Arhivele lunare: februarie 2017

Oh so quiet

Standard

Iubesc liniștea. Oare e pentru că trăim în București? Oare copiii noștri o să iubească agitația pentru că îi creștem între blocuri și bulevarde și mașini și electrocasnice?

Vă gândiți vreodată la ce zgomot e aici? La noi nu se prea aude televizorul (doar desenele Sarei, în rest nimic). Ascultăm muzică uneori. Sara râde des. Mai zdrăngănim chitara. De multe ori însă Sara desenează, eu scriu sau citesc lângă ea. E liniște. Aparentă. Trec mașini pe bulevard. Merge mașina de spălat vase sau cea de haine. Tramvaiul. Copiii în parcul din spatele blocului. Vecinul trage apa. Copilul de lângă chiuie. Zgomote.

De fapt, ca să fiu mai exactă, liniștea naturii îmi place. Vârful dealului de la țară cu vântul care poartă lungi conversații secrete cu pădurea, muntele plin ochi de zăpadă când ești ultimul care se dă pe el, după ce telescaunul s-a închis, marea pe o plajă ce e numai a ta.

Nu ascult muzică niciodată în natură. Niciodată. Uai would I? E mai bună liniștea aia decât orice melodie. Deșiiii, recunosc că mă întreb cum ar suna una din piesele mele triste preferate cântate la un singur instrument, unul singur, pe o coamă de deal cu nicio ureche pe ea (sau mă rog, cu nicio ureche de uom pe ea).

Nu prea scriu, vedeți și voi. Sara e bine. Poate de asta? Eu parcă sunt bine. Poate și de asta? Nu că aș scrie atunci când ne e rău, doar că scriu când am tornade mici în cap pe care nu le pot scoate altfel de acolo.

Mi se pare că e puțin liniște  în capul meu, parcă mi-e și frică să o spun.

So. E sfârșit de februarie și început de săptămână. În mod normal aveam deja un playlist pregătit și țâșpe mii de articole programate de cine știe când. N-am niciunul. Ba mint, am scris ceva hăt pe la începutul lunii septembrie dar parcă nu-i vine vremea.

Și nici n-am playlist. Adică am. Doar că nu îmi prea place. E a medium liked playlist. Și am decis că nu îl pun. M-am hotărât să mai aștept până vine unul care îmi place cu adevărat.

Avem doar niște liniște.

PS. Nu-mi plăcea Bjork în anii 90. Acum însă mi se pare numai bună de dansat singură prin casă ;). Ceea ce am și executat în mod repetat. Nu singură, cu Sara.  Și îmi place când zice șșșșșșșșșșșșșt. Așa îmi vine și mie de multe ori să îi spun minții mele. Parcă altora le iese mai bine. A mea e mai neascultătoare I guess.

PPS. Mmmm, vine primăvara cu soare și mirosuri și raze de soare și copaci cu culori și copii care aleargă și râd. Și apoi încă un pic, un pic de tot și .. say it with me. Vară. Mare. 🙂

Reclame

My girl

Standard

În general :P, îmi place fii-mea. E mică și simpatică și are simțul umorului. Mi se mai pare blândă și calmă și împăciuitoare. Cred că o să fie om bun și că și altora, nu numai mie, le va plăcea să o aibă prin preajmă (clearly, she does not get that from me).

Însă mă holbez cu ochi rotunzi și neîncrezători la tot ceea ce ține de curaj sau încercatul lucrurilor noi.

Zero gene. Zero.

Nu că eu aș fi vreo zmeoaică dar îmi place de mor să încerc chestii și mai orice presupune oleacă adrenalină + natură mă face client permanent.

Mă cățăram pe munți cu ai mei, mă dădeam pe liane peste râuri de țară, am tras cu pușca când eram copil, înotam în apa rece ca gheața a râurilor repezi de munte, dracu, nu știu, am și acum genunchii plini de semne.

Fii-mea?

Nope, nada, niente, zippo, nula da nula.

