Arhivele lunare: ianuarie 2017

Furt ca-n codru

Standard

Mă gândisem să scriu ceva drăguț drăguț în care să explic cum am ajuns eu să fur playlist-ul ăsa ca-n codru.

Atâta că unu, am uitat complet, dar complet chestia drăguță pe care voiam să o scriu. Da era ceva cum că vă întrebam cum suportați voi să mergeți în mașinile altor oameni.

Hm, oare asta era?

Cum suportați voi să mergeți în mașinile altor oameni?

La mine e un coșmar.

Întâi că dacă nu simt că ăla de la covrig știe ce face și pot să am încredere în el nu pot să mă relaxez. Nu apăs frâne imaginare, doar stau crispată.

Apoi muzica.

Mi s-a explicat că pentru alții muzica e așa, o chestie adiacentă. Gen dacă sunt în mașina cuiva și cântă radio sau un CD apoi e un radio sau CD, ceva ceva, meh, ca și cum ai mânca nuș, pește cu mămăligă. Nici că îl urăști nici că îl iubești.

La voi cum e? Da serios, chiar sunt curioasă.

La mine e așa: tolerez o melodie, două, trei. Să zicem că e ceva benign, nu manele sau alt cancer.  Rezist. Dar nu știu, maxim o jumătate de oră. După care începe să mă mănânce pielea. La propriu. Și fie îmi pun căștile cu muzica mea fie scot un CD din geantă şi bat galeş din gene (still works, da nu şi dacă au mai ascultat muzica mea :D).

Sau când aud un cântec. Înțeleg că pentru oamenii sănătoși la cap vasta majoritate a cântecelor sunt: meh, pot să ascult dar nu mă omor după. Rar wtf is this, rar holly shit I am in love.

La voi cum e? Da serios din nou, chiar sunt curioasă x 2.

La mine e 99.99% din cântece fuck no și 0,001 din cântece tolerabil și 0,0000000001% ok, whaaaaat is this, o să ascult chestia asta pe repeat până o să mor.

Same cu humans. Când ascult playlisturile altor persoane în general vreau să îmi tai venele pe lung şi afişez zâmbete false: „E drăguuuţ”. Mint, just so you know.

Anyway, de asta probabil îmi place să conduc. Instinct de autoconservare. Am nevoie să fiu confortabilă la volan ca să nu trebuiască să trec prin chinurile de mai sus.

So. După ce am uitat că voiam să vă întreb voi cum sunteți în maşinile altor oameni am vrut să scriu că playlist-ul ăsta e furat ca-n codru de la M&Ms. U can see her DNA in it. Seamănă cumva cu al meu, doar că, desigur, e unic. Cert e că pe planeta Pământ există cel puțin un om cu care aș putea merge la drum lung fără să am în geantă căști sau CD-uri.

And that, to me, is incredible rare. 🙂

Playlist de februarie, furat ca-n codru, după cum vă spuneam. Nu trebuie să vă pară cumva rău dacă vi se pare oribil ăsta sau muzica mea în general, e ok, I/we feel the same. 😛

Cel mai bun

Standard

Hai să încep cu cărțile. Noi jucăm cărți când suntem la țară în familie extinsă (cum suntem de altfel mai întotdeauna la țară).

Și se face că e așa: jumătatea feminină a casei joacă cu scopul de a petrece timpul într-un mod haios cu oamenii pe care îi iubește. Jumătății feminine i se fâlfâie complet dacă pierde sau câștigă și 3/4 din timp râde în hohote și uneori chiar cu lacrimi din motive mai mult sau mai puțin întemeiate.

Jumătatea masculină a casei nu. Jumătatea masculină joacă cu rolul clar și precis de a câștiga. Se enervează și scoate fum pe diverse găuri de nu câștigă, ba mai mult, neagă complet motivarea jumătății feminine de a juca doar de dragul de a juca. Jocul nu are niciun sens dacă nu e câștigat și basta, jumătatea feminină susține cai verzi pe pereți doar pentru că jumătatea feminină nu prea câștigă (deși istoria arată că jumătatea feminină câștigă, printre hohote, destul de des).

