie, pentru că mă simțeam obligată să fac ceea ce se aștepta de la mine, nu ceea ce simțeam (o prostie în general, abordarea asta).
    Despre a doua însă nu prea am vorbit. De la câțiva ani distanță însă parcă aș vrea să îl povestesc, în aceeași idee că poate ajută pe cineva.
    So. Părinții și mamele în special își iubesc copiii mai mult decât orice altceva. E normal să o facem, pentru că altfel nu ar avea nicio șansă. Trebuia să o iubesc pe Sara mai mult ca orice pe lume ca să nu plec în Honolulu când plângea noapte după noapte după noapte.
    Însă iubitul ăsta vine la pachet cu o grămadă de păcate. O dată, că atunci când iubești pe cineva atât de complet vrei să îi oferi tot ce poți și să îl protejezi totodată de orice e rău.
    Și eu, una, în cei doi ani cât am stat acasă cu Sara cam asta am făcut. Am citit pe de o parte cam tot ce am putut ca să mă facă să înțeleg ce i și ni se întâmpla și apoi i-am creat o lume, o bulă :), în care erau veselie și culori și niciun șarpe.
    După ce a început să vorbească și până să meargă la grădiniță copilul ăsta nu prea plângea.
    Apoi a mers la grădi.
    Nu mai zic ce listă de întrebări aveam pentru grădinițe (deși nu îmi amintesc să fi trecut pe listă, de exemplu, cum e educatoarea și cum se înțelege fii-mea cu ea, iar acum aș șterge toate întrebările și aș lăsa-o doar pe asta). Oricum niciuna nu se ridica la standardele mele. 😀 Însă apoi, M. a deschis o grădi aproape de noi, Montessori și a unei prietene so m-am gândit că și de nu o să îmi placă ceva la ea, o să pot să „corectez”.
    Pe scurt, ideea e că în primul an de grădiniță, de pe la 3 la 4 ani, am fost a total helicopter parent. Orice o supăra pe Sara (reminder că aveam și camere pe care le monitorizam non-stop) se transforma într-un taifun în mintea mea (nu că ar fi fost vreuna ceva grav, majoritatea erau lucruri relativ normale, se mai făceau și greșeli, sigur, dar niciuna așa de mare cum le vedeam eu) și mă duceam și mă supăram și certam și încercam să fac să fie bine.
    Pe de o parte, justificat e. Adică tot nu cred că felul potrivit de a crește un copil e să îl lași cu niște străini și nu cred că cineva mă poate convinge de contrariu. Plus că era atât de mică și de lipsită de apărare, unde mai pui că mi se transformase și în cascada urlătoare din cel mai zâmbăreț copil.
    Mă întreb uneori dacă ar fi fost să o duc pe Sara la grădi mai târziu aș mai fi fost la fel,
    înclin să zic că nu, dar suntem întotdeauna supraoptimiști cu comportamentele noastre viitoare sau ipotetice.
    Eniueis. M-am oprit, din fericire. Nu știu nici eu cum exact, am mai scris, pe de o parte Sarei a început să îi placă acolo și pe de altă parte m-am schimbat și eu cumva. Acum, de exemplu, nu am nici cea mai vagă idee care e Delia și care e Andreea din educatoarele Sarei și am fost doar o dată într-un an să vorbesc cu Miki. Nu pentru că nu m-ar mai interesa, ci pentru că mă raportez exclusiv la Sara. Dacă o văd pe ea bine, nu am nevoie de nicio părere de la o terță parte.
    Mi-a adus aminte de felul în care eram un episod recent, în care Sara mi-a povestit că a făcut-o un băiețel la grădi să plângă că i-a zis nuș ce și că fugărește fetele tot timpul și mă rog, din astea.
    So acum 3 ani aș fi înșfăcat papornița cu o mână și aș fi galopat spre grădiniță să dezbat problema cu educatoarele, să înțeleg ce se întâmplă, cum se poate corecta comportamentul copilului respectiv și de ce ele nu l-au sesizat până acum.  M-aș fi și enervat teribil, bineînțeles.
    Acum?
    Păi acum mi-a zis Sara și eu am întrebat-o: ok, și tu ce ai făcut? Am plâns. Aha. Did that help, I asked her. Nu. Păi cred că atunci trebuie să te gândești la o modalitate de acțiune care să producă un rezultat mai bun. Cum adică? Păi nu știu mama, găsește o tactică, poți să îl eviți, să încerci să discuți cu el când face din astea, sau să ataci înapoi, să găsești și tu ceva de spus care să îl deranjeze. Tu cum ai face? Na, aș încerca să vorbesc cu el, dar dacă asta nu funcționează aș încerca să îl evit și dacă nici asta nu funcționează aș ataca înapoi. Nuș, încearcă mai multe abordări și vezi ce funcționează.
    Mai plânge Sara la grădi când o supără careva? Mai plânge. Dar ceea ce s-a schimbat e că încearcă să găsească singură soluții, să se descurce.
    Acum poveștile ei sunt: X a făcut A și eu am făcut B. Până acum poveștile erau doar X a făcut A și eu am plâns. Și sunt infinite spețele astea, o fetiță a mințit că ea a distrus nuș ce rahat pe acolo, alta a tras-o de păr, alta nu mai știu ce.
    Băi. Mă scuzați, dar e normal. Sunt copii. Orice adunare de mai mult de doi oameni, indiferent de vârstă, presupune de la început un potențial conflict (care na, se manifestă la diferite vârste în diferite feluri, la sub 6 ani tinde să fie cu mușcături, alergături și vorbe care dor). Pe mine de exemplu, la gărdiniță, mă teroriza un băiat brunet, mic și îndesat, care mă alerga prin toată curtea să mă pupe pe bot, ceea ce și reușea uneori, spre disperarea mea, cu o ștampilă umedă ce încă îmi produce coșmaruri. Habar n-am cum am scăpat de Adi, știu sigur însă, că nu a fost maică-mea la grădi se se certe cu educatoarea pe tema asta.
    Și asta e aplicabil cred la orice vârstă crești un copil. Rahaturi o să i se tot întâmple. Și nouă ni se întâmplă rahaturi și lucruri incorecte. Nuș dacă ați sesizat, da’ pretty much this is life. Nu rezolv însă absolut nimic dacă mă duc să zbier la educatoare, învățătoare, profesor, mamă de copil bătăuș.
    Nu mă înțelegeți greșit, încă o cresc pe Sara pentru o lumea mai bună. Dar pe ea. Pe a mea. Ca și la oameni, nu schimbăm lumea judecând greșelile altora ci fiind noi mai buni.
    Ceea ce încerc să fac (baby steps, că nici eu nu știu de unde să o apuc și nici Sara n-are cine știe ce experiență la treaba asta) e să îi arăt ei că are tot timpul armele necesare la ea pentru a dezamorsa, pentru a se apăra sau a ataca înapoi chiar, nu cred în întoarce obrazul pentru a doua palmă, fuck that.
    Altfel, iar, mi-e teamă de ce adult aș crește. Unul care se duce să se plângă la echivalentul educatoarei/mamei din viața de adult? Care apelează la mila apărării altora mai puternici? Unul dependent de protecție? Incapabil să stand her feet? Again, fuck no.
    Experiențele astea fac parte din felul în care își formează personalitatea. Nimic nu s-a schimbat, și în triburile de acum 2000 de ani erau copii bătăuși și vor mai fi și peste 2000 de ani, de o reuși să nu ne autodistrugem ca rasă între timp. Nu ferind-o de pericole o ajut, ci făcând opusul, expunând-o (treptat, într-o lume ideală) la ele și învățând-o să se descurce.
    :)) Râd ca năroada că stiu că îmi ies oribil de haotice articolele astea. Sorry about that.
    Dar mă rog, ați prins ideea. Fără cupole de sticlă și părinți elicopter care se isterizează pe copilul celălalt (sigur, există și cazuri extreme, dar nu vorbesc despre asta).
    Mi se pare cumva că așteptările părinților (inclusiv ale mele la început) sunt ca lumea în care trăiește odorul la grădi să fie una perfectă. Fără bătăuși, fără copii care vorbesc urât, fără colege răutăcioase, cu educatoare cu atenție multiplă constantă la 20j de plozi plus sau mă rog, câți or fi acolo.
    Not gonna happen, pentru că pur și simplu lumea nu e așa. This is not Utopia. This is human nature. Întâlnim oameni care ne plac și oameni care nu ne plac. Nu avem cum să ne ferim de a doua categorie și nici cum să ne placă toți oamenii (și eu una nici n-aș vrea). A bunch of them are assholes. A whole bunch of them actually.
    Și ce dacă? We deal with them și carry on. 🙂
    3
Anunțuri

