Arhivele lunare: decembrie 2016

Doar

Standard

Când schimbăm anul e inevitabil să nu ne raportăm la cel de-a trecut. Sau for most people e. O văd și la Crăciunul de la scârbici, când unii se simt obligați să ne povestească ce-au produs în anul de-a trecut: a fost bun, a fost rău, m-am însurat, am mâncat trei ouă etc. Oamenii serioși fac bilanțuri la televizor sau pe telefonul meu, în emisiunile de le ascult.

La fel de automat, sperăm că anul de vine, de parcă ar fi o entitate de sine stătătoare, nelegată deloc de cel de dinainte, complet independent, va fi mai bun, ca și cum am apăsa butonul de restart la calculator. Începem din nou.

Și nu e doar anul. De avem un gram de fericire e bun, nu zicem nu, dar vrem două. Avem două grame de fericire? Bun, nu zicem nu, dar vrem trei. Și eu sunt la fel. I always want more din chestiile care reprezintă valori pentru mine: timp liber, timp cu prietenii mei, vacanțe cu Sara, să fac lucrurile care îmi plac, conversațiile mele despre ore despre nimic care mi-s mai dragi ca aproape orice altceva pe lume.

Nu mă răzgândesc. Nici nu cred că e neapărat rău. This is the way we are. Și, dacă stau să mă gândesc mai departe, când vine vorba de lucrurile astea, ar fi chiar rău să fim mulțumiți. Da, să ne ajungă televizorul vechi de 10 ani, frigiderul de 15 și mașina de 20 atâta timp cât încă își fac treaba nu văd de ce am vrea altele noi, cum nu văd de ce mi-aș dori o geantă Prada sau a zecea pereche de blugi. Dar să vreau mai multe cărți, mai multe conversații care îmi fac mintea să zbârnâie, mai multe momente în care timpul nu există, mai multe râsete de-ale Sarei, mai multă mare să oblojească toate rănile, mai multă muzică să mă facă să plutesc, cred că avem nevoie să vrem. Altfel am muri puțin pe dinăuntru.

Însă, dacă tot e să ne stea mintea la lucrurile astea în zilele de sfârșit de an, poate ne gândim și puțin, puțin de tot, nu doar la ce ne dorim și visăm, dar și la ce am avut, la ce am primit, la ce am dăruit în anul ăsta cu început și sfârșit ca un caiet cu două coperți cartonate în care noi știm ce-am scris.

La oamenii ăia care se asigură că am ajuns bine la destinație, care poartă trei zile la rând pulovărul pe care l-au primit de la noi de Crăciun, la ăia de ne sună să vadă de mai trăim când e un cutremur mic, care se asigură că zâmbim în zilele în care spunem că nu mai putem și murim fără puțin aer, la stelele și la luna noastră, la cei care stau cu noi două ore la povești când avionul are întârziere și ne dau să bem prima gură din ultima sticlă rece de bere, vara, la un mal de mare, la cei care ne aduc într-o zi ploioasă de noiembrie șosete groase și calde, cu animăluțe șirete, șosete ce ne fac apoi să zâmbim drag și tâmp când ne uităm în jos la ele într-un aeroport aglomerat și plin ochi de oameni serioși cu șosete negre,  la cei de ne strâng așa de tare în brațe încât simțim că ne strivim, la ăia mici care ne sărută mâinile pentru că ne iubesc cum nimeni nu ne-a iubit vreodată. La oamenii care ne-au făcut să credem, doar un pic, în magie. Cei care ne fac să zâmbim.

Nu știu cum a fost anul ăsta. Colorat :). Cu de toate. Am fost și curajoasă și lașă anul ăsta, și disperată și încrezătoare, și blândă și rea ca un drac, și veselă și plânsă. Dar e ok. Am trăit. 🙂

Playslit de ianuarie

img_1718

Reclame

Presents

Standard

Mie una îmi place să fac cadouri de mor. Nu și să primesc, mă enervează îngrozitor. Dar să fac cadouri, să văd bucurie pe fața unui om pe care îl iubesc, that I want. It’s 100% selfish, de fapt mă și simt vinovată din cauza asta, că știu că e mai mult pentru mine și că mie nu mi-ar plăcea deloc :D.

