Arhivele lunare: noiembrie 2016

12 years a slave. At least.

Standard

Sara va merge la școală în toamna anului viitor. Și asta mă face să îmi rotească prin cap, vreau nu vreau, subiectul ăsta. Amestecat, desigur, cu impresiile personale, pe care le-am mai scris de-a lungul vremii.

In a nutshell, cred că suntem născuți curioși și că școala, așa cum e ea organizată acum, are onoarea de a distruge lucrul ăsta, mai mult sau mai puțin.

Mă încurcă anii ăștia.

Începem școala la 6 ani sau șapte și o terminăm la 18 sau 23 au puțin mai mult în unele cazuri.

Pe scurt, cam 12 ani de sclavie obligatorii.

De ce să nu începem la 10 și să terminăm la 25? De ce nu 5 cu 17? De ce nu 14 cu 21?

Există etape de dezvoltare ale creierului și zău că nu par a urmări asta. Începem să învățăm cu 1+ si până pe la 22 (șincă vreo 5) creierul nostru tot se dezvoltă, apoi mă rog, devine o altă discuție (nu neapărat că scădem, doar că ne dezvoltăm altfel). Then what is? Există un motiv real, solid, pentru care ar trebui să ne petrecem minim 12 ani învățând?

Eu cred că nu.

Și apoi, se gândește cineva la absurdul situației? Avem nevoie de 12 ani de fizică, chimie, limite, autori români și universali (unii care nu înseamnă nimic pentru noi), geologie, economie, psihologie și ce naiba mai învățam ca să obținem o diplomă de bacalaureat care ne permite să fim vânzători la Mega Image.

Sau even more, add to that încă 5 ani de toceală despre sisteme de drept, contabilitate, studii despre sisteme politice, încă o hoardă de cărți plictisitoare ca să devenim funcționari, profesori sau corporatiști bancari.

Sigur, sunt și meserii care chiar au nevoie de cunoștiințe aprofundate într-un anumit domeniu: medicii, cercetătorii, muzicienii și probabil încă câteva. Dar oamenii ăștia pierd 12 ani de generalități nefolositoare până să apuce să se concentreze pe singurul lucru care e important, domeniul lor. Nu am avea oare medici mai pregătiți dacă i-am lăsa să învețe doar medicină de la 14 ani și am avea medicii complet pregătiți la 21?

Suntem lăsați să plecăm acasă cu o mașină de spălat care are capacitatea de a ne transforma toate hainele albe în bleu cu picățele roz (true story) fără o secundă de instruire. Conducem mașini și motociclete care au capacitatea să ne omoare în milisecunde nu doar pe noi dar și pe partenerii inocenți de trafic după o lună de școală, plecăm după 3 zile în spital acasă, fără măcar cu un manual de instrucțiuni cu o viață de om în mâinile noastre.

O slujbă la bancă? Noooooooo, 15 ani de studiu.

E absurd. Serios. Nimeni nu are nevoie de atâția ani de toceală. Ca să nu mai zic de meserii ca a mea, în care folosesc aproape zero din cumulul de informații din anii ăștia și care presupun a învăța totul de la zero.

Cred că e doar o altă conveniență socială. Nu pledez pentru nerespectarea ei pentru că trăim în societatea care funcționează după normele astea și nerespectarea lor cred că ar atrage mai multe riscuri decât beneficii.

Doar sper că mai multă lume o poate vedea cum e. Nu ca pe un capăt de țară. Să văd mai puțini părinți obsedați de învățătoarea plodului și cum să ajungă la ea. De școala de elită (musai) pe care o va urma. De planificarea facultății . Să ne relaxăm cu toții pentru a nu mai pune atâta presiune pe copii. Poate s-ar schimba, ușor, și societatea și cu siguranță, dar cu siguranță am avea niște copii mai fericiți și poate care și-ar păstra curiozitatea nativă pentru mai mult timp, ceea ce le-ar permite lor să descopere minunății și nouă să progresăm mult mai rapid.

Nu cred în școală. Îmi pare rău, dar chiar nu cred. Cred însă în curiozitate. Asta e reală și e un fapt și e dovedită de evoluție. Școala e o regulă artificială. Curiozitatea o nevoie reală.

Și ce facem atunci? Well, cred că avem opțiuni. There is hope. To be continued 🙂

Ce e mai important însă e să enjoy vacanța asta 🙂

img_0950

Copilul e șeful

Standard

M-a fericit Ana cu niște link-uri. Încep să mă frec pe burtă că nu citesc chestii pe internet. So i-am promis că mă uit și răspund. After all, what else is this blog good for?

So primul e ăsta: http://www.lapsiholog.com/sistemul-de-educatie-copilul-e-seful-s-dovedit-un-esec.html.

Na bun. Unu că articolul nu trimite la studiile sau cazurile de care vorbește. Nu-i bai, this is what we do.

So întâi despre asta, apoi la general.

  1. Cazul mamei care a pierdut custodia băieților de 11 și 14 ani.

Articolul sună că a pierdut custodia că îi lăsa să se joace jocuri pe calculator și era prietena lor.

Dacă mergem la sursă însă, vom vedea că, de fapt, tanti a pierdut custodia pentru că nu permitea tatălui relații cu copii și pentru că le punea în pericol starea de sănătate și neglija școala și în general educația lor.

Parcă e ușor diferit, nu? 😉

Apoi avem așa: un articol din Telegraph care citează un psiholog suedez tată de șase copii care îmi ridică tensiunea, apoi un psiholog român care spune lucruri de bun simț (nuș ce caută în articol) și apoteotic se încheie cu părinții care muncesc mult își neglijează copiii.

God, ce amestecătură cumplită.

Na bun. Un articol în ziar, e, cu tot respectul, un articol într-un ziar care citează un nene care a scris că suedezii sunt un popor paranoid.

Aham. Deci una din națiile care raportează cele mai bune rezultate la fericire și care generează inovații în o grămadă de domenii got it all wrong.

