Not crazy

Standard

Cred că toți avem traume din copilărie. Unii trăim cu ele ascunse, perfect convinși că am fost în Rai când eram mici. Hei, poate unii ați și fost, who am I to judge?

De fapt, nici eu nu sunt departe, până să nasc cel puțin am fost convinsă că am fost cel mai fericit și nepăsător copil din Univers. Maternitatea are talentul de a zgâria niște răni mai vechi și de a pune lucrurile într-o nouă perspectivă. Dar nu azi despre asta.

Mi-a trimis cineva, mai de mult, un link la o chestie pe youtube. Am încercat să ascult, chiar eram curioasă. Am rezistat 5 minute. După 5 minute eram deja în Bahamas pe o plajă sorbind un coktail imaginar.

Apoi, peste ceva timp, altcineva, un alt link pe youtube cu un tip vorbind. Și asta aș fi vrut să ascult. N-am putut.

Apoi, încet, încet, mi-am dat seama că sunt incapabilă să o fac. Chestii care au scopul, direct sau indirect de a mă învăța ceva nou. Să toarne informație în capul meu.

Și m-am întrebat: what da fuq. De ce nu pot? Adică, sincer, în conversații pot, muziă pot, what is it?

Până m-a pălit. Trauma mea proprie și personală. Școala. Orele, zecile, sutele alea de ore în care eram obligată doar să stau și să ascult ce-mi spunea un ins care se dădea mai deștept decât mine. Fără să am posibilitatea să intervin, să contrazic și nici măcar să întreb. Fără să spun că nu înțeleg. Că eu cred altceva. Doar să ascult. 🙂

Dar am zis meh, one of my quirky things, asta e, n-o să ascult chestii, ce mare lucru, nu e ca și cum n-aș putea să trăiesc fără.

Atât că, peste ceva vreme, am citit câteva pagini. Un fel de eseu. My heart skipped a beat when I’ve read it. O minunăție, un mic miracol pe întinsul a vreo 10 pagini. Genul ăla de cuvinte care mă fac să mă uit în stânga și dreapta să verific dacă mai sunt pe Pământ.

Problema a apărut când am realizat că era fix transcriptul primul link și nimic altceva.

M-am speriat. Nu vreau să ratez minunății. Și n-am prea știut ce să fac. Dar am încercat. Încet, cu răbdare, nu mă grăbesc la chestiile importante.

Și apoi, într-o bună zi, s-a întâmplat. 🙂

O altă cărticică, că nici nu pot să-i spun carte, o cărticică că e fix o cărticică umplută ochi cu sinceritate și suflet și culori. M-a schimbat cărticica asta. Eram atât, dar atât de nervoasă pe o chestie la birou când am început să o ascult, la începutul unui drum de vreo 500 de km de nimic și nimeni nu m-ar fi putut calma. În afară de cartea asta. În 10 minute zâmbeam.

Din nou, magia cărților (mda, știu că iar n-o să fie un articol popular și că sunt plictisitoare și enervantă cu cărțile, mbut ghinion, nu mă schimb :P).

So. De asta,

  • dacă mă vedeți mergând încet, mult prea încet, prin mall, în timp ce fac cumpărăturile de Crăciun și nu cu pasul meu obișnuit săltat
  •  sau dacă dați de mine, râzând în hohote, singură, ca și cum aș sta la povești cu un prieten bun,
  •  dacă mă observați, fără să vreau, pe trecerea de pietoni, cu lacrimi în ochi,
  •  dacă mă zăriți plutind, peste blocuri și parcuri și mașini parcate,
  • dacă ne întâlnim la coadă la avion, eu zâmbind tâmp când toată lumea e nervoasă la capătul a două ore de întârziere,

nu e pentru că sunt nebună, e pentru că ascult.

Doar una din traume, nu e exclus să fie mai multe. M, voi cum stați? V-a plăcut școala? V-a stricat într-un fel pe care l-ați realizat abia acum? Și iar mă apucă frigul când mă gândesc că urmează asta și în viața Sarei.

Ps. Truth. Ok, I lied, I might be some sort of crazy 😛

img_9514

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s