De asta am ținut întotdeauna apărarea lui Moș Crăciun când îl ataca mai toată lumea că e consumerist săracul și tra la la.

Mbut then, în ultimul timp, am decis să îmi iau la revedere de la el. Nu în sensul că nu mai fac cadouri de Crăciun, I still do, dar parcă stau așa cu sabia lui Damocles deasupra capului, vine Crăciunul, you must buy gifts. I suck at deadlines, I do.

De fapt, nici nu cred că reușesc să cumpăr cadouri așa: vine ziua lui X, sau Crăciunul, ia să mă gândesc ce i-ar plăcea. Cumpăr cadouri haotic, de fapt nici măcar nu le aleg, ele mă aleg pe mine, am găsit cadouri prin Londra, Sofia, la târgul din parc, pe stradă, în cafenele. Serios. Îmi fac treaba mea și deodată se holbează la mine o chestie care îmi aduce în minte  un om drag. So I buy it. Fie că e 4 aprilie sau 18 octombrie.

Și de asta cred că atâtea din cadourile pe care le primim nu ne plac, sau nu reușim să facem cadourile așteptate, sunt luate din obligație (nu neapărat cu conotație negativă, vrem să le luăm, doar că și trebuie să le luăm) și cu deadline.

Anul ăsta am fost norocoasă, nu știu dacă cu deadline și din obligație (sper că nu), deși am bătut din pinteni să fiu lăsată în pace am primit un cadou de neziua mea care mi-a plăcut și mi-a făcut ziua frumoasă. Mi-a plăcut pentru că mi se potrivea. Și nici n-a fost singurul cadou reușit de anul ăsta, am o grămadă de comori :).

So. Go do happy hollidays :). Vă doresc ce-mi doresc și mie: timp, liniște, răsfăț cu mâncare bună și dulciuri îngrozitoare, multe râsete cu oameni dragi, stele, filme bune, cărțiiiiii, conversații de ore despre nimic, cântat la chitară poate (sau nuș, ce vă place vouă), gălăgie și haos de copii năzdrăvani și, mai presus de toate, vă doresc să îi faceți fericiți pe oamenii pe care îi iubiți 🙂

img_1442

 

 

 

 

Night sky

Standard

Mi-a zis cineva că-s prea dark. M-a și bufnit râsul, am răspuns că this is just the tip of the iceberg. Am mai scris că sunt neagră, cam ca cerul nopții așa. Nu e frumos deloc și e și puțin înfricoșător. Can’t change it.

Sara împlinește azi 6 ani. Floooooooooooooooop warp speed și ne-am mai învârtit o dată în jurul soarelui. Way too fast. Mă întreb deseori ce-o să creadă ea despre acest al șaselea an din viața ei. Despre fiecare an din viața ei. Did I do a good job? Did I make her happy?

Răspunsul nu e întotdeauna da, de fapt dintre toate lucrurile pe care le fac, crescutul ei mi se pare că e chestia la care dau cel mai des greș.

Dar nu ne alegem părinții cum nu ne alegem nici copiii. Deci va trebui să se mulțumească cu mine.

Și apoi m-am gândit la viața mea cu ea. Încerc în fiecare an să îngheț felul cum simt timpul cu ea și de fiecare dată eșuez lamentabil. Nu pot să scriu în imagini poate pentru că atunci când vine vorba de Sara nu e vorba de creier și litere ci de suflet și de culori. Dacă aș ști să pictez sau să cânt cred că aș reuși să arăt cum e, dar în cuvinte nu pot, sunt prea legate de minte și eu o simt cu inima.