Păi ia să folosim atunci metoda românească cu două scatoalce la fund, că iată ce bine ne merge.

Acum serios. Nenea căuta notorietate scriind o carte controversată care nu e backed up by any data. None whatsoever.

So no.

Iar finalul cu părinții care muncesc mult nu reușesc să pricep care dracu e legătura cu suedezii sau cu stilul permisiv de parenting? Și da, muncim prea mult.

Acum, ignorând aberația asta de articol, să revenim la problema de fond.

Este stilul permisiv de parenting deficitar pentru copii?

Well, it depends. De ce definim prin stil permisiv.

Dacă ne referim la părinții care nu impun  nicio limită, care nu se implică și care lasă plozii să se joace pe calculator 8 ore pe zi și pretty much să facă orice le trece prin cap chit că asta deranjează toata familia, școala sau orașul, I would say yes.

Există studii care demonstrează că copiii proveniți din astfel de familii sunt mai triști și depresivi ca media și că au mai puțin autocontrol, obținând rezultate școlare mai proaste și fiind predispuși la depedență (alcool, droguri etc.).

Atunci ar trebui să adoptăm stilul autoritar?

Să trasăm limite clare, să spunem nu, să fim eroi militari de urmat și să ne sacrificăm pe noi pentru a veghea și a genera niște viitori adulți funcționari la bănci căsătoriți cu femei care gătesc și care în timpul nopții se uită la filme porno cu minori? (ok, am exagerat, dar zău că mi se pare fezabil :D).

Nu. Din nou, studiile au arătat că copiii ce provin din aceste familii sunt la fel de nefericiți. Plus încă mii de consecințe.

Then what the fuck should we do?

Păi mi-a scăpat unde zicea că trebuie să urmăm extremele. Unde?

Fie sunt un părinte autoritar fie cresc un domn Goe?

Neither. Sunt un părinte care își iubește copilul și îi arată asta, care oferă constant afecțiune și siguranță. Care trasează limite clare și puține, care sunt respectate, și care oferă în rest libertate. Care tratează copilul ca pe un om egal, cu nevoi și cu dorințe, cu personalitate și suflet.

Și pentru asta există zeci de studii (l-am pus ca și exemplu de cale de mijloc, dar calea mea de mijloc nu e chiar asta, sunt  below the average ) și de cărți care confirmă că asta e ce trebuie să oferim. Încă o leacă pe aici.

Mai jos preferatul meu.

We choose love everytime. 🙂

 

 

I know shit

Standard

Îmi zice Sara că vrea să meargă la nuș ce.

The deal când lași plodul să aleagă ce drac face și nu îi impui cursuri de pianovioaromatematiciavansate e că atunci când finally grăiește că vrea să facă ceva, te execuți.

Which I did.

Am sunat profesorul de X să văz dacă mai au locuri libere și dacă o primesc pe Sara.

Nenea avea o voce blândă și calmă (și în realitate s-a dovedit a fi la fel).

So îmi spunea că:

– Avem cursuri marți, joi și sâmbătă dimineața.

– Aha, zic, păi joi ar fi bine pentru noi.

– Da, dar dacă vă doriți să învețe ar fi bine să vină de 3 ori pe săptămână.

– Ăăăă, păi știți, de fapt nu prea îmi doresc eu să învețe, ea vrea să vină și dacă o să vrea să vină de 3 săptămână venim, dar n-am cum să hotărăsc eu acum pentru ea.

– Doamnă, dar copiii nu pot să facă numai ce vor ei.

– Știți, îi zic, cred că vorbiți cu un părinte greșit, de fapt la noi e fix așa, copilul face doar ce vrea ea.

Awkward silence, so mă grăbesc să completez, ca să nu leșine interlocutorul:

– Dar să știți că vrea să facă în general lucruri bune!

Și atunci, când îi explicam omului, m-a pălit și pe mine.

I know shit.

Voiam să scriu chestia asta. Ca atare.

Ca să nu mai existe dubii.

Mi se mai întâmplă să îmi spună câte cineva, părinte sau nu, că i se pare rather cool felul în care o cresc pe Sara.

Intru automat pe modul defensive.

Pentru că a) habar nu am ce să fac când spune cineva bine de mine. Nu am reușit să înțeleg până la 35 de ani (soon) și nici nu cred că o să înțeleg vreodată.

Dar în al doilea rând, și mai important, e pentru că știu, în adâncul stomacului, că nu e ceva pentru care ar trebui să primesc complimente.

Felul în care e Sara, părțile bune I mean, are prea puțin legătură cu mine. Părțile rele mi le asum. Probabil îs moștenite.

Dar adevărul e că nu felul în care o cresc eu are legătură cu felul în care e ea.

Ea e cum e ea.

Și na, pentru mine e o minunăție, că e a mea. Mă face să sper și sunt mândră de ea. Nu știu cum altfel să o spun. I-o spun și ei, fix așa ca mai sus. Sunt fericită că am nimerit un copil ca ea.

Dar nu e meritul meu, nu cum o cresc eu e de vină.

Pentru că, de fapt e pe dos.

Ea mă crește pe mine.

Din ziua 1 de când s-a născut și până am înțeles (câteva săptămâni mai târziu, am fost o mamă oribilă primele săptămâni și o să mă simt vinovată pentru asta probabil tot restul vieții mele) că trebuie să a) tac și b) să o ascult.

Dar de atunci zău că încerc să fac asta.

Deci libertatea pe care o are Sara nu mi se datoreză. I se datoreză.

Pentru că ea a știut să gestioneze și să construiască, să îmi arate ce se întâmplă în fiecare de variante. Când îi ofer libertate și când nu o fac.

Nu cred că mai eram așa de zen dacă alegea să se scobească-n nas și să se joace jocuri la calculator 8 ore pe zi la 6 ani. Probabil că m-aș fi dat cu capul de pereți și aș fi defilat în curul gol prin casă cu o carte-n brațe doar doar le-o băga în seamă.

