Magic show

Standard

Am fost cu Sara la un spectacol de magie. Și mie îmi plac, și voia și ea.

Ne-am așezat confortabil pe scaunele roșii și am privit magicianul cu cele trei asistente.

Nu era un magician prost, cică nuș ce premii luase și cu câteva mici excepții, nu am văzut aproape nimic din trucuri.

Sara părea încântată.

M-am uitat la ea și am întrebat-o.

– Vrei să îți explic cum face sau vrei să crezi în continuare în magie?

N-a răspuns repede, chiar s-a gândit serios la întrebare.

– Vreau să îmi explici.

So I did. Nu mă dau deșteaptă, doar m-am uitat la mai toate emisiunile cu explicațiile pentru trucurile iluzioniștilor, mă fascinau când eram mică. Și nenea ăsta folosea exclusiv compartimente secrete (și mă rog, numărul clasic de levitație, ăla chiar prost făcut, se vedea când se împotmolea macaraua și bunăciunea nu mai părea că plutește ci că călărește un picamer).

Dar apoi m-am gândit că poate nu trebuia. Că e ca și cum l-aș fi explicat pe Moș Crăciun (nu, nu-s de acord cu explicatul lui Moș Crăciun, Moș Crăciun trebuie să existe) și mi-a părut un pic rău. Poate nici nu trebuia să o întreb, trebuia doar să o las să creadă în trucurile lui.

Atâta că, deși am mai zis în nenumărate rânduri că eu cred în magie, și chiar cred, nu la magia asta făcută de neni în costume negre și blonde slăbănoage mă refeream.

Cred în magia frunzelor de toamnă care zboară până la mine, la etajul 6, într-o coregrafie blândă, care le permite să mi se strecoare în casă. Cred în magia unui pisic bolnav, care abia a scăpat de moarte, care alege să se joace pentru prima oară în viață fix cu șiretul de la bocancul meu negru (da, tot de la stângul), în magia dimineților de sâmbătă când Sara se trezește înaintea mea și vine lipa lipa în dormitorul meu să se cuibărească sub pătură și să mai furăm împreună o oră leneșă de somn sau a celor din săptămână, când nu mă mai satur să o privesc cum se întinde și lenevește atunci când o trezesc. Sau a unui drum cu mașina printr-un peisaj ce mă face să tac, și apoi, când exact melodia potrivită începe, ca din întâmplare, să zâmbesc tâmp. Magia sclipirilor de apă albastră amestecată cu verde la care mă holbez și uit de mine atunci când traversez pe-un feriboat de pe continent spre o insulă din Mediterană. În magia momentelor când timpul se oprește (și nu glumesc, chiar se oprește). Aș putea să scriu o săptămână de exemple fără să respir.

Magia asta am grijă să i-o arăt. Și magia asta nu are explicații. În ea cred. E adevărată. 🙂

PS. Când au intrat clovnii cu momentul lor, Clovnul A voia să teleporteze Clovnului B o eșarfă portocalie. Sara s-a întors spre mine.

– Cred că știu cum o teleportează, mami.

– Cum?

– Are și clovnul B o eșarfă la fel în buzunar.

🙂 he did.

IMG_2472

 

 

 

Anunțuri

6 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s