Deci la început am zis că treaba asta cu a fi primul e o chestie masculină. Evoluție, spermatozoizi, I can see the picture. Bărbații au nevoie să fie cei mai buni ca să aibă pur și simplu șanse la supraviețuire, femeile nu.

Când eram eu mică, era musai să fiu cea mai bună în clasă, după spusele alor mei. Atâta că mie una nu-mi păsa deloc de eram prima sau ultima sau pe la mijloc. Nu m-a interesat cu adevărat școala și mi s-a părut un chin și o corvoadă cumplită care mă împiedica să îmi folosesc creierul și timpul în scopuri care mă interesau cu adevărat (nu neapărat prostești, insist). Am mai povestit despre asta.

O perioadă, pentru că sunt fată și deci predispusă să încerc să-mi fac părinții fericiți (long talk, om povesti o dată), m-am ocupat cu treaba asta. Și la școală se promova aceeași abordare: cine termină primul problema primește zece, cine ridică primul mâna sus șamd. Știți și voi cu toții cum e.

Atâta că băieții nu prea mai păreau preocupați să fie primii. Majoritatea băieților erau complet indiferenți la școală, au trecut ca rața prin apă până pe la facultate când deodată au început să învețe și să ia note mai bune ca majoritatea fetelor pe care le cunosc. Însă timp de 12 ani, majoritatea nu erau deloc în fruntea clasamentului și asta e la fel de cert ca soarele care apune și răsare, nu e nici de ieri și nici nu s-o schimba mâine.

So mă necăjea chestia asta, pentru că dacă e să accept teoria spermatozoidului, atunci cum o integrez în completa indiferență a masculilor între vreo 6 și 18 ani? Și de ce o fac și fetele uneori? De ce nu toți masculii o fac? Și nu, nu e legată de sex, una că începe mai devreme, doi că la fotbal tot era musai să câștige.

În plus, am citit despre jocurile unor copii din niște tribulețe de prin lume și, surprinzător, nu erau deloc concentrate pe a fi primul. Dimpotrivă. Lăsați liberi (de fapt mă rog, sunt lăsați liber tot timpul, nu e cu program ca la noi) nu vor alege să își fabrice mașinuțe pe care să le împingă prin labirinturi către un Finish apoteotic ci dimpotrivă.

Unul din jocurile lor presupunea ca o gașcă de copii se ducea să culeagă banane. Nu reușeau toți, sau nu apucau toți. Unii dintre copii, deci, doar unii, aveau banane. Pasul următor era ca fiecare copil care avea banană o împărțea în două și dădea jumătate unui copil care nu avea. Apoi, din  nou, fiecare copil împărțea jumătatea în sfert și o făcea cadou unui altuia. Apoi încă o dată și încă o dată până ce nu mai rămânea nimic de împărțit.

Majoritatea jocurilor lor sunt așa, axate pe a împărți și nu pe a câștiga.

Există mai multe explicații. Una implică sexul. În triburile mici, resursa problematică e mâncarea, nu sexul (procrearea), asta e la liber, pe când în lumea civilizată avem mâncare căcălău dar agonizăm nopți și ani după cele conexe sexului. Cea mai pertinentă rămâne că triburile mici au nevoie de coeziune ca să poată supraviețui pe când triburile mari (cum suntem noi, oamenii civilizați), au nevoie de concurență (cel mai bun supraviețuiește).

Sună corect în principiu, dar atunci când condițiile triburilor mici se schimbă, de exemplu nu există mâncare pe o perioadă de luni, oamenii din ele vor merge în continuare pe principiul egalității și vor alege să moară împreună de foame vs. ca cel mai puternic să fure mâncarea de la ceilalți iar în civilizația curentă, look around, nu prea vedeți în condiții de abundență că oamenii aleg să doneze mai mult, să împartă mai mult, să fie mai calzi, sunt la fel de răi ca întotdeauna.