Nu știu cum și ce aș fi făcut, dar nu cred că aș mai fi fost atât de relaxată dacă Sara nu era Sara.

Ei îi plac cărțile. Ei. Ei îi place să citească. Ea iubește animalele. Ea așteaptă rândul la toate cozile de copii din Univers. Ea consolează copiii care plâng. Ea știe dintr-o miniexpresie trecătoare pe care o afișez o sutime de secundă dacă mi s-a întâmplat ceva. Ea știe mai multe decât mine. Ei îi plac muzeele și mă târăște și pe mine la ele. Ea învață la grădi toate minunățiile și mă lasă pe mine cu gura căscată când ajunge acasă. Ea mă strânge în brațe de zici că vrea să mă strivească să arate cumva cât mă iubește, ea îmi transformă mâna în animal de pluș când e bolnavă, pentru că e singurul lucru care o ajută. Ea mă întreabă de ce fac oamenii rău animalelor. Ea îmi atrage atenția cât de frumos e un nor sau o frunză. Și încă miliarde de steluțe mici care o fac să fie ea.

Sara e Sara.

She makes me smile.

IMG_3344

 

Genie

Standard

Nu prea citesc oameni care scriu pe internet. Văr-miu, desigur, și încă un blog din România. Afară, unul singur. Wait but why.

Tim Urban e funny. Adică mă face pe bune să râd (ceea ce e rar, chiar am un simț al umorului ciudățel). Și e a total geek (live se vede și mai bine, are și mișcări de geek). So ofc I like him. Are niște postări super documentate despre chestii care locuiesc şi la mine în cap, de la Paradoxul lui Fermi, religie, trecerea timpului, numere, până la care e rețeta să îți alegi un partener de viață potrivit (had me la testul traficului), prieteni sau nume de plozi .

Mbut trecând peste, că nu voiam să scriu un post despre cum scriu alți oameni mișto :P, am dat recent din link în link la el pe blog de asta: http://waitbutwhy.com/2014/09/genie-question.html.

Pentru cei extrem de leneși (quite a few, ținând cont că la ultimul meu articol în care hyperlinkuiam o serie de articole extrem de plicticoase, dar mișto, numai câțiva dintre voi au dat click pe ele), nenea ăsta s-a plimbat prin lume și a întrebat oamenii:

– Dacă ai avea un duh în lampă ce ți-ai dori?

Și lumea a răspuns așa: bani, bani, bani. dragoste, bani, reputație, aifoane, să călătorească, pace mondială, mașini, case, să fie tineri din nou, abundență pentru everibadi.

Și ideea, drăguță as fuck de altfel, recunosc, era că indiferent de prin ce colț de planetă suntem (oricum eu sunt varză la geografie, so who cares) toți vrem aceleași lucruri.

Însă m-a pus pe mine pe gânduri.

Pare ușor la prima vedere, să îți pui o dorință, nu?

Dar hei, e una singură, dacă o irosești pe ceva greșit (de fapt am dilema asta la fiecare stea căzătoare, stau să mă gândesc o oră CE să îmi doresc). Sau uite, chiar trei. Ca în peștișorul (românesc?) de aur.

Trei dorințe. Ce faci cu ele? 🙂

Așa că m-am gândit serios la asta.

  1. Sara

Ce mi-aș  dori pentru Sara?

Păi totul, de fapt.

O viață fericită. Atâta că nu poți să fii fericit ca o linie dreaptă. E imposibil. Creierele noastre nu sunt echipate pentru așa ceva. Când atingi un prag de fericire ce rămâne constant fie a) îți dorești mai mult fie b) cazi din diverse motive și atunci îți dorești pragul inițial din nou. Dar overall, nu poți fi fericit constant.

Sănătate. Ofc. Vreau ca Sara să fie sănătoasă, ce e mai presus de asta? But then again știu o grămadă de oameni care au trăit mult dar n-au prea trăit deloc. Au fost preocupați sau triști sau grăbiți și deși au fost aici 90 de ani, de fapt nu știu ce au găsit când s-au uitat în spate. Deci a picat și asta.

Inteligență? I am a total sucker for brains, I am, dar tot cred, așa cum mai spuneam acum vreun an, că e cea mai supraestimată calitate. Oamenii deștepți nu sunt neapărat și buni.

Ok, atunci să fie bună. Să fie kind. Cu adevărat kind. Ok. Da, vreau asta. Să fie empatică și blândă, mi-aș putea dori asta pentru ea. Dar (kind nu cred că sunt, dar empatică, din păcate da) asta m-a ajutat pe mine? Did it make me happier? No. Overall no. Ba dimpotrivă, m-a întristat de multe ori.

Bani e exclus, pur și simplu nici n-am chef să mă apuc să dezbat. Să nu fie săracă lipit pământului da, dar peste un anumit prag (minim) nu prea contează numărul de zerouri din bancă.

Așa că am ales să îmi doresc pentru ea să simtă fericirea. E diferit de a-i dori să fie fericită. Poți să ai o viață fericită după criteriile majorității și să nu o simți sau poți să ai o viață mizerabilă tot după criteriile de mai sus, să zică lumea bietul X și bietul X să actually shit rainbows all day long. E fix pix. Ce crede majoritatea că e o viață frumoasă. Statisticile arată că. Știu ce arată statisticile. Fuck (again) statisticile.

Vreau să simtă clipele alea, secundele alea când te simți hmmm, nici eu nu știu cum să explic cum. Întreg poate. Întreg. Există o hoardă de filosofi care teoretizează că fericirea e în trecut. Că nu poate exista în prezent, că devine fericire doar în momentul în care s-a încheiat și nu o mai ai ai, în care devine inaccesibilă prin trecerea liniară a timpului.

