Doar

Standard

Când schimbăm anul e inevitabil să nu ne raportăm la cel de-a trecut. Sau for most people e. O văd și la Crăciunul de la scârbici, când unii se simt obligați să ne povestească ce-au produs în anul de-a trecut: a fost bun, a fost rău, m-am însurat, am mâncat trei ouă etc. Oamenii serioși fac bilanțuri la televizor sau pe telefonul meu, în emisiunile de le ascult.

La fel de automat, sperăm că anul de vine, de parcă ar fi o entitate de sine stătătoare, nelegată deloc de cel de dinainte, complet independent, va fi mai bun, ca și cum am apăsa butonul de restart la calculator. Începem din nou.

Și nu e doar anul. De avem un gram de fericire e bun, nu zicem nu, dar vrem două. Avem două grame de fericire? Bun, nu zicem nu, dar vrem trei. Și eu sunt la fel. I always want more din chestiile care reprezintă valori pentru mine: timp liber, timp cu prietenii mei, vacanțe cu Sara, să fac lucrurile care îmi plac, conversațiile mele despre ore despre nimic care mi-s mai dragi ca aproape orice altceva pe lume.

Nu mă răzgândesc. Nici nu cred că e neapărat rău. This is the way we are. Și, dacă stau să mă gândesc mai departe, când vine vorba de lucrurile astea, ar fi chiar rău să fim mulțumiți. Da, să ne ajungă televizorul vechi de 10 ani, frigiderul de 15 și mașina de 20 atâta timp cât încă își fac treaba nu văd de ce am vrea altele noi, cum nu văd de ce mi-aș dori o geantă Prada sau a zecea pereche de blugi. Dar să vreau mai multe cărți, mai multe conversații care îmi fac mintea să zbârnâie, mai multe momente în care timpul nu există, mai multe râsete de-ale Sarei, mai multă mare să oblojească toate rănile, mai multă muzică să mă facă să plutesc, cred că avem nevoie să vrem. Altfel am muri puțin pe dinăuntru.

Însă, dacă tot e să ne stea mintea la lucrurile astea în zilele de sfârșit de an, poate ne gândim și puțin, puțin de tot, nu doar la ce ne dorim și visăm, dar și la ce am avut, la ce am primit, la ce am dăruit în anul ăsta cu început și sfârșit ca un caiet cu două coperți cartonate în care noi știm ce-am scris.

La oamenii ăia care se asigură că am ajuns bine la destinație, care poartă trei zile la rând pulovărul pe care l-au primit de la noi de Crăciun, la ăia de ne sună să vadă de mai trăim când e un cutremur mic, care se asigură că zâmbim în zilele în care spunem că nu mai putem și murim fără puțin aer, la stelele și la luna noastră, la cei care stau cu noi două ore la povești când avionul are întârziere și ne dau să bem prima gură din ultima sticlă rece de bere, vara, la un mal de mare, la cei care ne aduc într-o zi ploioasă de noiembrie șosete groase și calde, cu animăluțe șirete, șosete ce ne fac apoi să zâmbim drag și tâmp când ne uităm în jos la ele într-un aeroport aglomerat și plin ochi de oameni serioși cu șosete negre,  la cei de ne strâng așa de tare în brațe încât simțim că ne strivim, la ăia mici care ne sărută mâinile pentru că ne iubesc cum nimeni nu ne-a iubit vreodată. La oamenii care ne-au făcut să credem, doar un pic, în magie. Cei care ne fac să zâmbim.

Nu știu cum a fost anul ăsta. Colorat :). Cu de toate. Am fost și curajoasă și lașă anul ăsta, și disperată și încrezătoare, și blândă și rea ca un drac, și veselă și plânsă. Dar e ok. Am trăit. 🙂

Playslit de ianuarie

img_1718

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s