Nu fac parte din categoria celor care zugrăvesc treaba asta cu roz și norișori pufoși, dimpotrivă, m-am dat public cu capul de pereți în repetate rânduri. Viața cu un copil nu are nicio legătură cu viața fără copii și de bine ce mi-a fost mă trezesc noaptea udă de transpirație dacă visez cumva că am rămas gravidă. Pretty much everything you know ends. Life as you know it ends. Mbut then, slowly, it starts again.

O grămadă de lucruri am învățat de la Sara și printre ele și ăsta: nimic devastator nu e sfârșitul. Life, joy, will find a way. 6 ani pun lucrurile un pic în perspectivă. Nopțile albe, depresia post-natală, senzația aia de neputință și de responsabilitate absolută :). Nu sunt imaginare, au existat. Dar nu ne omoară, doar ne schimbă. And change is good. A venit atâta bucurie și atâta muzică și atâta culoare și atâta viață cu ea de mi-a făcut sufletul de o mie de ori mai mare. Wouldn’t give that back or change it for the world.

Clinchete de clopoței iarna, flori de măr măturate de vânt, picături de val oprit de mânuțele Sarei, roiuri de frunze uscate ce se înfășoară în jurul meu. Asta îmi vine în cap când mă gândesc la timpul petrecut cu ea. Milioane de lucruri frumoase pe care le uitasem și mi le-a arătat. Și iar mi se pare atât de egoist să faci un copil.

Mda.

O să încerc altfel. În aceeași zis în care mi s-a reamintit că-s neagră ca noaptea, seara, pe la ora 11, am primit un mesaj, din partea unuia dintre oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume (nu cred că o să scriu de la cine, să nu mi se fâstâcească mai tare decât o să o facă oricum citind asta).

Salut. Stelele. Au sens când sunteți aici.

Și cred că e cel mai frumos mesaj pe care l-am primit eu vreodată. Asta fac copiii. Pun sens în haos și frumusețe în întuneric. All the dark sky ever needed 🙂

PS. Maybe a full moon too

La mulți ani, iubita mea. La fel ca cerul nopții, cât de mult te iubesc eu nu numai că e atât de mare că nu poate fi măsurat, dar crește în continuare.

IMG_1713

 

Cum să prinzi timpul

Standard

Serios că mă preocupă subiectul: care e modul cel mai folositor în care îmi pot petrece timpul?

Lucrând? Citind? Scriind? În vacanțe? Pentru a ajunge la țelul x?

Am petrecut ceva timp gândindu-mă la bec pe tema asta, nu de alta, dar am o frică de care v-am mai spus că o să mor într-o zi și o să zic: fuckidy fuckidy fuck, nu asta aș fi vrut să fac.

Există o grămadă de ipoteze și rețete despre ce și cum ar trebui să faci ca la sfârșitul zilei să pui capul pe pernă și să zici: moa, da ce bine am trăit, și să te mângâi rotativ pe burtă.

Atâta că, după ce am cugetat la becul ecologic cu consum redus, am citit vreo nu mai zic câte cărți, am ascultat niște duzi mai deștepți opinând despre problemă, am ajuns la concluzia că bullshit.

O să explic de ce.

Sâmbătă dimineața.

Ne trezim, Sara mănâncă un croissant, eu îmi beau cafeaua. Sara se uită la desene. O întreb: mama, nu crezi că te uiți prea mult la desene? Zice ca da, se uită cam mult la desene. Nu vrei să facem ca la dulciuri, să alegem o zi de desene? Ba da, agrează serioasă, that is the thing to do. Vrei să facem așa? Vreau, zice, dar mai mult vreau să mă uit când vreau. Aha, zic, și mă duc să gătesc că la prânz vin Andrei cu Snow White pe la noi. So eu gătesc și Sara face pomul de Crăciun. La prânz mâncăm cu toții și ne uităm (adulții) la vreo două jumătăți de filme și un sfert de meci, bem prea puțin vin, apoi ei pleacă și eu mă trezesc cu viermele lipită de mine în sufragerie, după somn. Ce ai chef să faci? o întreb. Desface ariciul cu dulciuri de la ei și îmi zice: ghicește, arătându-mi două degete mici. Să te uiți la desene și să mănânci dulciuri? DA! și se repede în mâna mea de zici că-i toată de aur. Mok zic, și viermele petrece ziua holbându-se la ponei și alte dihănii în timp ce eu navighez între seriale și filme și plănuiesc în detaliu vacanțe imaginare din Februarie 2018 (acolo am ajuns :D, până atunci îs booked). Fix zero lucruri utile am făcut. Seara am căzut prăbușite amândouă pe la 10 și am dormit vreo 12 ore.