Well, cred că greșesc. Știu sigur, pentru că mie mi se întâmplă uneori, să simt cu fiecare por și fiecare celulă că timpul nu există deloc și că sunt fericiă acum. aici.

Deci asta vreau pentru Sara.  Să simtă când e fericită 🙂

2. Lumea

Na bun. Pacea suna bine. N-ar fi rău să fie pace forevăr, dar uite, acum e relativ pace (ok, terorismul and co e a huge part of the world today) dar noi pe aici prin Europa și America o ardem destul de liniștit on most days și come on, nivelul nostru de confort e al dracului de ridicat raportat la istoria recentă, nu mai vorbesc de cea îndepărtată. Și totuși nu pot să zic că lumea e un loc bun azi. So nu cred că pacea e soluția.

Absența religiilor. Chiar am luat în considerare să îmi doresc asta. Pentru că nasc patimi absurde și obiceiuri idioate și fac omenii falși și nu e nimic în spatele lor și uneori se omoară din cauza lor. So mdap, pretty sure world would be a better place without them. Dar nu mi-aș irosi dorința pe ele, doar pentru că le disprețuiesc, structural cumva. Sorry, but I do. Şi în plus, oamenii au nevoie de lumi imaginare, deci chiar dacă le-aş face să dispară pe cele prezente şi-ar clădi altele la loc.

Ce mi-aș dori însă pentru lume ar fi ca fiecare individ, fiecare om, să realizeze că să faci bine e the best dopamine shot u can get. Mzău. Nici măcar nu glumesc. Cred că suntem programați așa. Ne simțim bine, bini bini di tăt atunci când facem bine, când ajutăm, când suntem blânzi și calzi. Când zâmbim. So ipoteza mea e că dacă tot poporul ar pricepe o dată că ce ne vine natural să facem, să fim buni, ne face bine și nu mințitul, bârfitul sau toate celelalte rahaturi care ne oferă plăceri trecătoare și avansări în carieră, lumea ar fi un loc mai bun. Nu schimbăm lumea cu alții. O schimbăm cu noi.

So I would ask for kindness in everyone :).

3. Eu.

Hm. Aici m-am împotmolit. Nu mi-am dorit niciodată nimic. Serios. Nici cadouri când aveam 8 ani de Crăciun, nici mașină la 16, nici prieten la 20 (ok, aveam prieten la 20). Nici nimic. Nu prea îmi doresc chestii. Nu știu de ce. Stau și mă gândesc ce îmi place mie să fac și apoi fac aia. 🙂

Nu vreau bani, fericire, dragoste, case, mașini sau botox pentru că majoritatea din chestiile astea mi le pot aduce singură.

Vreau însă să nu obosesc niciodată. Pentru că nu e întotdeauna ușor, uneori mă gândesc că e greu și vreau să renunț și mi se pare că nu ajung nicăieri și că nu reușesc, că nu am timp, că ar fi mai bine să ajung acasă și să mă uit tâmp la ecranul TV-ului pentru 4 ore până vine vremea să adorm. Uneori chiar nu reușesc să fac ce vreau. Așa că îmi vine să renunț. De tot. Dar știu că de fapt, așa aș fi mult mai tristă, pentru că doar lucrurile astea care îmi plac mă fac fericită.

Deci aș vrea să nu obosesc niciodată să vreau să fac lucrurile care îmi plac.

Doesn’t make a lot of sense, huh? Well, who cares, to me it does 🙂

Now u. Serios că sunt curioasă. I’m your genie in a bottle. What do you wish for? 🙂

IMG_3501

 

 

Magic show

Standard

Am fost cu Sara la un spectacol de magie. Și mie îmi plac, și voia și ea.

Ne-am așezat confortabil pe scaunele roșii și am privit magicianul cu cele trei asistente.

Nu era un magician prost, cică nuș ce premii luase și cu câteva mici excepții, nu am văzut aproape nimic din trucuri.

Sara părea încântată.

M-am uitat la ea și am întrebat-o.

– Vrei să îți explic cum face sau vrei să crezi în continuare în magie?

N-a răspuns repede, chiar s-a gândit serios la întrebare.

– Vreau să îmi explici.

So I did. Nu mă dau deșteaptă, doar m-am uitat la mai toate emisiunile cu explicațiile pentru trucurile iluzioniștilor, mă fascinau când eram mică. Și nenea ăsta folosea exclusiv compartimente secrete (și mă rog, numărul clasic de levitație, ăla chiar prost făcut, se vedea când se împotmolea macaraua și bunăciunea nu mai părea că plutește ci că călărește un picamer).

Dar apoi m-am gândit că poate nu trebuia. Că e ca și cum l-aș fi explicat pe Moș Crăciun (nu, nu-s de acord cu explicatul lui Moș Crăciun, Moș Crăciun trebuie să existe) și mi-a părut un pic rău. Poate nici nu trebuia să o întreb, trebuia doar să o las să creadă în trucurile lui.

Atâta că, deși am mai zis în nenumărate rânduri că eu cred în magie, și chiar cred, nu la magia asta făcută de neni în costume negre și blonde slăbănoage mă refeream.

Cred în magia frunzelor de toamnă care zboară până la mine, la etajul 6, într-o coregrafie blândă, care le permite să mi se strecoare în casă. Cred în magia unui pisic bolnav, care abia a scăpat de moarte, care alege să se joace pentru prima oară în viață fix cu șiretul de la bocancul meu negru (da, tot de la stângul), în magia dimineților de sâmbătă când Sara se trezește înaintea mea și vine lipa lipa în dormitorul meu să se cuibărească sub pătură și să mai furăm împreună o oră leneșă de somn sau a celor din săptămână, când nu mă mai satur să o privesc cum se întinde și lenevește atunci când o trezesc. Sau a unui drum cu mașina printr-un peisaj ce mă face să tac, și apoi, când exact melodia potrivită începe, ca din întâmplare, să zâmbesc tâmp. Magia sclipirilor de apă albastră amestecată cu verde la care mă holbez și uit de mine atunci când traversez pe-un feriboat de pe continent spre o insulă din Mediterană. În magia momentelor când timpul se oprește (și nu glumesc, chiar se oprește). Aș putea să scriu o săptămână de exemple fără să respir.

