Spotlight

Standard

Mi se pare că toți adulții și-au ales câte un rol atunci când s-au făcut mari.

Eu o să fiu directorul de bancă cu chelie și costum.

Eu instalatorul jovial căruia i se vede luna când repară țevi și care bea puțin mai mult.

Soțul care aduce flori acasă în fiecare vineri după amiaza, puțin după ora șase.

Doamna cu pisici.

Tanti blândă cu doi copii și câine labrador.

The ultimate bitch care conduce corporații cu servieta la subraț după ce pedalează isteric între 6 și 7 dimineața pentru coapse de oțel.

Și toți, dar toți, sunt serioși și responsabili. Sau par foarte serioși și responsabili. Au costume negre și cravate și pantofi cu toc și dacă ieși cu ei la o cafea vorbesc întâmplător despre analize SWOT, cai putere, aplicații, cât de mult muncesc și ce obosiți sunt, bolile copiilor sau ultima vacanță absolut genială despre care îți spun cât a costat, unde au stat, ce au văzut și aproape niciodată ce au simțit.

Eu cred că am ratat când mi-o fi explicat careva că trebuie să fac chestia asta când o să fiu mare și am uitat puțin să aleg un rol. Și acuma stau intr-o sală goală si ma uit dezorientata la toate cele 439439048 de scene unde toată lumea joacă în câte o piesă. Doar eu pot să îi văd, ei sunt pe scenă, orbiti de toate reflectoarele concentrate pe ei și pentru nimic în lume nu ar vrea să vadă în sala întunecată, cine știe ce monștri se ascund în întuneric?

Ieri am fost la o ședință cu tocuri și cămăși. Mânușile (de la Moșu) din poza de mai jos le-au ținut, cu sfială (albastră, ca și culoarea lor), companie. Nu prea știu să vorbesc în limbajul de lemn al adulților și nu reușesc să îmi explic de ce trebuie să încep mailurile cu Dragă Cutărică (că doar știe că ei îi scriu) și să le închei Cu bine sau cu stimă (deși  uneori nu doresc nici bine nici stimă). Nici nu cred că am vreun costum. Câteva rochii. Îmi plac tare mult vacanțele și m-aș muta în ele. Simt cum mă inundă o fericire tâmpă și complet nejustificată când văd, la 7 și 10 minute, pe cele trei geamuri lipite de la sufragerie, mașinile mici de sub mine acoperite complet de zăpadă, deși în mai puțin de juma de oră o să îmi înghețe fundul dând isteric la lopată să pot să ajung la buro. Dansez în baie pe melodii imaginare când Sara e în cadă, ca să o amuz. Mă prefac că nu știu să vorbesc bine sau că temporar nu pot să merg decât cu spatele prin casă. Sau că la pipi se zice plipplop și încerc să o conving pe Sara că ăsta a fost numele lui întotdeauna, n-am auzit în viața mea de pipi, ce înseamnă acest cuvânt, vrea cumva să spună plipplop? Cânt fals pe voci pestrițe, uneori acompaniată de zdrăngăneli cumplite la chitară și mă opresc din mers să studiez curioasă un schelet de frunză în praful unui râu. Nu am nici cea mai vagă idee cât cosă un kilogram de dero (sau unul de cafea). Ba nici măcar o pâine. Și sper să reușesc să învăț să fac al 5-lea fel de mâncare înainte ca Sara să meargă la școală.

Nu sunt serioasă. Sunt complet, dar complet neserioasă. Mă mai întunec uneori că mă gândesc că poate Sara are nevoie e o persoană responsabilă care să țină socoteli despre zerourile din bancă sau care să știe care e ora de culcare potrivită pentru un copil de 6 ani și ea mă are ca mamă doar pe mine.

Da’ ce voiam să spun e altceva. Ici colo, rari ca un drac negru într-o mare de lebede albe cu rate fixe și dobânzi variabile, mai văd niște ochi rotunzi de copii care au uitat, și ei, să joace un rol. Îi recunosc după șosetele desperecheate. După căscatul repetitiv din ședințele la care lumea urlă și studierea concentrată a vârfului de la pantof. După zâmbetul cât casa fără niciun motiv când merg aiurea pe stradă și se holbează la norii grași. După faptul că uită unde și-au parcat mașinile și râd când își dau seama. După petele de cafea pe hainele albe purtate cu nonșalanță pentru restul zilei. Sunt multe semne mici și ascunse și pe care, dacă vrei cu adevărat, le poți vedea.

Pe voi, de fapt, voiam să vă rog ceva. Don’t grow up on me, will you? At least my world would be so sad with only serious people in it  🙂 Și aici, jos, în sala întunecată, nu sunt monștri, e adevărat că nu doar râdem, mai și plângem uneori cu muci, dar sunt scaune roșii adânci, avem popcorn foarte sărat și cola, ba uneori, dacă suntem cuminți, chiar și nachos cu brânză.

img_4364

Anunțuri

7 răspunsuri »

  1. In a better world (aia in care am locui in the same city), ai fi prietena mea cea mai buna. Si am face glume despre SWAT si stimata doamna doctor, profesor (shit, iar n-am pus toate titlurile si sefa mea o ia in freza din cauza mea:) si despre cate si mai cate. I feel you, fata draga, mai mult decat iti poti imagina (pentru mine-i uneori tragico-distractiv sa ma aud vorbind cu Ion si crezandu-ma om mare :)))) Bine ca nu ma tine mult… )

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s