Decizii

Standard

Viața e compusă din decizii. Serios, e. Non-stop, o poți urmări ca un ghem de miliarde de ațe colorate de la A la Z, dacă cineva ar avea vreodată răbdare să facă așa ceva.

Alegem să ne trezim la 7 nu la 7:15, să ne îmbrăcăm cu jeansi și nu cu rochie, să mâncăm la prânz sau nu, să cumpărăm cașcaval Hochland și nu Delaco și pot să o țin așa până mâine.

Unii oameni sunt mai buni la chestia asta decât alții, dar overall, toți avem o limită de decizii și uneori face whatthefuckmight come numai să nu ne pună cineva să alegem. Deși n-aș zice că am dificultăți la capitolul ăsta, de câte ori am posibilitatea să nu aleg, o iau. Nu aleg unde mergem la cafea, dacă plecăm la mare marți sau joi, în general mă îmbrac cu prima bluză din teanc șamd.

Însă avem nevoie să putem lua decizii. Lipsa controlului ne face mai stresați (ad literam, ne crește nivelul de cortizol și vine la pachet cam cu o tonă de alte probleme și, overall, cu o slabă calitatate a vieții, plus, bonus, una redusă).

Recent am aflat de un studiu făcut pe vreo 7000 de studenți. Rezultatele de promovabilitate a unui procent uluitor (peste 50% dacă am ținut minte corect) au fost îmbunătățite printr-un experiment simplu. Jumătate din ei au fost rugați să își facă un plan pentru următoarea perioadă de timp, cealaltă jumătate nu. Rezultatele mai bune au fost obținute de cei cu o planificare.

Nu mă mir că n-am excelat la școală, niciodată nu mi-a plăcut să fac planuri 😀 (decizii da, planuri nu, dar asta nu e despre mine).

Gata, nu o iau iar pe cărări (deși aș putea scrie vreo două zile pe temele de mai sus). Aș vrea să spun că datorită faptului că am citit cele de mai sus am ales să o las pe Sara să ia decizii, dar nop, le-am aflat recent, iar cu Sara procedez așa de pe la 2 ani. Am scris însă ca să argumentez, nu e o prostie să lași copilul să aleagă.

Acuma, în teorie cu toții suntem de acord cu cele de mai sus. Da, copilul trebuie să aleagă, nuș aproape niciun părinte care ar zice nu (mă rog, în bula asta de oameni în care mă învârt eu). Atâta că, în realitate, limităm domeniile în care copilul poate alege cu adevărat. Ok, poate alege cu ce jucărie se joacă, dar nu și dacă doarme la prânz, nu ce va mânca (va mânca ce am gătit, că doar nu am munci degeaba), nu la ce școală sau liceu merge (imaginați-vă doar că ar vrea fiica voastră să meargă la școala de sculeri-martițeri) aso.

O facem din responsabilitate și din dorința de a proteja. We know better.

We know shit.

Fiecare om, fie el de 88 sau 8 ani are nevoie să ia decizii și să și le asume.

Plus că, sincer, e mult mai simplu pentru părinți. Cred că sunt printre puținii părinți care nu are încă coșmaruri despre vârsta de 2 ani. Da, a avut și Sara etapa NU, de testare a limitelor, dar, pe de o parte, mi se părea amuzantă și speram puțin să rămână așa și pe de altă parte am descoperit relativ rapid că dacă îi dau posibilitatea să aleagă apele se vor calma.

Încă o fac. Am mai scris, nu aleg eu ce gătesc azi pentru ea, o întreb pe ea ce vrea de mâncare din felurile pe care știu să le pregătesc (nus prea multe oricum :D), ea alege ce vrea să facă în timpul liber, dacă seara după ce îi citesc eu o poveste mai citește una și se culcă la 10 sau cinșpe și se culcă la 12.

Când sunt chestii care trebuie făcute (pentru că și eu sunt un adult care crede că anumite chestii trebuie făcute), îi ofer alternative sau într-un plafon maximal. De exemplu îs muci de oboseală și visez patul pentru că am avut o săptămână horror la birou. Îi spun Sarei că e ora 9 și că până la 10 aș vrea să fim în pat pentru că altfel o să adorm pe podea. Dar e alegerea ei dacă între 9 și 10 va face baie lungă sau scurtă, se va uita la desene sau se va juca un joc (povestea nu e opțională, să vină tsunami peste noi și povestea tot am citi-o).

