Piciorul stâng

Standard

Urmăresc de ceva vreme, cu atenție, piciorul meu stâng. Nu e ceva ce am plănuit sau am ales să fac într-o dimineață: Hmmm, ia să mă apuc eu să mă uit la piciorul meu stâng.

A fost el, mârșavul, care mi-a atras atenția, încet dar sigur.

Prima oară acum câteva luni, într-o zi foarte caldă de vară, printr-o țară străină, dar nu în vacanță, m-a silit de cel puțin 8 ori să îmi întrerup plimbarea ca să închid șiretul tenișilor mei albaștri desfăcut ca din senin.

Întotdeauna, dar întotdeauna piciorul stâng și niciodată piciorul drept (el e cuminte).

Inițial, am presupus că e o problemă cu tenișii mei albaștri. Poate șiretul tenisului stâng albastru are un defect de fabricație ce îl face să se desfacă spontan, de mai multe ori pe parcursul unei zile. Plauzibil, dar fals.

Pentru că istoria s-a repetat cu: bocancii maro, bocancii negri, tenișii negri și chiar tenișii albastru deschis.

Apoi, m-am gândit că poate e un anume loc care îmi silește încălțămintea din piciorul stâng să mă saboteze, dar nu, nici măcar, am observat comportamentul ingrat și în orașe serioase cu străzi pietruite, și prin gropile intermitente din București, ba chiar la munte, la mare sau pe drumul inexistent de la mine de la țară. Chiar la o plimbare prin pădure nemernicul procedează la fel. Presupun că dacă aș înota încălțată, ar trebui să reușesc cumva să plutesc pentru suficient timp încât să îl leg la loc. Uneori se întâmplă în timp ce citesc așezată pe o bancă. Ba chiar în hamac. Alteori, îl observ în mijlocul unei ședinte cum se holbează la mine de sub birou. Pe scări, în metrou, în timp ce mă dau cu Sara în leagăn. Nu are limite.

L-am studiat lung și neputincioasă, încercând să îi înțeleg mecanismul și să pledez pentru iertare (cu siguranță am făcut eu ceva greșit) și sincer, chiar aș fi dispusă să încerc orice să-l fac să mă ierte, vă spun că e cu adevărat enervant să îți întrerupi plimbările sau gândurile ca să te ocupi pentru a mia oară de el.

M-a și înfuriat la început, atâta solicitare de atenție asupra persoanei proprii e ușor egoistă și dizgrațioasă, necaracteristică, sper, restului chestiilor anexate piciorului meu stâng. Puțin mai multă demnitate, ce mama naiba, am pretenții de la el.

Dar pe măsură ce mi se întâmplă, mai des și mai des, îmi amintesc, cumva, ca printr-o ceață, că a fost așa întotdeauna, de când era copil. E la fel.

Așa că am acceptat, fără să mai încerc să îl mai schimb, că piciorului meu stâng pur și simplu nu îi place deloc să fie legat.

img_9560

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s