Magia asta am grijă să i-o arăt. Și magia asta nu are explicații. În ea cred. E adevărată. 🙂

PS. Când au intrat clovnii cu momentul lor, Clovnul A voia să teleporteze Clovnului B o eșarfă portocalie. Sara s-a întors spre mine.

– Cred că știu cum o teleportează, mami.

– Cum?

– Are și clovnul B o eșarfă la fel în buzunar.

🙂 he did.

IMG_2472

 

 

 

Despre somn și alte dileme

Standard

Când am născut eu lumea era destul de jihadistă cu dormitul cu plodul.

În 2 tabere, desigur.

Tabăra a) cum căcat să dormi cu plodul, relația ta cu multpreaiubitul partener va ajunge la gunoi și vei mai face sex în 2070.

Tabăra b) cooooom, nu dormi cu plodul? pe veci pe veci îl vei schilodi emoțional, acum și aici se hotărăște de va studia la Harvard sau va tăia frunze la câini.

Io, hăbăucă cum mă știți am uitat să mă gândesc la treaba asta. As in unde va dormi plodul. Ofc că avea camera ei, cu patul ei, cu norișorii ei. So there, proabil că mă gândeam cu coada minții, cum mă gândeam și (ha, ce glumă bună) că și eu voi dormi nopțile.

Fals. Ajunsă cu plodul acasă nici nu s-a pus în discuție ca plodul să doarmă altundeva decât cu mine, deci pătuțul a fost lipit de partea unde dormeam eu și mă holbam ore întregi la ea în loc să dorm. Nu, nu voiam, doar muream dacă nu o monitorizam non-stop. Trebuia vegheată non-stop, era cel mai prețios lucru din lume.

Mwell, primele 3 luni Sara n-a prea dormit bine, se tot trezea și adormea greu și era dificil și eu muci de oboseală.

So, după 3 luni, cum am mai povestit, am mutat-o la ea în cameră (dacă îmi aduc bine aminte cred că așa planificasem before plod, probabil rămăsese ceva în mintea mea tulbure de atunci).

Și am mutat-o. La ea în cameră. Și a fost mi-nu-nat, a dormit muuult mai bine și toată lumea a fost fericită.

De atunci până acum, tot acolo a locuit, cu excepția vacanțelor, când sunt fericită să împărțim un pat (cred că eu mai mult decât ea, deși nici acum nu mă omor cu somnul, încă îmi place să mă uit la ea, mă fascinează că deși trează e atât de diferită de varianta ei bebeluș, când doarme e neschimbată).

Ah și minus somnul de prânz care  e stabilit de ani că se desfășoară în patul mare. Dacă sunt norocoasă (dar sunt ghinionistă de fel) mă acceptă să dorm cu ea. Dacă nu, sunt exilată în pătuțul ei (noroc că nu-s a pălugă și încap lejer. și da, îmi place de mor să dorm la prânz în weekend).

Până acum vreo lună când s-au schimbat și nopțile. A declarat că sâmbăta e ziua în care doarme cu mine. Și a aterizat la mine în pat, ocupându-l în proporție de 3/4 cu 40j de mii de plușuri și 50j de mii de cărți.

În restul zilelor, la ea.

So, sincer, doar voiam să vă spun că mi se pare fix ultima dilemă de crescut plozii. Dorm unde vor să doarmă, who the fuck cares. Cu mine la 12 ani, la ei în pat la o săptămână, în scaunul de masă sau pe podeaua goală (true story).

Pe lângă chestiile care ar trebui să ne intereseze cu adevărat gen donno, cum dracu îi creștem să fie niște adulți funcționali și cu premise la fericire, asta cu unde DOOORM sfinte sisoe mi se pare ultima grijă.

Oriunde vor.

La mine-n cap, na.

Sounds good to me 😛

IMG_1287

little things

Standard

Întrebați orice copil ce îi place să facă. Serios, try it.

Pun pariu că o să primiți răspunsuri prompte: să mă joc cu mingea. să colorez. să mă uit la desene. să mă dau cu trotineta. să mănânc dulciuri.

Acum, pretty please, gândiți-vă și la voi. Ce vă plăcea cel mai mult să faceți când erați copii?

Mie una, uite, îmi plăcea să sar elastic cu Simona și Nina în fața blocului, să mă dau pe bară în spatele lui (eram ușurică și destul de bună la asta) și să stau cu nasul lipit de geam în zilele ploioase. Mai târziu un pic, previzibil, să petrec o vară în balcon citind cărți. Uneori citeam de 50 de ori câte o carte care îmi plăcea. Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, Jocul de-a Vacanța, Cazul Magheru.

Cred că și voi, fiecare, vă aduceți aminte, nu avem cum să uităm lucrurile astea.

Recent, am întrebat 2 oameni care mi-s dragi din ce știu eu ce motive, ce le place să facă. Întrebam pentru că eram curioasă cu adevărat, nu din complezență.

Unul mi-a răspuns că îi place să alerge (cu un scop nobil ca finalitate), dar alergatul în sine îi face plăcere. Agitația.

Celalalt mi-a spus că nu știe, că se plictisește repede de mai orice lucru.

Descumpănită. Fix așa m-am simțit.

Și apoi m-am gândit la oamenii mari din jurul meu. Nu știu despre niciunul ce îi place să facă. E posibil pentru că sunt eu antisocială și nu am ajuns să descopăr. Dar poate e ca mai sus, oamenii mari pur și simplu au uitat să facă lucrurile care le plac.