Utilitate zi: spre zero.

Duminică dimineața.

Ne trezim leneșe, ne bem cafeaua și Sara mănâncă pâine cu magiun. Apoi ne ducem la un târg de Crăciun unde pierdem vreo două ore, ne îngheață rău nasul (nu și fundul, că ne-am îmbrăcat gros). Prăduim două bucăți de turtă dulce, un glob de la fata care mi-a dat anul trecut o decorațiune pe care era desenată Sara (she was) și o pereche de cercei cu pinguini (supărați, cu căciulă verde) pe care o să îi port toată luna decembrie. Și poze. Multe poze frumoase cu luminițe din care o să aleg una pentru luna decembrie din calendarul pe 2017. Apoi am ajuns acasă, am pregătit împreună prânzul, mok, mai mult Sara, am mâncat și am dormit ca purceii încă vreo două ore. Când ne-am trezit, ea a trecut la masă și a desenat vreo 5 desene care mai de care mai năucitor și care au ajuns toate pe frigider. Apoi a citit un atlas. Eu am ascultat un nene cugetând la nemurirea sufletului și am citit jumate de carte. Am mai făcut un morcov de hârtie. Adică Sara l-a făcut, eu l-am găsit pe youtube :D. S-a jucat cu ferma de animale și a jucat trei mii de piese de teatru imaginare cu caii ăia și eu am citit cealaltă jumate de carte. Apoi ne-am jucat Soluna și am făcut un joc cu steaguri și țări (Sara, not me, sunt varză la steaguri și țări). Apoi am citit împreună povestea de noapte bună, Sara a mai citit singură apoi încă una și eu m-am întors la căști și la ascultat.

Utilitate zi: plus infinit (am standarde foarte joase cand vine vorba de utilitate, ce :D).

În care am fost mai fericită?

Egal.

Am fost fericită și în ziua în care n-am făcut nimic și numai ne-am uitat la TV și am stat cu prietenii și în ziua în care am citit și am desenat.

Nu cred că există rețeta timpului petrecut perfect. La fel cum  nu cred că lăsați liberi am petrece numai zile de tipul 1.

Ca să fii fericit e suficient să faci ce vrei (și aici îmi vine să deschid o paranteză uriașă în apărarea a acestui ce vrei să faci, că nu e niciun moft nici un lucru rău, e ce suntem noi cu adevărat) să faci. Uneori vrei să nu faci nimic, uneori vrei să faci totul.

Dacă m-aș fi trezit dimineața cu ideea fixă că azi Sara trebuie să deseneze 5 desene năucitoare și să citească cursiv minim o carte iar  eu trebuie să mă delectez cu un nene Dostoievski, am fi făcut fix nimic, nu văd cine dracu ar citi obligat autori ruși morți de zeci de ani sau ar desena obligat dragoni și 50 de tipuri de dinozauri și nave spațiale și chiar de le-am fi făcut obligate, am fi obținut 1% din plăcere și cunoștințe și experiențe.

So probabil că o să persistăm în haosul ăsta care aduce și zile leneșe și zile agitate și zile cu cărți și zile cu biciclete, și zile cu soare dar și cu ploi, până/dacă om descoperi vreodată că e greșit să trăiești așa. Nădăjduiesc că o să facem și niște lucruri bune (mai ales Sara, eu sunt bătrână, doar o să citesc despre ele). 😛

img_0240

 

 

Today

Standard

Nu îmi place politica. De fapt, nici nu îmi place cum arată articolul ăsta pe blogul meu, în bula mea, probabil o să îl șterg diseară când se închid urnele, la fel cum închid și ochii la orice are legătură cu politica după ora aia. O ignor cu desăvârșire pe tot parcursul diverselor mandate. Nu îmi plac nici oamenii care fac politică. Nu cred, sunt prea bătrână să cred în oamenii care fac politică. De orice culoare ar fi ei.