Orice dar orice i-am propus a eșuat. A fost în vacanța de iarnă la munte în ideea că poate se urcă pe schiuri, a stat doar la piscină (fără aplauze, cu colac, exclus să înoate sau să vrea să meargă la cursuri de înot). La mare cel mult se agață de gâtul meu să o port în larg sau se duce cu colacul, nici vorbă de altceva, nici măcar de scufundări, deși de putut poate, că în cadă execută cu maxim de grație, doar acolo unde ar avea ceva de văzut nu o pasionează. Anul ăsta în cea mai caldă mare posibilă am rugat-o cu cerul și cu pământul să bage capul sub apă să privească măcar o secundă puzderia de pești colorați ce frunzăleau apa aia oribil de frumoasă, neam de neamul meu n-am văzut așa minunăție. Ce-a făcut fii-mea? Aud? A ÎNCHIS OCHII. Că dacă îi intră apă. Pe sub ochelarii de protecție. Apă. O tragedie.

What else. Am dus-o la ceva sport de cafteală (la cerere), she did great, i-a plăcut. Mai vrea să meargă? Nu.

Și să n-aud cu monkey see monkey do că mă-sa de bine de rău face vreo 2/3 sporturi, conduce ăăăă doar puțin peste viteza legală, ba chiar a încercat pentru prima oară în viață o gură de pălincă săptămâna trecută (n-a fost chiar oribil :P).

Citește, desenează, învață să zdrăngăne la instrumenele de le adăpostesc eu prin casă, don’t get me wrong, nu mă plâng, dar vreau să încerce lucruri noi, lucruri umpic periculoase sau măcar aventuriere, lucruri care ar face-o puțin mai fericită (cred eu).

Nici nu se pune problema de dus cu forța, fii-mea e mai încăpățânată ca un catâr (there were my genes; also, shy as fuck, numai prostii a putut să ia), și de i-ar plăcea unde o duc n-ar mai face nici măcar o dată pentru tot restul vieții ei doar din spirit de frondă.

Am încercat și cu întrebatul, ofc I did: mama, ce sport vrei să înveți? De parcă o puneam să facă tema la mate a zis: fooootbaaaaal. Bun și fotbalul, ce să zic acuma, se-aruncă-n neam, dar nuș, ceva cu mă-sa, așa, nu se poate?

Precaută. Mai precaută ca fii-mea nu e. De aia a și mers la 1 an și 7 luni, pun pariu. Nu că nu putea să meargă mai devreme, nu voia. Și de aia sunt eu mama nebună care stă impasibilă și mai are puțin și aplaudă ca o focă în extaz la orice încercare de escaladare a unui gard extrem de înalt sau orice asemănător. Pentru că pentru nimic în lume nu ar încerca ceva măcar vag periculos :(.

So uattudu uattudu. Aștept rețete și recomandări, deși suspectez că nu e ceva în care să o ademenesc, ori îi place ori nu. Știu, știu că toate mamele deținătoare de plozi aruncători în cap de la vârsta de la 6 luni își dau ochii peste cap, dar vă jur, eu vreau un mic diavol tazmanian, am ce face cu ea așa, nu sunt pregătită însă de refuz după refuz după refuz la orice propunere dusă cu pluta de-a mea.

Just a little tiny bit of crazy. All I’m asking for 🙂

img_3235

 

 

 

 

Lesson 1

Standard

Şed pe canapeaua (verde, v-am mai zis, îmi place că e verde) din sufragerie și mă uit la fii-mea (pe care n-o să o văd vreo săptămână, din motive de vacanțe și deplasări) cu un bot cât casa.

-Ce e mama?

-O să-mi fie dor de tine, vierme mic, vino aici.

și mi-o prăbușesc în brațe, fix un drog încărcat ochi cu dopamină și serotonină e greutatea ei pe corpul meu.

-Nu vrei să dormi cu mine astă-seara?

-Ce zi e azi?

-Joi.

-Deci mâine merg la grădi. Nu vreau mami, tu te trezești mai devreme și mie îmi place să dorm mult.

Oftez cu ochii de cățel. I can totally pull puppy eyes, if forced.

-Chiar vrei?

-Chiar vreau.

-Bineeeee mama, îmi place să fii fericită, o să dorm cu tine astă seară.

Eu mă înseninez și o pupăcesc și viermele țopăie într-un picior, energizată și entuziasmată că ea și doar ea a reușit să mă facă fericită.