4 răspunsuri »

  1. Invat sa imi accept imperfectiunile de parinte. Da, recunosc cateodata sunt un helicopter-mom, dar asta e! Bineinteles ca asta nu inseamna ca sunt tot timpul asa. Cand situatia o cere, sunt. In rest, o data cu al doilea copil, m-am mai relaxat. Si e bine pentru toti (nu mai sar ca arsa cand cade piciul, nu intervin la prinul semn de disputa, etc)

    Apreciază

    • Asta cu cazutul nu tine de helicopter mom, ci de diferentele femei/barbati. Mamele are wired that way, sa se panicheze de pericole imaginare. Ma rog, mai putin eu, partea asta nu o am deloc, cred ca are nevoie sa cada, sa se lupte etc. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • On the other hand, a ta (ca si a mea) este ea însăși un om foarte precaut. Povesteai nu demult ca nu se întâmpla sa o culegi de pe lustra, de pe margini de chestii înalte etc. Or daca tu ai un copil liniștit, ești si tu relaxata ca știi ca nu se arunca in cap. In schimb, daca iti știi copilul curajos pana la nebunie, cam stai geană pe el. Eu văd diferența asta la mine, de cand il avem pe al doilea, care la 10 luni urca scări. Încetinel si pe tăcute, de-mi sta inima cand il surprind 🙂

        Apreciază

      • Mnot quite, asta incercam sa zic, ca e diferit. Adica chiar daca ai un copil precaut, majoritatea mamelor nu sunt ok cu actiunile periculoase. O vad cand sunt in familia extinsa. Eu stau la 5 m si ma uit la Sara cum se catara-n un copac, eventual mai urland de pe margine: hai ca poti, mai sus! si restul familiei de gen feminin face cu inima si sta in spatele ei sau chiar o ajuta sa catere.

        Sau, si mai relevant. Atunci cand cade si se loveste si plange. 99.99% din oameni fug spre copil. I don’t. In capul meu timpul merge cumva in reluare si analizez cazatura, gravitatea si ma comport extrem de calm si de lent. Imi atrage multe priviri socate, dar pentru Sara e infinit mai bine asa. Se linisteste de la linistea mea vs. a se agita de la agitatia mea 🙂

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s