O femeie

Standard

Acum câteva zile, Alina, cea care era perechea Erikai la grădiniță, m-a taguit pe Facebook într-o poza frumoasă de anul trecut în care era cu Sara.

O văzusem si acum un an și m-am fâstâcit și atunci, ca și acum.

De data asta i-am comentat la poză așa:

🙂 🙂 🙂 as vrea sa scriu multe, dar ar fi tareeee siropoase. deci ma abtin si sper ca le stiti chiar daca nu le scriu. si multumim. tare 🙂

Și ea a zis că le știe.

După care, stăteam așa și m-am gândit. Dar de ce trebuie oamenii pe care îi apreciem să ghicească ce credem noi? Pe cine ajut așa? Sigur că ea simte ce simtim  eu și Sara despre ea. Dar de ce să nu îi spun (cum regret de altfel că nu i-am spus niciodată învățătoarei mele sau dirigintei mele că am învățat o grămadă de la ele, și nu mă refer doar la matematică sau unde să pun cratimele corect).

Pentru că ne e cumva, avem o teamă, sau eu am o teamă să scriu cuvinte goale. Laude și mulțumiri pătrate. „Vă mulțumim, doamna educatoare pentru tot ceea ce faceți pentru copiii noștri” (yawns and rolled eyes).

Așa că i-am cerut voie Sarei să scriu articolul ăsta și ea a fost de acord (acuma, chiar să-i spun direct nu mă țin bojocii, mi-a luat câteva luni bune să o pot privi în ochi, nu numai Sara e timidă). Și chiar sper că, dacă scriu adevărul și doar adevărul nu o să iasă pătrat.

Am cunoscut-o pe Alina în ziua de deschidere a grădiniței, când Sara avea 2 ani și 8 luni.

Sara mirosea o floare. Alina a venit la ea și a întrebat-o nu mai știu ce, cum o cheamă, dacă îi plac florile, dacă vrea să vină la ea, ceva.

Sara s-a ascuns după mine și mai să plângă. Alina, caldă, cum e ea natural, a insistat, să-i aducă floarea mai aproape să o miroasă?

Și m-am aricit toată și am plecat cu copilul, nemulțumită că nu o lăsa în pace să se descurce singură, ce Montessori e ăsta?

🙂

Silly me.

Mi-am înghițit și paraînghițit cuvintele alea. Sara e o orhidee mică, v-am mai spus. Are tabieturi și e timidă și plânge și suferă și se ascunde.

Un om, omul ăsta, în afară de familia Sarei a fost singura care a știu ce înseamnă o privire, un suspin, o mișcare a copilului meu.

Nu știu dacă a fost de fiecare dată acolo pentru Sara. Nu cred sau nu știu dacă o iubea în mod special pe Sara, pentru că e așa cu toți copiii.

Nici nu spun că e perfectă. Nimeni nu e.

Dar ce pot să spun e că am simțit în anii în care a fost cu Sara 8 ore pe zi că e un om cald. Căruia îi pasă. Omul care o pupa pe Sara pe picior când se lovea și făcea buba că așa era obișnuită acasă și i-a oferit lucrul ăsta acolo. Cea care stătea cu mine ore întregi, după program, de acasă, să îmi povestească că în ziua X Sara a plâns pentru că, fără să o întreb sau să știu măcar că s-a întâmplat ceva. Să mă liniștească și pe mine, pentru că știe și ea cum e să fii mamă și cum e ca societatea asta cu normele ei tâmpite să ne facă pe noi să stăm 8 ore pe zi la birou dacă vrem să avem bani de rate, 8 ore în care Sara e crescută de alții (don’t get me started on that one).

Zâmbește cu cel mai mare zâmbet din lume când ne vedem pe culoar și vorbim despre Sara mea sau despre David al ei și suntem într-o bulă cu raze de soare și temperaturi peste 25 de grade chiar de îngheață pietrele afară.

Și am vrut să scriu asta. Aici. Pentru ea. Să știe, să nu ghicească. De ziua femeii, ok, fie, de ce nu.

Pentru că pentru mine, și pentru Sara, ea, Alina e o femeie faină. Un om bun. Și sunt recunoscătoare că Sara a avut-o în viața ei într-un moment în care îi era greu (pentru că E greu pentru un copil să iasă din viața doar cu părinții și să intre în viața cu o groază de persoane noi).

Am vrut să scriu și pentru voi. Cred că e o prostie să nu folosim cuvinte să spunem ce simțim, chiar dacă persoana cealaltă știe. Avem nevoie să auzim. Au nevoie să audă. De ce nu? Deci poate, doar poate, azi, spuneți și voi, unei femei căreia îi doriți binele și pe care o simțiți cald și aproape acolo, în cotloanele sufletului vostru, fix asta. Că  sunteți fericiți, recunoscători, că viața a adus-o în calea voastră 🙂

Siropos? E. Fuck it, I don’t even care 😛

img_2860

 

Anunțuri

5 răspunsuri »