Poate greșesc. Mi-ar plăcea să greșesc. De fapt, îmi place când mi se demonstrează că greșesc. Pe cuvântul meu de onoare. Sper să am ocazia în viața asta să zic măcar o dată că am greșit și că politica nu e o mocirlă și că sunt în ea oameni cu coloană vertebrală, oameni care au intrat acolo să schimbe ceva.

Dar o să merg să votez azi. Am votat întotdeauna și îmi fac timp pentru chestia asta pe care o văd ca pe o masă verde urât mirositoare.

Nu știu dacă pot să explic de ce. O dată că e singurul moment în care fiecare fir de nisip există. Nu prea existăm în rest, o dată aleși X sau Y devenim din nou o masă diformă și controlabilă. Dar azi, în momentul ăsta, masa aia de nisip e incontrolabilă. Îmi place starea asta, haosul, teama, incertitudinea. Uneori ies monștri din ea, am trăit-o cu toții în diverse feluri, din diverse puncte de vedere.

Nu îndemn să votați cu cineva, pentru că nu cred în nimeni și nu cred că aș putea sta cu sinceritate în spatele cuiva de pe scena asta. Poate o fi de vină că nu știu eu destule, foarte posibil.

Dar cred însă că ar fi bine să votăm azi, din simplul motiv pentru care acționez de fiecare dată când am de ales între a acționa și a nu face nimic.

A nu face nimic echivalează de fiecare dată cu a sprijini pe cel mai puternic. Elie Wiesel, născut român cu un Nobel pentru pace în buzunar, zicea: „“We must always take sides. Neutrality helps the oppressor, never the victim. Silence encourages the tormentor, never the tormented.””. Și mie nu mi-au plăcut niciodată cei puternici, indiferent cine au fost ei. Simt în stomac nevoia să-l apăr pe cel mic, așa puțin cum pot eu. Încerc să iau apărarea refugiaților, homosexualilor, copilului timid din fundul clasei, colegului certat de șef, de multe ori fără succes ba chiar uneori făcând mai mult rău decât bine. Și azi o să încerc să iau apărarea celui mai mic și mai necăjit. Și nu, nu mă refer la cel mai mic partid, mi-s egale toate.

Pentru mine azi cel mai mic și mai necăjit sunt copiii noștri, bătrânii noștri, cei care dumicățesc fiecare leu ca să rămână bani de pâine, cei care nu mai cred că în țara asta gri există raze de soare. Și cred că dacă am acționa mai mulți am avea mai multe șanse ca poate, doar poate, un foarte mic minuscul poate, data viitoare să putem merge să alegem o persoană în care sperăm cu adevărat. Și dacă noi nu ieșim din case în ziua asta friguroasă și soare cu dinți, poate persoana aia o să creadă că nu ne pasă și nu merită efortul. Nu cred că nu ne pasă, cred că doar ne-am pierdut puțin speranța.

Probabil n-o să fie nici o rază de soare nici mâine, dar eu, ca în fiecare idioată de zi, pentru că mă încăpățânez să fiu o proastă idealistă, o să încerc.

Sper că și voi. Cred că avem nevoie de asta ca să ne putem privi copiii în ochi.

img_9353

What kinda kid do you want to rase?

Standard

Am încercat să structurez cumva haosul din capul meu legat de educația Sarei, pentru că am promis că scriu și pentru că eu cred că există o luminiță la capătul tunelului. Dar gândindu-mă la asta mă pierd în o grămadă de ramuri și rămurele ale unei idei, și nu sunt chestii despre care pot să spun fuck this, nu o să scriu despre asta, nu e important. Toate sunt importante.