Nu știu care e secretul de a trăi o viață frumoasă. Mă gândesc uneori dacă la 50, 70 sau 90 de ani, când voi muri, mă voi uita în spate și voi zice: shit, de ce n-am făcut aia? sau de ce nu am încercat cealaltă? sau de ce nu am făcut mai mult din x?

Dar cred că, chiar cred că, indiferent dacă întrebările de mai sus o să apară (și pribabil ca o să), parte din o viață fericită e să găsești lucrurile care îți plac (nu e deloc ușor, înțeleg asta) și să le faci pe alea.

Sarei îi plac hărțile, stelele, cărțile, să deseneze și să gătească.

Mie îmi place să citesc, să merg la mare (sau în vacanțe), să scriu, să cânt la chitară și să fac poze.

Nu sunt lucruri mari, nu schimbăm niciuna lumea cu ele și nu vindecăm oamenii de boli incurabile. Sunt lucruri mici, care ne fac, pe amândouă, puțin mai zâmbitoare.

So try that. Ce vă place? Dar vouă vouă. Nu ce spune lumea că trebuie să vă placă. Ce vă place cu adevărat. Gândiți-vă la ce faceți în fiecare zi. Ce vă ronțăie timp. Sunt lucruri care vă plac? Și dacă nu, de ce dracu nu faceți lucrurile care vă plac?

Știu, știu, dar când, când să mai facem și lucrurile care ne plac, chiar presupunând că am fi atât de norocoși încât să avem din alea? Donno, habar n-am care e rețeta organizării timpului, și eu trebuie să muncesc ca să rate și vacanțe și cărți.

Dar cumva, mi se pare, că dacă îți faci un firicel de timp pentru un lucru care îți place cu adevărat curând s-ar putea să se transforme într-un fluviu, sau măcar într-un râu mai nărăvaș.

Și mai cred că asta e parte dintr-o părințeală bună, vreau ca Sara să facă, adult, lucruri care îi plac. Să nu uite de hărți, de stele sau povești. Să zâmbească. Să nu alerge. Să nu uite cât e de bine să nu faci nimic. Să nu uite că e bine să fii mic :).

Tell me. What do you like to do?

img_9149

 

Back to basics

Standard

Dacă mai ajungeți pe la mine pe blog știți că am o marjă destuuuul de mare la crescutul plozilor.

Mi se par destul de irelevente discuțiile despre alăptat (deși da, e benefic) despre cosleepuit (am să scriu iar și despre asta), chiar și alimentație până la anumite limite.

Nici măcar nu sunt genul care să intervină când văd un copil tratat de părinți ca o șosetă, deși mă bântuie episoadele de gen luni bune după. Nu o fac pentru că nu cred că ar avea efect. Nu înveți bun simț de la o mamă slăbănoagă și isterică din parc.

La fel, deși mă fascinează părinții care nu impun absolut nicio limită propriilor odoare, nu intervin. N-am clipit când i s-a spus Sarei borcan cu patru ochi, deși eram de față. Am lăsat-o să se enerveze, să plângă cu muci și am primit-o la mine în brațe să îmi murdărească tricoul. Sunt o mamă și o să fiu acolo de absolut every single fucking time she cries and she wants me.

Îi explic că unii copii fac lucruri pe care ea nu le face pentru că nu toată lumea e la fel (mie mi-a luat mai mult de 30j de ani să pricep asta, și nu glumesc. În plus, că poate oricând renunța la prietenia acelui copil.

Dar asta e o alegere care nu îmi aparține, e decizia ei ce pune în balanță mai tare :). O înțeleg, nu o dată am ales lucruri care îmi fac rău.

Mba și când are comportamente care îmi încrețesc părul în cap la inițiativa altor copii ignor complet celelalte persoane și discut tot cu ea. Îi explic ei. Îi cer ei să înțeleagă și să gândească. Ea e copilul meu și nimeni altcineva. Pare dur? Ok, poate că e, sunt și eu o dată o mamă dură.

Însă ca și la 1 an, la 2, la 6, 10 sau 30 am o limită.

Lovitul.

Mok, mok, oi fu eu mai demodată. Cert e că pendulez între scos fum pe urechi și gură și descumpănire totală când văd un copil, un copil mă, că lovește. Un alt copil, un părinte, un câine, o pisică.

Este o cale cât de la Pământ la GN-z11 (cea mai îndepărtată galaxie descoperită pentru cei care nu-s de acord cu mine că stelele sunt fascinante) între a accepta orice chestie din cele de mai sus și lovit.

Nu lovim. Punct.

Da, e o fază prin care trec unii copii. Cred că și Sara a încercat ceva trecător, pe mine (niciodată pe alți copii), pe la 2 ani spre 3? Dar șocul și groaza și hotărârea din glasul meu cred că au funcționat. Deci, cu regret anunț că eu cred că în speța de față comportamentul adulților este esențial. Ar trebui să fie la fel de intolerant ca atunci când odorul își întinde lăbuța spre un castron plin ochi de arsenic.

Lovitul, alături de mâncat arsenic, făcut caca în frigider și alergat pe autostradă în fundul gol printre mașini nu e o opțiune.

Mă și pufnește râsul. Bine că ne mângâiem pe burtă cu prostii de care scriu și eu gen libertatea la plozi și dreptul de a alege și toleranța față de homosexuali sau alte minunății de sensibilitate și lacrimi de crocodil. Așa merităm, una după cap. La propriu. 😛 Să ne trezim la realitate.

PS. La realitate într-o lume în care Trump tocmai a câștigat alegerile. Mdeah. Nuș ce ziceți voi, dar mie nu mi se pare o zi bună indiferent de unde m-aș uita la ea.

IMG_2412

 

 

Senzații

Standard

Mă depășește, dar depășește complet lipsa de încredere a părinților în propriul plod. Nu, nu mă apuc acum să mă cert cu voi pe chestii importante cum ar fi că plodul are dreptul să aleagă la ce grădiniță sau școală sau liceu sau facultate, atâta timp cât dau cu capul zi de zi de astea de bază.

