Arhive zilnice: 21 noiembrie 2016

I know shit

Standard

Îmi zice Sara că vrea să meargă la nuș ce.

The deal când lași plodul să aleagă ce drac face și nu îi impui cursuri de pianovioaromatematiciavansate e că atunci când finally grăiește că vrea să facă ceva, te execuți.

Which I did.

Am sunat profesorul de X să văz dacă mai au locuri libere și dacă o primesc pe Sara.

Nenea avea o voce blândă și calmă (și în realitate s-a dovedit a fi la fel).

So îmi spunea că:

– Avem cursuri marți, joi și sâmbătă dimineața.

– Aha, zic, păi joi ar fi bine pentru noi.

– Da, dar dacă vă doriți să învețe ar fi bine să vină de 3 ori pe săptămână.

– Ăăăă, păi știți, de fapt nu prea îmi doresc eu să învețe, ea vrea să vină și dacă o să vrea să vină de 3 săptămână venim, dar n-am cum să hotărăsc eu acum pentru ea.

– Doamnă, dar copiii nu pot să facă numai ce vor ei.

– Știți, îi zic, cred că vorbiți cu un părinte greșit, de fapt la noi e fix așa, copilul face doar ce vrea ea.

Awkward silence, so mă grăbesc să completez, ca să nu leșine interlocutorul:

– Dar să știți că vrea să facă în general lucruri bune!

Și atunci, când îi explicam omului, m-a pălit și pe mine.

I know shit.

Voiam să scriu chestia asta. Ca atare.

Ca să nu mai existe dubii.

Mi se mai întâmplă să îmi spună câte cineva, părinte sau nu, că i se pare rather cool felul în care o cresc pe Sara.

Intru automat pe modul defensive.

Pentru că a) habar nu am ce să fac când spune cineva bine de mine. Nu am reușit să înțeleg până la 35 de ani (soon) și nici nu cred că o să înțeleg vreodată.

Dar în al doilea rând, și mai important, e pentru că știu, în adâncul stomacului, că nu e ceva pentru care ar trebui să primesc complimente.

Felul în care e Sara, părțile bune I mean, are prea puțin legătură cu mine. Părțile rele mi le asum. Probabil îs moștenite.

Dar adevărul e că nu felul în care o cresc eu are legătură cu felul în care e ea.

Ea e cum e ea.

Și na, pentru mine e o minunăție, că e a mea. Mă face să sper și sunt mândră de ea. Nu știu cum altfel să o spun. I-o spun și ei, fix așa ca mai sus. Sunt fericită că am nimerit un copil ca ea.

Dar nu e meritul meu, nu cum o cresc eu e de vină.

Pentru că, de fapt e pe dos.

Ea mă crește pe mine.

Din ziua 1 de când s-a născut și până am înțeles (câteva săptămâni mai târziu, am fost o mamă oribilă primele săptămâni și o să mă simt vinovată pentru asta probabil tot restul vieții mele) că trebuie să a) tac și b) să o ascult.

Dar de atunci zău că încerc să fac asta.

Deci libertatea pe care o are Sara nu mi se datoreză. I se datoreză.

Pentru că ea a știut să gestioneze și să construiască, să îmi arate ce se întâmplă în fiecare de variante. Când îi ofer libertate și când nu o fac.

Nu cred că mai eram așa de zen dacă alegea să se scobească-n nas și să se joace jocuri la calculator 8 ore pe zi la 6 ani. Probabil că m-aș fi dat cu capul de pereți și aș fi defilat în curul gol prin casă cu o carte-n brațe doar doar le-o băga în seamă.

Nu știu cum și ce aș fi făcut, dar nu cred că aș mai fi fost atât de relaxată dacă Sara nu era Sara.

Ei îi plac cărțile. Ei. Ei îi place să citească. Ea iubește animalele. Ea așteaptă rândul la toate cozile de copii din Univers. Ea consolează copiii care plâng. Ea știe dintr-o miniexpresie trecătoare pe care o afișez o sutime de secundă dacă mi s-a întâmplat ceva. Ea știe mai multe decât mine. Ei îi plac muzeele și mă târăște și pe mine la ele. Ea învață la grădi toate minunățiile și mă lasă pe mine cu gura căscată când ajunge acasă. Ea mă strânge în brațe de zici că vrea să mă strivească să arate cumva cât mă iubește, ea îmi transformă mâna în animal de pluș când e bolnavă, pentru că e singurul lucru care o ajută. Ea mă întreabă de ce fac oamenii rău animalelor. Ea îmi atrage atenția cât de frumos e un nor sau o frunză. Și încă miliarde de steluțe mici care o fac să fie ea.

Sara e Sara.

She makes me smile.

IMG_3344