What I see

Standard

M-am tot întrebat de ce îmi place atât să fac fotografii. Mai ales că nu sunt deosebit de bună la asta, mediocră, dacă e să fiu sinceră, și asta cu oarecare blândețe ce ne e specifică în caracterizările propriii.

Și nuntă. Cum e posibil să fie fotografia mea preferată fotografia de nuntă, în condițiile în care nu cred deloc în instituția cu pricina?

Și de ce nu îmi place să fotografiez peisaje? Sau oameni pe care nu îi cunosc, străini pe stradă?

Explicația e aceeași ca la multe altele: pentru că sunt o ființă profund egoistă. Caut lucrurile care îmi fac mie plăcere.

Și, din nou, la modul egoist, îmi place să fotografiez oamenii care îmi sunt dragi când sunt fericiți. Vreau să îi facă să se potrivească cu imaginea din capul meu. Uneori, nu îmi iese. În capul meu e o imagine așa frumoasă despre câte un om, mai ales din ăia super apropiați și super dragi că indiferent cum mi-ar ieși fotografia sunt dezamăgită. Nu se potrivește cu imaginea din capul meu, pentru că în capul meu am variantele cele mai bune ale oamenilor ăia. Varianta corectă, de altfel, așa și sunt.

Iar la nuntă, ei bine, îmi place să prind momentele alea sincere. Am fotografiat vreo câteva nunți și nu știu să fac fotografii în care mireasa și mirele arată ca scoși din revistele la modă. Dar știu să arăt momentele când își fură priviri. Când își zâmbesc. Când își spun, prin atingeri fugare de mână, te iubesc. Atunci când lucrurile astea există. Altfel, sunt doar poze. Nu pot să așez, să inventez, să mă prefac, nici măcar în spatele aparatului. Fotografiez ce văd.

Sara mea e terorizată de fotografii, îi fac non stop, deși nu i-am făcut niciodată în viață poze. Nici măcar o dată. Sara, cu mamă fotograf, nu știe să râdă la poze sau să stea frumos, de asta iese bosumflată și destul de ciudat în pozele făcute de alții (unii muuuuult mai buni fotografi decât mine). Eu îi fur clipe. Mutrițele ei spontane. Chicotele. Fericirea. Curiozitatea. Elanul. Curajul. The little sparkles of joy she sees. Asta fotografiez la ea. Asta vreau să aibă când va fi mare. Mii, milioane de dovezi că viața e frumoasă. Pentru că e.

Îmi reamintesc și mie, cu fiecare fotografie făcută, cu fiecare zâmbet de om drag.

Nu știu dacă voi aveți nevoie de fotografii să vă reamintească asta. Poate nu. Dar dacă da, make sure u get someone who sees the best version of you. Take nothing less 🙂

Dar uite, uneori, egoismul meu aduce bucurie și altora. Mireasa ultimei nunți pe care am fotografiat-o mi-a scris după, când a primit pozele, câteva cuvine. Un fel de thank you note demodat. Mă surprind uneori emoționată de lucrurile demodate și corny și sentimentale, sunt a cheesy thing și asta e, trebuie să mi-o asum.

Happiness catcher, mi-a scris, într-un mod complet exagerat și mult prea amabil. 🙂

Eu mă credeam prinde vară, dar mmm, n-ar strica, măcar din când în când, printre oceane gri sau albastre să pescuiesc niște bucăți mici (jur că mici, nu-s lacomă) de fericire.

img_9419

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s