Părinții știu mai bine.

Știu mai bine când propriului copil îi e foame, sete, când îi e cald sau frig. De când s-a născut până ajunge obez.

De unde mă întreb, de unde, atâta timp cât și de la adult la adult (femeie/bărbat) studiile (v-am pus link la articolul serios, ca să știți că nu mă joc, dar mai pe românește, mă rog, engleză, dar ce mai contează, puteți citi aici) au arătat că temperatura optimă e complet diferită.

Eu sunt friguroasă. Rău. Sara mea nu e, deloc. Când mie îmi e frig și nasul meu e rece ca gheața din congelator, asta aleargă în pulovăr și e caldă ca o pâine scoasă din cuptor.

Mă ia cu leșin? Mă ia. O pun să se îmbrace? La dracu, nu.

Ca să nu mai reamintesc obsesiile de învelit cu păturica la nou-născuți, care sunt de-a dreptul periculoase (și apropos, puteți să-i lăsați liniștiți să doarmă pe spate).

Când era mică o îmbrăcam ca pe mine, că na, nu grăia creatura. La hrănit era mai simplu, o hrăneam când urla :D.

Dar acum, că e mare, și a ieșit din lumea celor care nu cuvântă, de ce să n-o ascult?

Îi e frig? Se îmbracă. Oricum se îmbracă singură (să se noteze că nu e vina mea fashion trend-ul de-l creează cu toate ideile ei crețe). Dacă îi e frig într-o zi, a doua zi se îmbracă mai gros. Easy.

Și am mai postat pe FB că frigul în sine nu duce la răceli. Nu răcești că ai stat în frig sau că te-a tras curentul. Răcim pentru că viruși. Da, există o corelație între frig și viruși, în sensul că pe măsură ce vine frigul oamenii aleg să reducă expunerea la aer (rece) și devin suprasensibili. Pe scurt, nu mai vezi copii în parc, se mută-n mall-uri la locurile de joacă => party virus. Mai multe aici, for the geek ones.

Ce ar trebui să facem, according to science :P, nu e să le tragem o căciulă de blană la 10 grade plus ci să îi ținem mai mult la aer.

Și asta ca asta, că na, suntem popor crescut la 25 de grade, of course că ne supraîncălzim copiii, dar foamea și setea?

Cum, cum, cum știe un părinte mai bine ca plodul personal când îi e foame sau sete?

Mbut mbut mbut mi se spune, nu înțelegi, al meu nu mănâncă.

Ba înțeleg. Sara are zile când abia ciugulește ceva și zile în care nu mai știu de unde să mai scot mâncare.

Ieri de exemplu a ajuns acasă și a zis că îi e foame. I-am făcut carne de porc cu legume la grătar.  O porție pe care eu sincer, nu puteam să o mănânc.

A terminat-o pe toată. După care m-a privit fix între ochi și a zis: Mi-e foame.

Serios?

Serios.

Ce vrei să mănânci?

Am voie clătite cu miere?

Ai.

Și-am mâncat amândouă clătite cu miere și nuci proaspete de la țară.

Eu una. Ea patru.

După care s-a uitat fix în ochii mei și a zis: mi-e foame.

Serios?

Serios.

Ce vrei să mănânci?

Avem fructe?

Avem. Mere. De la țară, plângi de bune ce sunt.

A mâncat mere. Două. Uriașe.

După care s-a uitat fix în ochii mei și a zis: mi-e foame.

Serios?

Serios.

Ce vrei să mănânci?

Ce legume ai?

Ardei?

E bun.

Trei. Trei ardei a mâncat până s-a culcat.

Azi? Meh, abia dacă s-a atins.

Băi, și eu sunt la fel, mănânc câte o dată o pizza întreagă în 5 minute (și aș mai putea una) de las un dud de două ori cât mine cu gura căscată și zile (ok, majoritatea zilelor) în care cineva trebuie să îmi aducă aminte că dacă nu mănânc s-ar putea să mor (deși, debatable).

Toți suntem născuți cu instincte. Când ne e foame, când ne e sete, când ne e frig sau cald.

Acuma, nici să dăm în extrema ailaltă să sărim cu covirgu-n mână înainte de masă doar că a orăcăit plodul că moare de inaniție, nu moare, poate să aștepte 20j de minute până e gata cina.

Shut up. And listen to them. Atâta îi forțăm să bage în ei la ore fixe că nici ei nu mai știu ce le cere corpul, we fuck them up for life cu strictețea noastră și felul unul și felul doi și desert și apoi ne mirăm că au trei tone la 40j de ani și au mănâncă compulsiv orice dulce văd în față că mamița le-a interzis complet ciocolata până la 12 ani. Da, zahărul e rău (de fapt cred că recomandările AHA de 25gr pe zi la copii sunt complet demente și ar trebui să fim mult sub, dacă citim cercetările recente privind dezastrele provocate de zahăr- zahăr generic, nu doar zahărul e rău, orice dulce, cu precădere cele procesate), dar mai rău decât zahărul e să interzici dulciurile cu desăvârșire, fix în secunda când n-o să mai răspundă la comenzile tale, pe la 18 ani sau când o fi se vor opri într-o găleată cu zahăr și există riscul să nu se mai oprească veci.

Luați un loc pe canapea și o carte-n mână și doar stați acolo, până spun ei: mi-e foame (la sete puteți sta în continuare, la 5 ani spre 6 chiar e cazul să își poată lua apă singuri).

Nu numai că îi zăpăcim pe ei, dar ne complicăm nouă singuri viața.

Și eu sunt leneșă, cum am mai declarat. Dacă pot să fac lucrurile simplu, fix simplu o să le fac.