6 years old. Îşi cedează bucăţica ei de confort pentru fericirea mea, pentru că e mai importantă. Ştiu o grămadă de adulţi care habar n-au sau nu-s dispuşi să facă asta pentru nimeni. Nu mai ştiu cine-mi zicea că fericirea e cel mai egoist sentiment. Well, turns out not necessarily. Not when it comes to love.

Mă gândeam după episodul de mai sus că noi, părinţii, uităm că asta facem. Ne creştem copiii, ei, cei pe care îi iubim cel mai mult pe lume, fix pentru asta. Pentru a fi fericiţi fără noi.

Cred că sunt eşuate părinţelile în care fetiţa sau băieţelul rămân veşnic lipiţi de fusta mamei sau de finanţarea tatălui. Au nevoie să fie liberi, să plece, să se ducă, să-şi facă familii, prieteni, aventuri, zile în care noi nu existăm.

Acuma, ca părinte zic, nu mi se pare taman grozav. Zi de zi viaţa noastră se învârte în jurul lor pentru o perioadă de minim 18 ani or so şi apoi, zap dintr-o dată te privesc în ochi şi pleacă, spunându-ţi sau nu, că sunt fericiţi altundeva, fără tine.

We will get our hearts broken, we will.

But in a sweet sour way, pentru că, de fapt, de suntem părinţi buni, exact asta ne dorim pentru ei. Să fie fericiţi, fără noi.

Sinceră să fiu, am şi o coadă de speranţă pe acolo pe undeva. Eu cred că, dacă în ăia 18 ani sau cât îi avem pe aproape le arătăm blândeţe şi dreptate şi curaj, then oricât de departe s-ar duce sau oricât de rar i-am putea vedea, dragostea aia o să ne lege, ca nişte fire suuubţiiiiriiii, elastice (multicolore, sper) şi incredibil de lungi.

Şi din când în când boooooooooooooooooooooooooiiiiiiiiiiiinnnnnnnnnnggggggg, they will bounce back to us şi eu o să pot să mi-o mai prăbuşesc o dată, strâns de tot, la piept şi-o să mă lăfăi în bucăţi maaari, rotunde şi galbene şi vesele de pură fericire. 🙂

IMG_2412

 

Orașul care moare

Standard

– Și ce-ai văzut acolo?

mă întreabă L. la cafeaua de dimineața la -5 sau ceva grade celsius.

Încercând să ignor senzația de îngheț profund ce-mi răzbate din moalele posteriorului care zace pe a șasea treaptă a scării tradiționale, mă străduiesc să formulez un răspuns coerent. Fără succes.

– Nimic.

și-mi ridic umerii, adunați și ei, regulamentar, pe lângă corp, de atâta frig.

Chiar nu am văzut nimic în cele câteva zile în care m-am împrietenit cu Lisabona.Nici nu știu cum e mâncarea, sau ce tavernă trebuie a nu se rata.

Am mers foarte mult hai-hui. Atât de mult încât am făcut febră la un mușchi pe care nu știam că îl am, unul lunguieț și subțire, paralel cu tibia. Mai demult mi se părea pierdut un oraș unde nu apucam să vizitez punctele esențiale, înșirate cu liniuță în ghidurile cu coperți albe și litere negre, de-o șchioapă.

Acum abia mi se pare că îl găsesc al meu, orașul ăla pe care-l văd așa, fără niciun rost. Îmi place să mă trezesc dimineața, să ies dintr-o cameră mică, dintr-o casă aflată într-un echilibru precar pe una din străzile abrupte ale Alfamei și să merg unde mă duc picioarele. Să mă minunez de ce găsesc, să casc gura, să mă uit la nori sau la avioane, să mă opresc să beau cafele bune și prăjituri nesuferite, să zâmbesc, să mă necăjesc, să obosesc, să ascult oameni cu povești care mă fac să uit să închid gura, să intru într-un bar și să cumpăr o bere doar ca să o pot vedea pe doamna care tocmai s-a hotărât, spontan, să cânte un cântec trist ce răsună pe toată strada, să mă cert despre ce se întâmplă-n țară, să ademenesc păuni să-mi mănânce din palmă, să râd în hohote, să îmi placă să beau vin în loc de bere (cine-ar fi crezut), să simt.