  1. Si pentru ca nimic nu este intamplator, cineva mi-a urat astazi, adaugand: ” frumoasa postarea Oanei, mama Sarei, si foarte adevarata”.
    Initial, nu mi-am dat seama…am stat, m-am gandit si mi-am amintit….mi-am amintit de acest blog, iar cuvantul „postare” + curiozitatea, m-au „impins” sa intru si….wow…
    As fi putut sa tac, sa ma prefac ca nu am citit…sa pastrez doar pentru mine acest sentiment frumos pe care mi l-au oferit gandurile d-voastra, intr-o zi speciala de martie…sa nu pot spune „multumesc” (desi sunt vorbareata si prietenoasa, deseori prefer sa tac cand vine vorba de chestii ” siropoase”…deci, ne asemanam putin :)….Pe mama am privat-o toata viata de a se bucura de apreciere sau iubire exprimate verbal sau prin gesturi, venite din partea mea, desi eu ma topesc cand David imi declara iubirea…)
    Asadar, am decis sa nu tac si sa nu ma ” prefac”, prin urmare, sa las un mesaj acestei postari care mi se adreseaza si DA, clar ne face bine sa ascultam si sa exprimam ganduri frumoase…( este o postare cu morala :))
    Va multumesc pentru aceste ganduri exprimate!
    Despre Sara as putea spune multe…este o fetita de „doar” 6 ani, delicata precum o floare, insa ai putea scrie cu usurinta un roman despre cum este ea, cate stie si cat de multe poate face si exprima….este deosebita….Sara a fost o provocare pentru mine inca de la inceput…Apropo de „incidentul” din prima zi… :))…aproape ca aveam interdictie pt Sara din cauza abordarii nemontessoriene :))
    Am invatat sa o „citesc” si sa fiu langa si pentru ea atunci cand avea nevoie, iar in timp ajunsesem sa o pot linisti fie doar cu un cuvant sau mangaiere… Sara topaia spre mine si ma imbratisa, alteori ma cauta din priviri. Au fost cativa ani in care am participat la evolutia si schimbarile Sarei …. acestea sunt satisfactii reale, satisfactia de a putea oferi caldura si intelegere unor copii care au nevoie de tine in acele ore multe in care stau departe de ai lor parinti si de a primi, in schimb, increderea si imbratisarile lor sincere!
    Pe de alta parte am dorit si simtit, sa le pot oferi copiilor ceea ce-mi doream, la randul meu, ca David sa primeasca….asa era corect. Aceste randuri imi reconfirma ca am reusit 🙂

    Ps. Copiii sunt extrem de galagiosi si obositori, mai ales de la 2 in sus, in acelasi loc, dar sunt minunati, capabili sa exprime tot ce simt prin gesturi, cuvinte si sentimente….Sa ne traiasca!!

    Ps. Eu chiar am fost ” siropoasa” dar sincera 🙂
    Incep greu dar nu ma mai opresc…

    Multumesc!

    La multi ani si o primavara insorita

    Apreciază

  2. OK, acum c-am citit comentariul de mai sus vreau sa ma mut. Primesti in gazda o mama cu copil? Vrem si noi la gradinita normala. 😦
    Vineri s-a trezit una din ed. fiica-mi sa-i spuna maica-mii ca fata e prea sensibila. Ca sensibilitatea asta „nu tine la ea”. Ca trebuie sa fie mai dura, ca viata nu e ca acasa la mama. Ca, bla bla si blu blu. WTF??? De ce, intr-o tara atat de mica si nesimnificatva pe harta lumii, in colturi opuse geografic, exista diferente atat de mari intre oamenii care practca aceeasi meserie? De ce la B e ok sa fie copilul delicat ca o floare, si la Sv e de porc? De ce trebuie sa justific temperamentul fiica-mii in fata unui adult care se presupune ca are o formare profesionala care ar trebui sa o faca sa inteleaga toate tipologiile de copii existente. Si de ce, pt numele lui Dumnezeu, i-am vrea pe toti copiii la fel? What’s wrong with being different?
    Sorry, dar mi-s sensibila rau la subiect. Discutand pe marginea lui am aflat ca o amica, medic de profesie, a ales sa-si trimita copilul de 9 ani la studii in UK. In tara nu incapeau altii de el si-i evidentiau dizabilitatea de vorbire atat de mult incat cuvantul handicap ajunsese sa faca copilul sa-si urasca colegii si viata de scolar. Au schimbat scoala, au schimbat tara, au renuntat la a-i fi ei alaturi, ca parinti, sta cu bunicii in UK si e PERFECT!
    Asa ca prefer o mama siropoasa si-o educatoare si mai si oricand unei generatii de parinti si educatori defecti. 😦

    Apreciază

    • Oau, futu-i, sa schimbi tara la 9 ani din cauza educatiei. Speechless :(. Dar inteleg, si eu probabil as face-o daca nu as avea alternative. Nus Ana, asa stiu ei, asa cred ca e bine, nu cred ca e neaparat rea-vointa. Tu ai grija acolo de M., de ea depinde cum trateaza tot, dar din cate imi povestesti de ea, e a kick ass little girl, so nus prea ingrijorata. Las-o sa se descurce singura, that will make a hell out of an adult ❤

      Apreciază

      • E kick ass pt ca o incurajez eu sa fie, pt ca nu vreau sa mi-o faca altii bucati. Ea, la origini, e un copil tare sensibil. E genul care se teme de un paianjen dar plange daca il strivesti. In weekend le canta la fluier copacilor, sa ingrunzeasca…spera ea si la niste cirese, dar o inteleg. 😁Si la gradi, dupa cate o zi mai agitata, cand isi vede bunica in usa, ultimul lucru de care are nevoie e sa auda dume de la asa-zisa ed. Cum naiba sa opresti copilul care alearga catre bunica, sa-l prinzi de umeri, si sa ii spui ca ramane la gradi cu tine pt ca n-a terminat din farfurie??WTF fel de educatie e asta? La ce ajuta chestia asta spusa, asa, fara sens? Si cum sa spui, tot tu, adultul (in)cult dupa, ca ” sensibilitatile si lacrimile nu tin la tine”. Pai, bitch,la tine n-a tinut naibii pedagogia facuta in scoala, cum naiba sa tina bunul simt? ARRRR!!! Joi am sedinta. Daca spune miau ma vezi la stiri!

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s