Deci avem pe de o parte o turmă care face a și  o turmă care face b. Pe scurt, învârtindu-mă în cercuri ca Charlie atunci când îl supără coada, m-am hotărât că probabil nu e o chestie de natură, ci una de cultură.

Și da, are legătură cu copiii (de aia scriu aici despre) pentru că sper sau cred că e alegerea noastră cum îi creștem, cu ce valori, și nu e musai să facem la fel ca toată lumea, altfel ne vor muri mâncați de lupi.

Alegem cumva între valoarea de a fi cel mai bun (ciudată-i limba română asta uneori, nu-mi place că în expresia pentru câștigător l-au strecurat pe bun, nu mi se par a avea neapărat o legătură), fie în aceea a blândeții și a bunătății, a cooperării 🙂 (apropos, destul de Montessori dacă stau să mă gândesc principiul). Și sper să fim mai mulți care nu-i creștem cu frică de lupi, ca să aibă și căprioarele noastre cu cine se juca ;).

Iar a ieșit un articol serios, la dracu. Nuș de ce îmi ies așa uneori, că zău că eu nu-s un om serios :). Voiam doar să zic că e ok să nu câștige locul I cu coroniță la festivalul de canto sau concursul Cangur sau cum naiba-i zice. Promit.

img_9353

I hate jazz. Și salata de vinete

Standard

Fiecare avem o listă simplă de lucruri care ne plac și lucruri care nu ne plac.

A mea e:

Îmi place să mă prostesc cu Sara, să o aud râzând, să îi miros părul când adoarme, să scot vase calde din mașina de spălat, primul deget din an în mare, să citesc o carte în care mă pierd și mai pot continua cu 7 mii de chestii, am mai povestit.

Nu îmi place să plângă Sara, să îmi fie frig, să mi se spună ce să fac sau și mai rău, ce să nu fac, când se scobește lumea în nas la semafor, oamenii serioși și încă alte 7 mii de chestii, după cum se poate de asemenea vedea citind pe aici.

Însă, azi, vreau să vă propun să ne oprim cu atenție asupra salatei de vinete.

Da, salata de vinete.

Vedeți voi, eu am mâncat prima oară salată de vinete la 21 de ani, 4 luni, 2 săptămâni și 5 zile. Până la 21 de ani, 4 luni, 2 săptămâni și 5 zile am fost convinsă, dar convinsă, că nu suport salata de vinete. Nu știu precis de ce, o amintire veche și vagă cum că am gustat odată și nu mi-a plăcut. Plus că arată nasol. Obiectiv vorbind, salata de vinete e urâțică.

Nuș cum de am mâncat la 21 de ani, știu precis cine m-a convins, dar nu mai știu cum. Cert e că de atunci sunt complet îndrăgostită de salata de vinete. Perfect incapabilă să o gătesc, desigur, ceea ce face rarele ocazii când o găsesc să fie cu atât mai fericite.

Iaurt cu dulceață? 34 de ani, 11 luni și 8 zile.

Zăpada? 35 de ani și 8 zile.

Musicalurile? 35 de ani și am uitat câte zile.

Și de fapt aici voiam să ajung. Am fost la La La Land, care da, e un musical.

Acuma, e adevărat că Ryan Gosling ar putea să joace și în .. donno Hasta la Vista baby varianta n și tot mi s-a părea cel mai bun film din lume, mbut I liked it.

E așa o brânzoșenie de film, dar o face cumva cu curaj și nepăsare. Mi-a plăcut Gosling. Mi-a plăcut și Emma Stone, dar mai puțin. Mi-a plăcut Gosling. Am mai zis asta? 😛 Mi s-a părut că filmul ăsta a fost el și muzica și scenariul.

Pariez pe el anul ăsta la Oscaruri, la cel mai bun film. Mi s-a părut un semn bun că pe la jumate un cuplu a ieșit din sală. Așa am pățit și la Birdman.

