Overwhelmed

Standard

Sara a fost invitată la petrecerea celui mai șoricel de fetiță de la grădiniță. E chiar mai mică ca Sara, adică mai slăbuță și la fel de zâmbăreață. Totodată, e surioara băiețelului cu păr creț și alură de geek (cool glasses) pentru care mai toate fetele (posibil chiar și Sara) au un mic crush și fetița mămicii pe care am declarat-o cu ceva vreme în urmă cea mai frumoasă mămică de acolo (probabil pentru că zâmbește tot timpul).

So she was happy. Mai ales că nu e unul din copiii populari, și mai e și introvertită și sensibilă, chestie care nu o face un candidat ideal la invitat la petreceri. A fost atât de încântată, încât, alături de cadou, a pregătit nu una, ci două felicitări, una pe care a scris La mulți ani și una pe care a scris Mulțumesc că m-ai invitat (ambele cu greșeli, pe care nu le-am reținut, deși erau mai haioase așa).

Ne-am înființat la ora cu pricina la locul evenimentului care hop, supriză, era un loc din ăla de joacă aka parc de aventură și cățărat pe pereți. Now, maimuța mea s-ar cățăra pe toate gardurile și copacii de la țară, dar pentru nimic în lume nu am putut-o convinge să încerce o chestie din asta, mposibil pentru că vine la pachet cu echipamentul de siguranță, care, din motive ce mă depășesc, o irită.

Bineînțeles că nici vorbă să se cațere pe alea, s-a uitat puțin la ceilalți copii, a asistat sărbătorita la desfacerea cadourilor, a fost cu ea să îi arate pozele din camera unde urmau să mănânce copii și în fix 27 de minute de când am ajuns la petrecere, a delcarat că vrea să meargă acasă.

– Ești sigură, mama?

– Da.

– Dar nu e nevoie să te cațeri pe chestiile alea, poți să stai să te uiți la ceilalți copii și să te joci cu ei și să mănânci tort, am asigurat-o și eu și cea mai frumoasă mămică de la grădi într-un glas.

– Nu, vreau acasă.

Mi-a devenit clar când a refuzat tortul că treaba e serioasă.

Așa că am plecat, ne-am dus să căutăm un film dar n-am găsit niciunul să ne placă.

În drum, în mașină, am rugat-o să îmi explice de ce a vrut să plece.

– Nu știu mami, era locul nou și mulți copii și multe echipamente și multe lucruri care se întâmplau deodată.

Overwhelmed, șoptesc în timp ce rotesc covrigul într-o curbă.

– Înțeleg, mama.

– Cum adică înțelegi?

– Păi înțeleg, că știu și eu cum e.

La ultima conferință cu sute de oameni la care am participat, unde cunoșteam doar unul sau doi, pe care nu îi depistam în raza mea vizuală, la pauză, am stat câteva minute lângă masa de cafea (la prânz am plecat în secunda în care a sunat clopoțelul) să încerc să fiu normală. Dar rapiditatea cu care se formau grupuri și grupulețe și gălăgia și subiectele și banalitățile pe care le auzeam m-au făcut, sincer, să mă panichez.

Și, uneori, dacă simțim asta, amândouă reacționăm ciudat: Sara va plânge și eu mă voi duce să mă duc să mă închid în baie, cum am făcut în pauza de cafea de la conferința de mai sus sau voi spune cine știe ce prostie.

Deci știu cum e :). E normal? Nu. E anormal? Nu.

Așa cum i-am spus și Sarei, e ok și așa. Nu înseamnă că e neapărat rău sau că suntem stricate. La aceeași conferință am ținut un speach, fix după pauză, în fața tuturor oamenilor ăia normali, fără să îmi tremure vocea (ok, fără să îmi tremure vocea prea rău) și în care am reușit să fac și vreo două glume (proaste). Sara, așa cum spuneam, are curajul să se cațere pe copaci la țară sau să treacă poduri formate din trunchiul unui copac. Fără echipament de siguranță. Tot ea are curajul să invite pentru un weekend prietena ei cea mai bună la ea, la mama dracu, la 6 ore de București.

Atât, că, amândouă, uneori, suntem overwhelmed. Când se întâmplă prea multe lucruri noi, căutăm o pătură. Sub care să ne ascundem până bătăile inimilor noastre încetinesc.

De data asta (și de multe ori, de altfel), pătura a fost o librărie. Am stat cam o oră în ea, pentru că și Sarei și mie ne vine la fel de greu să alegem cărți.

Da, n-a mâncat tort și eu n-am apucat să citesc cartea (ok, recunosc, cărțile, luasem două, just in case) pe care le aveam în geantă dar am petrecut o zi ploioasă înceată, cu miros de cerneală și liniște. Doar noi două.

You win some you lose some.

PS. Îmi place ce carte și-a ales, deși nu a văzut încă filmul. Good instincts 😉

rat

 

Anunțuri

4 răspunsuri »

  1. pfff…eu inca incerc sa ma corectez vis-a vis de reactiile mele , De fiecare data cand suntem in astfel de situatii (ca cea descrisa de tine)) eu incerc sa mi conving plodul sa mai stea , crezand ca va accepta, dar nu fac decat sa ”ne lungim suferința”.

    PS…ce mai citesti?

    Apreciază

    • Pai nu stiu daca nu cumva varianta ta e cea corecta, poate asa ar trebui sa fac si eu, atat ca, intelegand exact ce simte, ca si eu la fel, imi vine si mie sa fug :))
      Citesc Sabato, a treia parte din Trilogie (Abaddon. Exterminator), Greene-Sfarsitul unei iubiri (sunt la ultimele pagini, cute, girl book) si Siskin-Parul Veneri (pretty good, ma speriasem ca e un autor cheesy dupa Scrisorar care a fost muuuult prea cheesy chiar si pentru mine, desi ideea cartii mi-a placut la nebunie, dar nope, Parul Venerei so far e pretty good). Tu ce citesti? Imi zici de vreo bunatate? 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s