Întâi, vreau să mai spun o dată că nu e un sfat. Blogul nu are scopul ăsta. Scriu doar modul în care funcționează mintea mea, în ideea că poate altcineva se regăsește și capătă poate un pic de curaj să facă lucrurile ușor altfel. O confirmare :).

Nu știu cum au ales alți părinți să deal with parenting. Eu una am fost complet nepregătită. Nu în sensul că nu știam că o să vină Sara, nu, am ales să vină Sara, am știut când o să vină etc. Doar că la momentul când plănuiam să o am sau când eram gravidă cu ea nu mă măcinau întrebări de genul: băi, dar cum dracu o să cresc EU un copil? Mă gândeam că donno, o să crească ca toți ceilalți.

Well, apoi, cu ea în brațe, nu mi s-a mai părut așa. I panicked. Wtf wtf wtf. Am un copil. EU. I am a total mess, nu sunt deloc un adult responsabil, nu am nici cea mai vagă idee ce vreau să fac în 5 ani și clar nu știu să cresc un copil. Dacă o stric?

So m-am întors la ce m-a salvat din toate crizele mele existențiale :). La cărți. Primii doi ani din viața Sarei am fost focusată 100% pe ea. Fac obsesii pentru câte o chestie și bineînțeles că Sara a fost cea mai mare dintre ele. Nu vedeam nimic altceva. Chiar și al treilea, mmm, poate chiar și al patrulea au fost tot în direcția aia, deși m-am relaxat cumva gradual, pe măsură ce îmi lămuream singură lucrurile în cap. So am citit. Ca un șobolan, nu șoarece de bibliotecă, am devorat tone de litere. It did help. It always does. Nu pentru că aș crede că o influențez atât de mult, Sara o să fie tot Sara, dar ca părinte suntem în poziția de a lua o grămadă de decizii în ceea ce îi privește, de a face lucrurile într-un fel sau altul, chestii care nu îi schimbă neapărat fundamental dar care le afectează viața. Le configurăm timpul pe care îl petrec cu noi într-un anumit fel.

Mbun. Și revenind la crenguțele și ramurile de care vorbeam și pe care o să încerc (de nu mi s-o face lene între timp) să mi le scot din cap, mi-am dat seama că prima întrebare la care a trebuit să îmi răspund e: ce fel de copil vreau să cresc? ce fel de adult vreau să devină Sara? Asta e tulpina copacului, fără ea, celelalte ramuri n-ar exista, s-ar prăbuși.

E greu când sunt la stadiul de viermi sau maimuțe să îi vezi ca pe adulți, dar la fel cum îmi e ușor să dive back to when I was three, la fel îmi e, nuș exact de ce, să dive ahead, să ajung cu Sara la 20 de ani. Creierul meu funcționează în imagini. Și am imaginea asta, am mai scris, cu mine și Sara în o după amiază de vară, undeva la poalele unui deal sau unui munte, sprijinindu-ne coatele de un gard și vorbind. 🙂

Cred că ăsta e secretul tuturor deciziilor ulterioare. Cum vrem să fie adultul ăla cu care vom sta la povești peste 15 ani și care va fi, de departe, adultul sau unul din adulții noștri preferați.

Depinde de voi și de ei.

Adică, o dată voi. Ce vreți voi pentru copiii voștri? Poate fi diferit. Puteți să le doriți o viață clasică, rețeta standard a fericirii: un job bine plătit, o familie, copii. Să îi vedeți așa. Și atunci ăstea sunt valorile pe care doriți să le pregătiți, să le dați loc să crească. Sau poate le doriți să fie liberi, să se suie în trenuri ale vieții, să prindă ocazii, să aibă aventuri, fără neapărat ca asta să excludă o familie. Fac o mică paranteză să scriu că una din cele mai fericite familii pe care le-am văzut, cu cei mai mișto copii pe care i-am zărit, trăiau în o rulotă la un mal de mare, părinții făceau sporturi pe mare și copiii se jucau printre plăci și nisip și vânt și erau toți blonzi și bubuiau de sănătate și de zâmbete și de lipsă de griji. Sau poate le doriți o viață care are munca centrală, să găsească o chestie care să îi facă fericiți în timp ce o fac, nuș, să găsească următoarea planetă pe care vom locui, să identifice secretul evoluției, sau să găsească cheia vieții veșnice.