Să fiu sinceră, cred că sunt șanse mari să nu vă placă. E un musical și bonus e și ciudat. Noi am râs de am alunecat de pe scaun și eu una am și șters niște lacrimi în întuneric, am uitat să fac sondaj să văd dacă singura au ba.

Dar am zis să vă zic de el, dacă îl încercați, cine știe, poate se va dovedi a fi salata voastră de vinete 🙂

PS. Nu mai ştiu dacă v-am zis că Gosling cântă şi dansează în el. 😀

PPS. Of course I still like jazz.

 

 

giants

Standard

Suntem uriași.

Vă amintiți,  nu?

Majoritatea dintre noi am avut noroc de părinți uriași. Nu durează la nesfârşit, inevitabil devin mici, pentru că sigur, toți au păcatele lor, dar când noi aveam 3 ani și ei douăzecișiceva sau treizecișiceva erau uriași.

Nu numai că știau totul dar erau totul pentru noi.

Și acum, la rândul nostru, pentru o perioadă de timp, noi am devenit uriașii lor, copiilor noștri.

Răspundem la DECE-uri, trasăm reguli ferme, aprobăm blând, mângâiem, ghidăm, alinăm, știm.

Și din toate motivele astea și din încă o mie, ei, mutrele ăstea mici de ne scot fire albe de păr în cap ne iubesc și vor să ne facă fericiți.

Toți copiii vor ca părinții lor să fie mândri de ei.

Ne caută privirile aprobatoare când sunt mici, la un an, și înfig colacul pe băț sau la douăjtreijdepatrujdeani când aduc acasă persoana pe care o iubesc sau anunță că au fost promovați șăfde.

Și noi, de capătul celălalt al baricadei, ne dorim chestii pentru ei, că doar îi iubim cum n-am mai iubit și nici nu vom mai iubi vreodată nimic pe lumea asta. În primul rând fericiți.

Dar fericitul ăsta e cumva cum e în capul nostru nu neapărat cum e în realitate. Avem imagini predefinite despre cum ar trebui să arate fericitul. O facultate terminată, un job stabil, salariu bun, familie, copiii, mașină, casă, vacanțe cu palmieri. Pretty much asta.

Cum ar fi să .. nu știu, să aveți un copil gay? Sau care să vă anunțe pe la 18 ani că vrea să meargă în Antananarivo să facă poze și nu prea știe ce-o mânca în timpul ăsta, care a împlinit ieri 42 de ani și nu are de gând să se căsătorească nici pe la 50?

Sigur că i-ați iubi la fel de mult. Dar nu ați fi puțin îngrijorați de fericirea lor? Am fi.

Eu le fac ca pe mantre. Stau la 19:25 pe canapeaua mea verde, în timp ce scriu articolul ăsta, și Sara aliniează cele jdemii de figurine cu Scooby Doo și îmi imaginez scenarii ca cele de mai sus. Cele care nu se potrivesc cu imaginea standard.

Pentru că da, vreau ca ea să fie fericită, dar nu neapărat ca în imaginea din capul meu. În fiecare scenariu perfect îmi imaginez zilele negre și în fiecare scenariu apocaliptic îmi imaginez momentele roz. Știu că viața ei nu va fi dreaptă ca o linie (îmi pare rău, poate oi greși, dar tot nu pot să cred în linii drepte).

Încerc să nu aștept nimic de la ea. Sper, sigur, să fie curioasă și empatică, v-am mai povestit, dar nu aștept.

Cred că lipsa de așteptări sets them free. Nu doar să știe că îi iubim no matter what, but more than that, să știe că nu așteptăm nimic de la ei, că pot să aleagă, să facă exact ceea ce vor, doar ceea ce ei cred că îi face fericiți, că asta e, de altfel, tot ce ne dorim de la ei, chiar de-ar fi să greșească o dată, de zece sau o mie de ori. My version of love.

Și asta, cred, cadoul ăsta, al libertății, s-ar putea să îi transforme pe ei în uriași adevărați. Iar eu nu-mi pot imagina o bătrânețe mai liniștită decât să stau la umbra unui gigant năstrușnic, șaten, cu ochi negri si blânzi.

img_1709

 

Copilul problemă

Standard

Bear with me. Nuș dacă personalitatea Sarei reiese din ce scriu eu pe aici. Probabil că nu. Sigur, știți că e timidă și curioasă și că îi place să gătească.

