Orașul care moare

Standard

– Și ce-ai văzut acolo?

mă întreabă L. la cafeaua de dimineața la -5 sau ceva grade celsius.

Încercând să ignor senzația de îngheț profund ce-mi răzbate din moalele posteriorului care zace pe a șasea treaptă a scării tradiționale, mă străduiesc să formulez un răspuns coerent. Fără succes.

– Nimic.

și-mi ridic umerii, adunați și ei, regulamentar, pe lângă corp, de atâta frig.

Chiar nu am văzut nimic în cele câteva zile în care m-am împrietenit cu Lisabona.Nici nu știu cum e mâncarea, sau ce tavernă trebuie a nu se rata.

Am mers foarte mult hai-hui. Atât de mult încât am făcut febră la un mușchi pe care nu știam că îl am, unul lunguieț și subțire, paralel cu tibia. Mai demult mi se părea pierdut un oraș unde nu apucam să vizitez punctele esențiale, înșirate cu liniuță în ghidurile cu coperți albe și litere negre, de-o șchioapă.

Acum abia mi se pare că îl găsesc al meu, orașul ăla pe care-l văd așa, fără niciun rost. Îmi place să mă trezesc dimineața, să ies dintr-o cameră mică, dintr-o casă aflată într-un echilibru precar pe una din străzile abrupte ale Alfamei și să merg unde mă duc picioarele. Să mă minunez de ce găsesc, să casc gura, să mă uit la nori sau la avioane, să mă opresc să beau cafele bune și prăjituri nesuferite, să zâmbesc, să mă necăjesc, să obosesc, să ascult oameni cu povești care mă fac să uit să închid gura, să intru într-un bar și să cumpăr o bere doar ca să o pot vedea pe doamna care tocmai s-a hotărât, spontan, să cânte un cântec trist ce răsună pe toată strada, să mă cert despre ce se întâmplă-n țară, să ademenesc păuni să-mi mănânce din palmă, să râd în hohote, să îmi placă să beau vin în loc de bere (cine-ar fi crezut), să simt.

Habar n-am dacă am văzut ce trebuia să văd la Lisabona. Nici eu și nimeni nu va ști vreodată, pentru că nu cred că e ceva ce trebuie văzut la un oraș sau la un loc sau nici măcar la un om. Nu trebuie nimic. Te plimbi, respiri figuri și străzi și picături de ploaie și te uiți dacă ți se potrivește au ba.

Nu m-am prea gândit cum o să fie înainte să mergem, atâta că știam că iubesc limba aia întortocheată. Mi-au plăcut străzile mici și murdare, casele cu miros de igrasie din cartierele bătrâne, rufele întinse la uscat, cluburile de fado unde toată lumea (în afară de tine) cântă cu ochi umezi melodii pe care numai cine n-a iubit vreodată în zadar nu le aude, chitarele la colț de stradă, mandolinele amestecate de bătrâni albi cu șuvițe ondulate și cămăși albastre, ușile făcute pentru jumătăți de oameni și încă o mie de alte lucruri pe care le aștept să se hotărască ușor prin ce cotlon de suflet vor locui.

Mie mi. Se. Potrivește. 🙂

Nu prea mai scriam de călătorii, că mi se părea așa, o prostie mică, fiecare vede oricum altceva, deci de ce-ar conta ce-am văzut eu? Ca și-n pozele de mai jos, nimic nu e, pentru că n-aș vrea să fie, clar. 🙂 Mi s-ar părea nepoliticos și vulgar cumva să zugrăvesc un oraș așa, cu toate ale lui. Îl las acoperit, doar arăt miiici miiici cele mai mici și colorate bucățele din el, poate poate fac pe cineva curios să vadă mai mult :).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s