Habar n-am dacă am văzut ce trebuia să văd la Lisabona. Nici eu și nimeni nu va ști vreodată, pentru că nu cred că e ceva ce trebuie văzut la un oraș sau la un loc sau nici măcar la un om. Nu trebuie nimic. Te plimbi, respiri figuri și străzi și picături de ploaie și te uiți dacă ți se potrivește au ba.

Nu m-am prea gândit cum o să fie înainte să mergem, atâta că știam că iubesc limba aia întortocheată. Mi-au plăcut străzile mici și murdare, casele cu miros de igrasie din cartierele bătrâne, rufele întinse la uscat, cluburile de fado unde toată lumea (în afară de tine) cântă cu ochi umezi melodii pe care numai cine n-a iubit vreodată în zadar nu le aude, chitarele la colț de stradă, mandolinele amestecate de bătrâni albi cu șuvițe ondulate și cămăși albastre, ușile făcute pentru jumătăți de oameni și încă o mie de alte lucruri pe care le aștept să se hotărască ușor prin ce cotlon de suflet vor locui.

Mie mi. Se. Potrivește. 🙂

Nu prea mai scriam de călătorii, că mi se părea așa, o prostie mică, fiecare vede oricum altceva, deci de ce-ar conta ce-am văzut eu? Ca și-n pozele de mai jos, nimic nu e, pentru că n-aș vrea să fie, clar. 🙂 Mi s-ar părea nepoliticos și vulgar cumva să zugrăvesc un oraș așa, cu toate ale lui. Îl las acoperit, doar arăt miiici miiici cele mai mici și colorate bucățele din el, poate poate fac pe cineva curios să vadă mai mult :).

Sunt aici

Standard

N-am murit sau ceva. Am tăcut o vreme. Îmi vine să tac așa lung și doar să privesc uneori.

La fel cum scriam și anul trecut tot cam pe vremea asta, uneori mi se pare de bun simț să nu vorbeşti. Rămâne valabil ce spuneam atunci, deși de data asta oamenii din stradă sunt mult mai mulți (în rest, cam la fel de calzi și de zâmbitori, cu copii și câini sau mesaje haioase).

Încerc să privesc lucrurile așa cum sunt, cat pot eu de echidistant.

Și, indiferent din ce colț de ring te uiti, cred că anumite lucruri sunt clare.

O dată putem spune liniștiți că românii sunt împărțiți în două jumătăți. Și una din cele două e pe străzi.

A doua că țara asta doarme cam puțin în ultimul timp :)). La propriu în ultima săptămână, dar și la figurat.

Nu dezbat dacă se trezesc când trebuie, dar cert e că nu se doarme :).

În calitate de om care trăiește într-o bulă (a mea e printre cele mai mici minuscule dintre toate), mă bucur să văd că o grămadă de bule s-au unit în unele uriașe.

Pe de altă parte, în afară de cele de mai sus, și zău că nu-i puțin lucru, nu prea văd multe motive de bucurie în ce se întâmplă perioada asta. La fel, indiferent din ce colț de ring m-aș uita, nu cred că e bine în țara asta.

One more thing. Din stradă, de acasă din spatele televizoarelor, strigând pro sau contra, acuzând de soroșisme sau de hoție, noi, toți, am fost zilele astea modele pentru copiii noștri. Cu ochii larg deschiși s-au uitat, cum o fac întotdeauna, la mami și la tati. La cei care sunt mai drepți ca orice copac din lume. Și ce au văzut zilele astea, repet, indiferent dacă din fața sau din spatele televizorului, o să țină minte o viață. Noi și doar noi știm, fiecare, de suntem împăcați au ba cu ce le-am arătat.

Cu gândul ăsta adorm astă seară în minte. Și zâmbesc, recunosc, puțin.

PS. Ne-om citi curând cu cele obișnuite, dar acum parcă, mă înțelegeți, îmi vine să stau, așa, cu bărbia-n palmă. Da-s aici, n-am murit :). Doar tac puțin, uneori e greu tare să vorbeşti ca şi cum totul ar fi ok.

img_1718