Nuș dacă am zis vreodată însă cât e de plângăcioasă, de sensibilă, că urăște zgomotele puternice, o deranjează mirosurile abia simțite de alții, nu îi place aglomerația aso. Mba, am mai scris, e a highly sensitive person.

Asta se traduce și în a) își face prieteni greu și b) tinde să respecte figurile autoritare și opiniile lor.

Punctul a) nu mă deranjează, nu cred că e o problemă, dimpotrivă, cu cât mai rari și mai greu de găsit potriviri cu atât mai lungi prieteniile și cu atât mai solide. No worries.

Mdaaar nu eram egal de fericită că e atât de obedientă. Nu neapărat că era genul pleaser, cause she was not, doar cumva i se părea mai puțină bătaie de cap să comply vs. defy.

Și deși recunosc că e o tactică bună, mmmmm da, o visam năzdărvană.

Cam așa a fost Sara primii 4 ani din viață.

Eeeeei, al 5-lea? Things changed 🙂

Din mai multe motive:

  1. A crescut și a ajuns in the top of the food chain @ grădi. Nuș dacă vă mai amintiți cum vă simțeați în clasa a 9-a vs. a 12-a sau în primul an de facultate vs. ultimul. Huge change.
  2. Are o „cea mai bună prietenă”. Întotdeauna s-au plăcut, dar au tatonat cred treaba asta câțiva ani (I love she is this way)
  3. S-a schimbat educatoare (Erika a născut și acum e Miki la aparate)

Ea și cea mai bună prietenă a ei terorizează toate educatoarele la grădi, fac basically numai prostii și sunt date afară la mai toate activitățile (which is, to be noted, pretty fair, adică nu e la modul marș afară cu mâinile la spate, ia du-te mata și joacă-te cu ce dorește căprioara și când ai chef să faci ce facem noi te așteptăm înapoi).

Ceea ce mie mi se pare absolut mi-nu-nat. 😀 Tocmai pentru că era un copil ascultător și îmi place să o văd rebelă, dar partea cea mai faină e că nu terorizeză copiii mai mici (ceea ce se mai întâmpla în trecut cu unii copii mai mari care au promovat la școală), ci autoritatea. Educatoarele. Now. Mi-e milă de ele, recunosc, dar zău că nu pot să mă prefac supărată sau să mint măcar că voi avea o discuție cu Sara despre asta.

De fapt, avem discuții despre asta, după fiecare episod de gen, Sara vine acasă și îmi povestește în detaliu, cu scenete și mișcări și tonuri și râsete gâjâite care îi pun în grav pericol abilitatea de a respira corespunzător ce prostii a mai făcut azi. Iar eu? Well, to be honest, și eu fac la fel, mi se pare teribil de amuzant și râd de mă tăvălesc pe jos.

Copilăria e pentru asta. Și mă bucur tare că o tăriește așa.

Încă ceva și mă opresc. Dar e pentru acuratețe istorică și, de altfel, foarte Montessori. Am avut întrevederea periodică cu noua educatoare a Sarei, Miki. Și ea mi-a zis de cele de mai sus, și eu. Însă ce e neașteptat oarecum (sau mă rog, nu știu dacă neapărat neașteptat, sperat și foarte fain) e că reacția ei a fost extrem de similară cu a mea (de fapt, cam suntem pe aceași lungime de undă la majoritatea lucrurilor): se bucura că vedea o schimbare așa la Sara, pentru că o înțelegea și o vedea că e mult mai veselă. Mai mult, încercase împreună cu Adelina (psihologul grădiniței, care de asemenea o cunoaște bine pe maimuță) să le explice și asistentelor care erau săracele cu părul pe moațe de ce e ok așa. Don’t get me wrong, nu râde și ea în hohote când fac Jihadul ăstea mici, dar vorește cu ele și le invită să facă alte activiăți dacă nu vor să participe la activitatea de grup. Mie îmi vine să mai scriu asta cam de 5000 de ori. Mi se pare așa, ușor incredibil, că s-a întâmplat cum scriu. Serios. 🙂

Și mă mai mir că Sara e așa fericită acolo. This is it. True Montessori, atenție pentru copil, empatie, call it as you may, they’re doing a good job.