Trebuie să facem vaccin? Ok, complet nenegociabil dar îi pot oferi alegerea zilei, putem merge marți sau miercuri.

Sigur că sunt și lucruri la care pur și simplu nu e nimic de ales. De exemplu, că mergem în scaunul de mașină (dar aici e ușor, așa a călătorit de când s-a născut ca atare nici nu își imaginează că ar putea fi altceva) sau să mergem la doctor dacă e bolnavă. În cazurile ăstea revin la partea cu planul de mai sus. Da, evident că îi explic de ce trebuie să mergem azi la doctor, dar nu doar atât. Îi descriu întreaga experiență pe bucăți. O să te îmbraci, ne spălăm pe dinți, ne suim în mașină, mergem pe strada X, ajungem acolo unde ai mai fost, la clădirea galbenă, urcăm la etajul 2, Iulia o să fie acolo, o să te dezbrace să se uite la tine, o să te întrebe lucruri, apoi te vei îmbrăca la loc, vom sta pe scaun și Iulia ne va spune o rețetă, apoi vom merge la magazin și îți vei alege ceva dulce (da, e dezlegare la dulciuri după experiențe nasoale, bad parenting, I know and don’t care).

O fac și în ideea că va ajunge un adult care poate lua decizii. Care nu rămâne prins, pe veci, în intersecție, neștiind dacă să cotească stânga sau dreapta. Cred că e important pentru o viață fericită, rahatul ăla de citate de-l citiți pe Facebook că nu regretăm lucrurile pe care le facem ci cele pe care nu le facem e adevărat (nu pentru că zic eu, există studii pe tema asta, we’re wired that way; mă rog, e mai mult de atât, dar nu mă pornesc că e lung rău :D).

So, again, scriu nu pentru a da sfaturi, ci doar pentru a spune ce a funcționat la noi (și încerc să explic și de ce a funcționat). Dacă reușesc să obțin o cafea băută liniștit pentru un părinte de todler, a meritat să scriu articolul ăsta 🙂

img_9353

 

 

 

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Mi s-a oprit inima la ” Trebuie sa facem vaccin?”. WHEW! :))
    In rest, cam asa e si la noi. Vorbim in drum spre casa despre ce si-ar dori sa manance la cina, isi alege singura hainele, in weekend isi face singura programul in sensul ca discutam dinainte si alegem daca mergem in parc sau la teatru, sau la cumparaturi, sau la spatii de joaca, sau la ziua vreunul coleg, sau la masa cu tati in oras, sau le facem pe toate de-a valma si sarim peste somnul de pranz. Si da, seara isi alege singura ora de culcare; dupa rutina zilnica: papa, baie, poveste, e alegerea ei daca mai rasfoieste o carte, daca coloreaza, se uita la un desen animat sau isi aseaza jucariile de plus la somn si le urmeaza exemplul.
    Si, da, mi se pare firesc ca parintele sa ii explice copilului unde urmeaza sa mearga si ce urmeaza sa i se intample acolo…ca vorbim de un drum la doctor, pt un consult banal sau un vaccin, ca e vorba de un optional de dans sau inot, ca e vorba de o ora de logopedie sau de o iesire la restaurant, copilul trebuie implicat activ ca sa stie la ce sa se astepte la destinatie. Urasc parintii care-si duc plozii la dr, pt vaccinare, de exemplu, cu zaharelul, si odata ajunsi acolo pun copilul fata in fata cu seringa si AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!…apoi se mira c-a urlat, s-a tavalit pe jos si-a pocnit asistenta fix in mox. Dooooh! Asta cu pocnitul chiar s-a intamplat, dar copilul a fost usor nedrept, in sensul ca mai bine o ochea pe ma-sa. =))

    Apreciază

      • I know. Am ras isteric cu toate privirile atintite asupra mea.Copilul i-a aplicat asistentei un papuc direct in barbie, din bratele mamei care incerca sa-l imobilizeze. Inca regret ca n-avea cum s-o nimereasca pe desteapta care l-a dus acolo totalmente nepregatit pentru ce urma sa i se intample. Mi-a placut pustiul. Am apreciat si bocancii. Asistenta, not so much.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s