Apoi, una e ce vrem noi, și alta e ce vor ei. Degeaba mi-aș dori eu pentru Sara să se facă pilot de avion dacă ei îi place cel mai mult să stea acasă și să se joace cu păpuși. Partea asta a doua e extrem de importantă, pentru că văd des în jurul meu părinți care, conștient sau nu, se gândesc doar la ce vor ei pentru copiii lor, nu și la ce își doresc ei, nu și la ce pot ei. Pentru mine asta e rețeta sigură a dezastrului. Deci, cum am mai zis de catralioane de ori, important e să fim atenți la ei, la ce le place, la ce își doresc, la cum sunt ei (ei sunt în un anume fel, nu sunt replici ale noastre).

Și cumva, după tot exercițiul ăsta, ar trebui să fie o idee acolo. Un om. Și să știți direcția în care mergeți.

Pentru mine una, și cred că si pentru Sara, nu e important să urmeze rețeta standard, nu cred că garantează fericire, so nu fac obsesii să o pregătesc pentru un job stabil și bine plătit, nu văd o casă pe pământ ca precondiție pentru o viață fericită și sincer, nici măcar un partener (de orice gen) cu copii.  Deși sigur că sper că Sara să aibă norocul să își împartă viața cu un om pe care îl iubește și care o înțelege și despre care ea simte la fel. Și mi-ar plăcea tare și ca Sara să aleagă să aibă copii. Cred că ar fi mai fericită.

Îmi doresc să fie un om curios. La 5, 15, 35 sau 75. Să aibă curiozitate în ea. 🙂 Te face jucăuș și aventurier și iscoditor și poți să intri în o grămadă de probleme și ți se pot întâmpla o grămadă de chestii care să te zguduie de numa. Și curiozitatea asta are o grămadă de implicații, nu poți să fii curios pasiv, să accepți ideile altora și să dormi pe ele, trebuie să cauți, să nu fii de acord, să contrazici, să te lupți, să clădești, să gândești, nu poți să fii laș, îți trebui o tonă de cohones șamd. Apoi, mi-o mai doresc empatică. Am fost foarte atentă la asta în anii de au trecut, să o observ, să văd dacă o are, pentru că nu știu dacă e ceva ce se învață sau pur și simplu o ai sau nu o ai. Am pus-o în situații diferite, am urmărit-o cum reacționează. Mi-e frică de oamenii ăia care se gândesc doar la ei și care își dau voie să calce în picioare sentimentele altor oameni, de la donno, partenerul de viață la vânzătoarea de la mega doar pentru că pur și simplu nu au capacitatea să înțeleagă ce simte persoana aia. Brrrr.

Și apoi ce o fi în jurul pieselor ăsta două, îs împăcată cu. Am făcut o mie de scenarii în cap, am trăit deja o mie de variante de vieți ale Sarei. Și aia în care e săracă lipită, și aia în care îmi ajunge gravidă acasă la 16 ani, și aia în care devine un workaholic, mamă și soție punct, și aia în care e putred de bogată (very slim chances, nu cred că are osul ăsta, doar să îi vină întâmplător) și și și. O văd fericită în toate dintre ele cu ăsta două în buzunar.

Încerc să cresc un adult curios și empatic. Asta ar fi tulpina. Cu ideile astea două în cap cântăresc deciziile și îmi măsor comportamentul. Și sunt atentă dacă asta i se potrivește ei. Poate e curajoasă și războinică, saaaau blândă și calmă, saaaaau veselă și dreaptă. I need to accept that.