Iar eu? Eu sunt încântată că am un drăcușor în devenire ;)).

FullSizeRender(6)

Spotlight

Standard

Mi se pare că toți adulții și-au ales câte un rol atunci când s-au făcut mari.

Eu o să fiu directorul de bancă cu chelie și costum.

Eu instalatorul jovial căruia i se vede luna când repară țevi și care bea puțin mai mult.

Soțul care aduce flori acasă în fiecare vineri după amiaza, puțin după ora șase.

Doamna cu pisici.

Tanti blândă cu doi copii și câine labrador.

The ultimate bitch care conduce corporații cu servieta la subraț după ce pedalează isteric între 6 și 7 dimineața pentru coapse de oțel.

Și toți, dar toți, sunt serioși și responsabili. Sau par foarte serioși și responsabili. Au costume negre și cravate și pantofi cu toc și dacă ieși cu ei la o cafea vorbesc întâmplător despre analize SWOT, cai putere, aplicații, cât de mult muncesc și ce obosiți sunt, bolile copiilor sau ultima vacanță absolut genială despre care îți spun cât a costat, unde au stat, ce au văzut și aproape niciodată ce au simțit.

Eu cred că am ratat când mi-o fi explicat careva că trebuie să fac chestia asta când o să fiu mare și am uitat puțin să aleg un rol. Și acuma stau intr-o sală goală si ma uit dezorientata la toate cele 439439048 de scene unde toată lumea joacă în câte o piesă. Doar eu pot să îi văd, ei sunt pe scenă, orbiti de toate reflectoarele concentrate pe ei și pentru nimic în lume nu ar vrea să vadă în sala întunecată, cine știe ce monștri se ascund în întuneric?

Ieri am fost la o ședință cu tocuri și cămăși. Mânușile (de la Moșu) din poza de mai jos le-au ținut, cu sfială (albastră, ca și culoarea lor), companie. Nu prea știu să vorbesc în limbajul de lemn al adulților și nu reușesc să îmi explic de ce trebuie să încep mailurile cu Dragă Cutărică (că doar știe că ei îi scriu) și să le închei Cu bine sau cu stimă (deși  uneori nu doresc nici bine nici stimă). Nici nu cred că am vreun costum. Câteva rochii. Îmi plac tare mult vacanțele și m-aș muta în ele. Simt cum mă inundă o fericire tâmpă și complet nejustificată când văd, la 7 și 10 minute, pe cele trei geamuri lipite de la sufragerie, mașinile mici de sub mine acoperite complet de zăpadă, deși în mai puțin de juma de oră o să îmi înghețe fundul dând isteric la lopată să pot să ajung la buro. Dansez în baie pe melodii imaginare când Sara e în cadă, ca să o amuz. Mă prefac că nu știu să vorbesc bine sau că temporar nu pot să merg decât cu spatele prin casă. Sau că la pipi se zice plipplop și încerc să o conving pe Sara că ăsta a fost numele lui întotdeauna, n-am auzit în viața mea de pipi, ce înseamnă acest cuvânt, vrea cumva să spună plipplop? Cânt fals pe voci pestrițe, uneori acompaniată de zdrăngăneli cumplite la chitară și mă opresc din mers să studiez curioasă un schelet de frunză în praful unui râu. Nu am nici cea mai vagă idee cât cosă un kilogram de dero (sau unul de cafea). Ba nici măcar o pâine. Și sper să reușesc să învăț să fac al 5-lea fel de mâncare înainte ca Sara să meargă la școală.

