Arhive zilnice: 28 noiembrie 2016

Copilul e șeful

Standard

M-a fericit Ana cu niște link-uri. Încep să mă frec pe burtă că nu citesc chestii pe internet. So i-am promis că mă uit și răspund. After all, what else is this blog good for?

So primul e ăsta: http://www.lapsiholog.com/sistemul-de-educatie-copilul-e-seful-s-dovedit-un-esec.html.

Na bun. Unu că articolul nu trimite la studiile sau cazurile de care vorbește. Nu-i bai, this is what we do.

So întâi despre asta, apoi la general.

  1. Cazul mamei care a pierdut custodia băieților de 11 și 14 ani.

Articolul sună că a pierdut custodia că îi lăsa să se joace jocuri pe calculator și era prietena lor.

Dacă mergem la sursă însă, vom vedea că, de fapt, tanti a pierdut custodia pentru că nu permitea tatălui relații cu copii și pentru că le punea în pericol starea de sănătate și neglija școala și în general educația lor.

Parcă e ușor diferit, nu? 😉

Apoi avem așa: un articol din Telegraph care citează un psiholog suedez tată de șase copii care îmi ridică tensiunea, apoi un psiholog român care spune lucruri de bun simț (nuș ce caută în articol) și apoteotic se încheie cu părinții care muncesc mult își neglijează copiii.

God, ce amestecătură cumplită.

Na bun. Un articol în ziar, e, cu tot respectul, un articol într-un ziar care citează un nene care a scris că suedezii sunt un popor paranoid.

Aham. Deci una din națiile care raportează cele mai bune rezultate la fericire și care generează inovații în o grămadă de domenii got it all wrong.

Păi ia să folosim atunci metoda românească cu două scatoalce la fund, că iată ce bine ne merge.

Acum serios. Nenea căuta notorietate scriind o carte controversată care nu e backed up by any data. None whatsoever.

So no.

Iar finalul cu părinții care muncesc mult nu reușesc să pricep care dracu e legătura cu suedezii sau cu stilul permisiv de parenting? Și da, muncim prea mult.

Acum, ignorând aberația asta de articol, să revenim la problema de fond.

Este stilul permisiv de parenting deficitar pentru copii?

Well, it depends. De ce definim prin stil permisiv.

Dacă ne referim la părinții care nu impun  nicio limită, care nu se implică și care lasă plozii să se joace pe calculator 8 ore pe zi și pretty much să facă orice le trece prin cap chit că asta deranjează toata familia, școala sau orașul, I would say yes.

Există studii care demonstrează că copiii proveniți din astfel de familii sunt mai triști și depresivi ca media și că au mai puțin autocontrol, obținând rezultate școlare mai proaste și fiind predispuși la depedență (alcool, droguri etc.).

Atunci ar trebui să adoptăm stilul autoritar?

Să trasăm limite clare, să spunem nu, să fim eroi militari de urmat și să ne sacrificăm pe noi pentru a veghea și a genera niște viitori adulți funcționari la bănci căsătoriți cu femei care gătesc și care în timpul nopții se uită la filme porno cu minori? (ok, am exagerat, dar zău că mi se pare fezabil :D).

Nu. Din nou, studiile au arătat că copiii ce provin din aceste familii sunt la fel de nefericiți. Plus încă mii de consecințe.

Then what the fuck should we do?

Păi mi-a scăpat unde zicea că trebuie să urmăm extremele. Unde?

Fie sunt un părinte autoritar fie cresc un domn Goe?

Neither. Sunt un părinte care își iubește copilul și îi arată asta, care oferă constant afecțiune și siguranță. Care trasează limite clare și puține, care sunt respectate, și care oferă în rest libertate. Care tratează copilul ca pe un om egal, cu nevoi și cu dorințe, cu personalitate și suflet.

Și pentru asta există zeci de studii (l-am pus ca și exemplu de cale de mijloc, dar calea mea de mijloc nu e chiar asta, sunt  below the average ) și de cărți care confirmă că asta e ce trebuie să oferim. Încă o leacă pe aici.

Mai jos preferatul meu.

We choose love everytime. 🙂

 

 

Reclame