Nu o pot transforma, o pot doar ghida :). Ceea ce de altfel e valabil la oricine, și eu, degeaba aș vrea să fiu roz cu picățele mov dacă sunt neagră ca noaptea. Ca-n filmul ăla ciudat de mi-a plăcut doar mie: You can force your story’s shape, but the color within will always bloom upstream. I still think it’s true. At least to me.

And then? După ce am stabilit ce fel de adult vrem si poate să devină ce facem? Well, then începe bahaosul :))). Ramurile și rămurele pe care cred că trebuie să ne cățărăm ca să ajungem acolo.

img_2966

 

Before we go to sleep

Standard

Am pierdut deja șirul zilelor în care Sara adoarme la fel.

Citim povești, apoi stau cu ea să discutăm despre nimic, apoi eu plec să mai citesc la mine-n pat până adorm și Sara mai citește la ea în pat până adoarme (minus sâmbăta, când dormim împreună). Nu toate rutinele sunt rele.

Îmi plac tare mult discuțiile noastre despre nimic, mi se par momentele în care sunt cel mai aproape de ea.

De ceva vreme, am început să ne punem întrebări. Alternativ, una eu, una Sara. Și să răspundem amândouă.

Oamenii pe care îi iubesc mi se par infiniți. Nu m-aș sătura niciodată să aflu lucruri despre Sara și nu cred că aș putea vreodată să le știu pe toate.

Însă mi s-a părut hmmm, nu știu dacă surprinzător, că pe undeva era normal, dar da, m-a prins o leacă nepregătită faptul că ea pune întrebări mult mai faine decât mine și dă răspunsuri neașteptate.

– Care e cifra ta preferată?

– N-am o cifră preferată, am un  număr preferat. 23.

– De ce 23?

– Păi la început mi se părea norocoasă că era un jucător de baschet foarte bun care avea numărul ăsta pe tricou, apoi am aflat că sunt 23 de perechi de cromozomi și mi-a plăcut genetica și 23 mi se pare așa, numărul oamenilor.

– Al meu e 20. Și cifra mea preferată e 8.

– Și eu tot opt aș alege. De ce 20?

– Pentru că are doi și zece în ea.

– Care e culoarea ta preferată?

– Negru, galben și verde. A ta mami?

Da, nu e musai să avem o singură culoare preferată.

– Galben. Acum e rândul tău.

– Care e apa ta preferată?

– Apa mea preferată?

– Da, râu, mare, lac, baltă.

– Aaaa, ok. Marea.

– A mea râul. Îmi place să merg cu picioarele goale pe pietre.

– Care e copacul tău preferat?

– Mărul. Pentru că pot să mă cațăr în el și să-mi iau mere și să le mănânc. Al tău?

– Nu m-am gândit. Stai. Un copac mare cu frunze mari care să îmi țină umbră vara și care să mă facă să mă simt mică. Poate stejarul? Stejarul cred, da.

– Care e locul tău preferat din lume?

– Hmmm, asta e greu. Lasă-mă să mă gândesc.

Nu pot să răspund repede la întrebările grele.

– Cred că holul de sus din casa de la țară, acolo unde e un fotoliu pe care stau să citesc uneori și mă uit la munți. Și vara hamacul din curte.

– Al meu e o cameră cu apă în ea.

– O piscină?

– Da, o cameră cu apă în ea.

Încă una și ne culcăm, e târziu.

– Care e sunetul tău preferat?

– Phuaaa, sunetul meu preferat? Nu știu, poate marea. Da, cred că marea.

– Al meu sarea.

– Sarea?

– Da, când pui sare pe mâncare și agiți solnița se aude un sunet mic, ăla e sunetul meu preferat.

Zâmbesc cât casa și o atac cu o răpăială de pupici. Hai să ne culcăm zic, stinge lumina.

Și în timp ce stau acolo pe întuneric, ascultând liniștea și respirația Sarei care devine regulată și diafană, îmi dau seama că am greșit.

Sunetul meu preferat nu e marea.

It’s breathing. Air. In and out. Life. My favorite sound in the world 🙂

Playlist de decembrie