PS. Don’t be shy, aștept înjurături, ca de obicei, pe adresa redacției

PPS. Suc de portcale și frappe, ambele dezastruoase, sucul de fructe conține zahăr și frappe-ul meu din ăla adăugat. Și totuși, în fiecare vară, dacă suntem norocoase, ne delectăm cu ambele (în rest, Sara bea apă și eu cafea, dacă găsesc bună, chiar și fără zahăr :P)

IMG_2363

 

 

 

 

In my skin

Standard

Sunt pe Social Media, încă. Deși îmi trece cel puțin o dată pe săptămână prin cap să dispar complet din online, mai ales când îmi face un străin bucuria de a-mi da add. Feed-ul meu e blocat pentru majoritatea oamenilor (cei puțini pe care îi am în lista de prieteni-sorry guys) și e setat pe rahaturile de mă interesează: fotografie, geek stuff, cărți și glume proaste despre părințeală).

Mă dădeam pe net săptămâna trecută când am gasit asta: https://www.lensculture.com/articles/michelle-sank-in-my-skin#slide-1.

Mhhhhhhh, nu poți să treci nepăsător peste pozele astea când ai un copil care urmează să fie adolescent.

Deocamdată, Sara e complet autistă la felul cum arată. Îmi povestește de fetițe care se uită în oglindă și spun că își doresc să fie frumoase și să aibă cele mai grozave rochii cu sclipici.

Se îmbracă în rochie și bocanci sau cizme uneori, predominant în bluze și blugi. Nu pare interesată de haine (și le alege în funcție de cât de haios e personajul de pe ele – sincer, așa îmi aleg și eu, în funcție de cât de haios e mesajul sau poza) și nu am auzit-o vreodată să vrea vreo rochie cu pampoane. Nici măcar codițe nu mă lasă să îi fac, are părul lung doar pentru că, așa cum am mai scris, urăște să se tundă.

Uneori mă învinovățesc că nu sunt genul de mamă care să meargă la coafor de două ori pe săptămână sau care să își dea juma de salar pe țoale și pantofi. Îmi cumpăr haine când am nevoie sau când găsesc ceva ce mă face să râd. Și mă întreb dacă ea, imitându-mă, că încă le suntem modele, vrem nu vrem, nu are cumva de suferit într-o lume de fetițe în tutu-uri.

Și va veni o zi când îi va plăcea un băiat. O zi când va avea 14 ani și va fi înconjurată de fete cu rochii scurte și șuvițe ondulate, fete care râd în hohote la glumele complet tâmpite ale băieților populari. Și inevitabil, pentru o scurtă perioadă din viața ei, își va dori, poate o va și face, să râdă la glumele proaste ale unor duzi mononeuronali. Zile în care va fi complexată că are două perechi de bețe în loc de curbe sau păr prea lins de vacă sau ce știu eu (e complet neimportant, oricum va arăta oricum va găsi o chestie).

Îmi vine să scriu o listă. Cu un plan, eu, care nu fac planuri, cu chestii pe care le pot face să nu i se întâmple asta. Deși nu cred nici pentru o secundă că Sara și-ar dori vreodată mărire de sâni sau botox în buze ca să arate ca o păpușă sinistră care îmi întoarce stomacul pe dos. Not that kind of girl.

Însă cumva, ceva, să îi explic că that is not her. Și că femeile alea rujate și parfumate și cu haine mulate sau care îşi petrec o viaţă obsedate de a arăta cu 20 kile în minus faţă de normalitate sau care sau care, se vor simți la fel de nesigure pe ele și după ce vor arăta aşa cum visează.

Exclud din discurs transformările de gen pentru că sunt o discuție aparte și nu au termen de comparație, deși în link-ul de mai sus apar amestecate. Una e să nu te simți bine în pielea ta că nu se uită Gigel la tine și alta e să știi că aia nu e pielea ta.

Revenind. Nu știu dacă depinde de noi și nu știu dacă e ceva ce putem face, ca părinți, pentru asta. Oricum e ceva articol gen drobul de sare că mai e hăt până departe, doar mă întrebam dacă e cumva un fel bun de a face lucrurile, de a spune lucrurile, de a arăta lucrurile, acum, când sunt mici, ca să îi protejez cumva de asta atunci când vor fi un pic mai mari.

Nu zic că frumusețea vine din interior. Am mai spus că m-au convins prietenii mei de gen masculin că primul lucru la care se uită e cum arată o femeie. Dar încă nu cred că poți iubi pe cineva care nu te tratează cu blândețe sau cu care nu poţi comunica.

Și nici nu cred că lumea-i egală pentru femei și bărbați. Citeam despre un experiment despre subconștient, dar mi s-a părut mai relevant pentru felul în care sunt percepute femeile vs. bărbați. Turns out că dacă citești numele unei persoane, printre alte sute, într-o carte de telefoane cu vreo 3/4 zile înainte de a fi întrebat dacă persoana respectivă (Jon Snow să zicem) e o persoană faimoasă, șansele să zici că e o persoană faimoasă sunt mai mari dacă ai văzut numele înainte, chiar dacă nu l-ai reținut. Dar ce mi s-a părut mai interesant e că dacă e numele unei femei, Johanna Snow, nimeni nu îl va cataloga ca numele unei persoane importante.

E mai greu și mai ciudat din multe puncte de vedere viața în pantofi cu toc, e o realitate. Nu mă plâng sau nu mă autocompătimesc, na, mie mi se pare că am avut noroc, dar overall tab-urile care sunt deschise în mintea unei femei acoperă mai multe planuri (casă, masă, apariție, job, copii, nici nu mă mir că majoritatea nu mai au timp după de tab-ul cu ele), doar ca să ajungă la un  nivel de plutire.

Habar n-am. Am ridicat din umeri. Haos în capul meu. E un subiect care mă face să mă simt mică și proastă. Vreau ca Sara să fie ok în pielea ei. Să nu creadă că e cea mai grozavă piele din Univers, ci doar să o accepte și să nu o ascundă și să se simtă ok cu ea, chit că-i albastră cu puncte galbene.

IMG_8697