giants

Standard

Suntem uriași.

Vă amintiți,  nu?

Majoritatea dintre noi am avut noroc de părinți uriași. Nu durează la nesfârşit, inevitabil devin mici, pentru că sigur, toți au păcatele lor, dar când noi aveam 3 ani și ei douăzecișiceva sau treizecișiceva erau uriași.

Nu numai că știau totul dar erau totul pentru noi.

Și acum, la rândul nostru, pentru o perioadă de timp, noi am devenit uriașii lor, copiilor noștri.

Răspundem la DECE-uri, trasăm reguli ferme, aprobăm blând, mângâiem, ghidăm, alinăm, știm.

Și din toate motivele astea și din încă o mie, ei, mutrele ăstea mici de ne scot fire albe de păr în cap ne iubesc și vor să ne facă fericiți.

Toți copiii vor ca părinții lor să fie mândri de ei.

Ne caută privirile aprobatoare când sunt mici, la un an, și înfig colacul pe băț sau la douăjtreijdepatrujdeani când aduc acasă persoana pe care o iubesc sau anunță că au fost promovați șăfde.

Și noi, de capătul celălalt al baricadei, ne dorim chestii pentru ei, că doar îi iubim cum n-am mai iubit și nici nu vom mai iubi vreodată nimic pe lumea asta. În primul rând fericiți.

Dar fericitul ăsta e cumva cum e în capul nostru nu neapărat cum e în realitate. Avem imagini predefinite despre cum ar trebui să arate fericitul. O facultate terminată, un job stabil, salariu bun, familie, copiii, mașină, casă, vacanțe cu palmieri. Pretty much asta.

Cum ar fi să .. nu știu, să aveți un copil gay? Sau care să vă anunțe pe la 18 ani că vrea să meargă în Antananarivo să facă poze și nu prea știe ce-o mânca în timpul ăsta, care a împlinit ieri 42 de ani și nu are de gând să se căsătorească nici pe la 50?

Sigur că i-ați iubi la fel de mult. Dar nu ați fi puțin îngrijorați de fericirea lor? Am fi.

Eu le fac ca pe mantre. Stau la 19:25 pe canapeaua mea verde, în timp ce scriu articolul ăsta, și Sara aliniează cele jdemii de figurine cu Scooby Doo și îmi imaginez scenarii ca cele de mai sus. Cele care nu se potrivesc cu imaginea standard.

Pentru că da, vreau ca ea să fie fericită, dar nu neapărat ca în imaginea din capul meu. În fiecare scenariu perfect îmi imaginez zilele negre și în fiecare scenariu apocaliptic îmi imaginez momentele roz. Știu că viața ei nu va fi dreaptă ca o linie (îmi pare rău, poate oi greși, dar tot nu pot să cred în linii drepte).

Încerc să nu aștept nimic de la ea. Sper, sigur, să fie curioasă și empatică, v-am mai povestit, dar nu aștept.

Cred că lipsa de așteptări sets them free. Nu doar să știe că îi iubim no matter what, but more than that, să știe că nu așteptăm nimic de la ei, că pot să aleagă, să facă exact ceea ce vor, doar ceea ce ei cred că îi face fericiți, că asta e, de altfel, tot ce ne dorim de la ei, chiar de-ar fi să greșească o dată, de zece sau o mie de ori. My version of love.

Și asta, cred, cadoul ăsta, al libertății, s-ar putea să îi transforme pe ei în uriași adevărați. Iar eu nu-mi pot imagina o bătrânețe mai liniștită decât să stau la umbra unui gigant năstrușnic, șaten, cu ochi negri si blânzi.

img_1709

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s