Nu sunt serioasă. Sunt complet, dar complet neserioasă. Mă mai întunec uneori că mă gândesc că poate Sara are nevoie e o persoană responsabilă care să țină socoteli despre zerourile din bancă sau care să știe care e ora de culcare potrivită pentru un copil de 6 ani și ea mă are ca mamă doar pe mine.

Da’ ce voiam să spun e altceva. Ici colo, rari ca un drac negru într-o mare de lebede albe cu rate fixe și dobânzi variabile, mai văd niște ochi rotunzi de copii care au uitat, și ei, să joace un rol. Îi recunosc după șosetele desperecheate. După căscatul repetitiv din ședințele la care lumea urlă și studierea concentrată a vârfului de la pantof. După zâmbetul cât casa fără niciun motiv când merg aiurea pe stradă și se holbează la norii grași. După faptul că uită unde și-au parcat mașinile și râd când își dau seama. După petele de cafea pe hainele albe purtate cu nonșalanță pentru restul zilei. Sunt multe semne mici și ascunse și pe care, dacă vrei cu adevărat, le poți vedea.

Pe voi, de fapt, voiam să vă rog ceva. Don’t grow up on me, will you? At least my world would be so sad with only serious people in it  🙂 Și aici, jos, în sala întunecată, nu sunt monștri, e adevărat că nu doar râdem, mai și plângem uneori cu muci, dar sunt scaune roșii adânci, avem popcorn foarte sărat și cola, ba uneori, dacă suntem cuminți, chiar și nachos cu brânză.

img_4364

Because I’ve said so

Standard

Aka Pentru că așa am zis io.

Sună familiar? Sigur am auzit-o cel puțin o dată în copilărie, dar acum, ei bine, acum suntem adulți și noi cu siguranță nu o să spunem niciodată așa ceva copilului nostru.

Right?

Right. Adică mă rog, right pentru noi, părinții care ne batem reciproc pe spate și avem metode relativ similare de crescut copiii, ce implică mai mult dragoste și mai puțin autoritate. Sigur că suntem conștienți că nu toată lumea e ca noi și că în afară se mai și altoiesc câte două sau se mai și bate cu pumnul în masă, dar noi? Noi nu.

Well, chiar dacă nu o facem neapărat ca atare, cred că până la un anumit nivel o facem întrucâtva și noi.

Cred că nu prea dăm prilejul copiilor noștri de a exprima și argumenta punctele proprii de vedere, cel mult îi privim amuzați când încearcă și îi corectăm ușor peste nas, cu blândețe de mamă sau tată leu.

Cerul e albastru pentru că, marea e sărată pentru că, dinozaruii au murit pentru că, Darwin vs. creaționism, după mâine vine poimâine și părul crește nu scade. Ora de somn nu trece de 10pm, ne spălăm pe dinți, somnul ne ajută să creștem.

Uneori nu știm. Sper că le spunem măcar atât, că uneori nu știm, și căutăm împreună, că e important de știut nu numai că a nu ști nu e nicio rușine, ba chiar e o stare destul de esențială pentru progres. Să îți dai seama că nu știi și să cauți e chiar misto.

Suntem deținătorii adevărurilor și ăsta e rolul nostru, să le arătăm calea cea bună. Nu?

Da, cu siguranță avem mai multe răspunsuri decât ei din simplul motiv că am avut mai multă vreme de acumulat informații. Dar asta ar trebui să genereze automat ca părerea noastră să nu fie niciodată pusă la îndoială?

🙂 Nu cred.

Paranteză.

Îmi plac vacanțele și pentru că apuc să citesc mai mult. Când vine o vacanţă, îmi petrec vreo jumătate de oră adunând din bibliotecă cărţi. Cam de vreo 3 ori mai multe decât aş putea citi în cel mai fericit scenariu, pentru că a) e greu să ştiu de dinainte exact ce carte mi se va potrivi şi b) nu sunt singura cititoare de casă şi la noi se fură cărţile ca-n codru, chestie care mi se pare, de altfel, cea mai bună chestie ce li se poate întâmpla unor cărţi. Meniuei, printre ce am citit iarna asta se numără şi On Liberty, de John Stuart Mill. Da nuș de ce i-a zis așa, că e mult mai mult decât îi spune titlul, mie mi s-a părut o carte despre pedos şi importanţa de a fi pe dos. Mi-a plăcut. Adică na, pare snob să zic că una din cărţile de referinţă a lumii mi-a plăcut, da mie nu mi-a plăcut că mi-a zis proful de facultă de ea prin anul 2, mi-a plăcut că am dat de ea într-o librărie dintr-o gară şi am vrut să o citesc. De aia e puţin a mea.

Nenea ăsta Mill zice că orice idee, oricât de proastă, trebuie să aibă loc să fie prezentată și ascultată, pentru că asta e esența evoluției. Orice idee proastă are potențialul de a avea o parte corectă și orice opinie majoritară, care pare imbatabilă și perfect corectă, are, probabil, o parte greșită. Nu vedem întotdeauna acelaşi lucru, deşi ne uităm la acelaşi obiect, chiar cred asta şi mi se şi întâmplă destul de des.

„If any opinion is compelled to silence, that opinion may, for aught we can certainly know, be true. To deny this is to assume our own infallibility”.

Mai scrie frumos și despre arta dezbaterilor, o artă, ca și cea a conversației, pe cale de dispariție, dacă mă întrebați pe mine. În orice discuție contradictorie, singurele care sunt cu adevărat interesante, de altfel (of, mă rog, adică trebuie și un teren comun dar și puncte diferite ca să iasă o discuție bună), lumea fie fuge la prima idee de dezacord, fie atacă înapoi pro sau disproproționat, deși exprimarea unui punct de vedere în contradictoriu nu reprezintă automat un atac, fie, pentru cei mai trişti dintre noi, se transformă în atac la persoană din atac la idei.  Dar asta e o altă poveste.

Închidem paranteza.

So. Cred că e necesar să dăm loc copiilor nu doar să își exprime ideile, dar mai mult de atât, să ne contrazică. Adică dacă nu au posibilitatea de a ne contrazice pe noi, persoanele care îi iubesc cel mai mult pe lume și în care au încredere absolută, atunci cum vor putea vreodată să contrazică pe cineva vreodată, un străin care, va părea, și va și fi, mult mai amenințător decât noi?

Dar nu e așa de ușor, cum adică să îl las să mă contrazică când spune că..donno, că pământul e plat?

Well, chiar e greu. Dar eu, de mi-o spune Sara vreodată că Pământul e plat ca o frunză (mă rog, nu asta, că e obsedată de planete, dar ceva similar), n-o să mai fac ce făceam până acum, să încerc să transform o avalanșa de informații în chestii accesibile vârstei ei ci o să o întreb pur și simplu:

– Ăăăă, da’ de ce crezi tu asta?

Și de mi-o zice ceva, o să răspund.

– Aha. Tell me more. Dar ce zici de chestia X, te-ai gândit la lucrul Z?

Așa că poate o să învețe să facă unul din lucrurile care mie mi se par cel mai mișto în viață. Să poarte o discuție, să își exprime argumentele, să nu fie de acord cu o persoană pe care o iubește (în speța de față mă-sa) și să reușească să nu se supere și de o fi să înțeleagă că a greșit, pentru că, de fapt, partea faină a fost discuția în sine. Iar în unele discuții, sunt destul de convinsă, o să înțeleg eu că am greșit.

Cine știe ce-om schimba, orele de somn, m-oi trezi cu micul dejun luat seara, cu câini duși la înot pe lac în loc de plimbare în spatele blocului, șosete diferite și pantofi la fel, pălării colorate iarna sau, uite, poate vom reuși să oficializăm formulele alternative, patentate Sara, pentru alaltăieri și răsalaltăieri: poieri și răspoieri. 🙂

În loc de poză, mai pun o pagină din cartea asta mică, poate vă fac o leacă de poftă de citit în debut de 2017 😛

 

img_4317