Arhivele lunare: octombrie 2016

Futu-i

Standard

Când am citit prima oară De veghe în lanul de secară (Catcher in the Rye) m-am simțit normală. M-am simțit normală pentru că găsisem pe cineva, ok, într-o carte, nu m-a deranjat că doar acolo, la fel de anormal ca mine. De fapt nici atunci nici acum nu mă simt anormală, doar cumva în exterior, privind la restul oamenilor (sau copiilor, pe vremea aia) care fac aceleași lucruri (cu timpul am descoperit și că nu chiar toți).

După ce am efectuat operațiunea, am purces la găsit tot ce mai scrisese nenea cu pricina. Și acum 20j de ani când făceam eu treaba asta well, nu prea exista Wikipedia. Așa că am căutat în librăriile din Târgu-Jet. Unde am găsit fix zero. Abia mai târziu, în anticariatele din București, am mai descoperit încă două din cărțile lui: Nine stories și Raise High the Roof Beam, Carpenters and Symour: An Intoduction. Franny și Zooey a fost ultima carte pe care i-am cumpărat-o, la câțiva ani distanță. Credeam că le-am citit pe toate și că asta e, that was it, the end.

A cincea carte de Salinger mă aștepta în octombrie 2016, strivită, slabă, și albastră, pe ultimul raft, cel de sus al unei librării dintr-o zi tare ploioasă. A trebuit să mă ridic pe vârfurile de la picioare să ajung la ea și m-am lovit puțin la mâna dreaptă încercând să o scot de acolo. Dar a meritat.  O surpriză.

Mie cartea asta mi-a fost un fel de reminder. A de ce mi-a plăcut atât de veghe în lanul de secară, deși majoritatea oamenilor cărora le-am menționat-o mi-au recunoscut sincer că li s-a părut ciudată și în coadă de pește.

De veghe rămâne pentru mine o carte despre adevăr. Despre picioare pe pământ. Despre a spune futu-i când ești la un cocktail la operetă, despre a râde cu lacrimi la un serial prost, despre a recunoaște că plodul personal e uneori un asshole, despre a purta riduri în loc de botox, despre degete mijlocii ridicate în loc de zâmbete false, bere în loc de apă plată cu lămâie, despre adevăr trist sau crud uneori în loc de minciuni parfumate, despre a mânca cu poftă o pizza întreagă în loc să instagramezi o poză cu o salată sănătoasă, sau despre a te vedea cu o prietenă fără ca lista de 587389472394 de prieteni să afle imediat despre asta, despre fetiţe care preferă costumele de liliac negru rochiţelor cu prinţese şi bocancii pantofilor roz, care râd dar şi plâng, care au dreptul să spună nu şi să fie oameni. Mici, dar oameni.

Habar n-am, despre a fi imperfect și greșit.

Despre a fi tu 🙂

three-stories

 Playlist de noiembrie.

Reclame

5 chestii

Standard

Repede repede că ăsta nu-i articol de povestit, lunga vorbă sărăcia omului.

Now. Am declarat public că nu-s genul de mamă care să mintă că îi place să facă lego sau puzzle sau să coloreze cu plodul. Sorry, I’m not. Oscilez între sentimente de vinovăție cumplită și de meh, da mie chiar îmi place să stau cu ea (că îmi place ea, nu doar că e a mea) și in the back of my head e întotdeauna un laitmotiv: dacă stric copilul?

Cred că toți stricăm copiii (adică vor avea ceva issues cu us no matter what we do) și în același timp cred că nu prea avem cum să îi stricăm (mă rog, minus chestii absurde, gen lovit and co.). Da, pot să cred simultan în două chestii opuse. Happens to me a lot.

Mbut revenind. Listă cu 5 chestii pe care le poți face cu plodul în zilele în care nu are chef să iasă afară (mine does that, sometimes).

  1. Film. La cinema. Sunt destul de multe filme drăguțe, unele îmi plac şi mie, la altele doar mănânc popcorn și mă gândesc la nemurirea sufletului. De exemplu, acum rulează Gruffolo, după una din cărțile preferate ale Sarei. We have a thing with mice. De fapt cu orice animăluțe ciudate, Sara le iubește egal: șoricel, gândăcel, șerpișor :). I love that about her.2.
  2. Piscină. Therme e în mare vogă la Sara (merge des des, eu nu am fost încă, nu prea e genul meu, dar aș merge pentru ea. Îmi spune că e aglomerat, dar suportabil. Cred că se găsesc și mai pustii).
  3. Teatru, teatru, teatru. Ion Creangă și Țăndărică (la Țăndărică mai greu cu locurile că dacă nu iei din timp-as in să-ți miști fundul să le ridici de la ei în timpul în care tot poporul muncește-te-ai lins pe bot de văzut ceva). Dar nu numai, sunt multe teatre mici care fac spectacole pentru copii.
  4. Experimente. Sara are și o trusă de pe Amazon dar Pinterest e o resursă inepuizabilă pentru idei de gen.

Cartoful luminos

Magie cu monede

Portocale

Vulcani si alte experimente

Fulgi de zapada

Sare

Ouă

Măcar fac și eu ceva util cu chestiile de prin bucătărie 😀

5. Geek around. Sunt o grămadă de jucării mișto pe care le construiești singur. Noi avem niște roboți solari și acum aștept nerăbdătoare o dronă pe care o poți construi și programa singur. Pe Amazon sunt cu zecile roboței disponibili, ba chiar și pe la noi prin magazine au apărut. În București avem Atelierul Cunoașterii, pe care deja îl știe cred mai toată lumea. Rather cool. Ar mai fi Observatorul Astronomic, pentru cei care iubesc stelele, ca Sara sau Muzeul Hartilor, la care si noi vrem sa ajungem (din nou, Sara’s thing).

In case all above fails, îi propun să gătească niște biscuiți. Never can go wrong with that. 😀

Hai mai ziceți-mi și voi, ce mai facem cu ei când plouă și e frig?

Program

Standard

Îmi place să o iau pe Sara de la grădi. Vine tropa tropa alergând în fiecare zi și se prăbușește într-o îmbrățișare mare. Dar îmi place și pentru că mă amuză conversațiile cu the short people who learn there, îs amuzanți. Săptămâna trecută o blonzenie de vreo 3 ani într-un tutu negru m-a întrebat dacă vreau să văd dansul fundului. Mă așteptam să îmi arate luna și n-am prea știut ce să răspund, dar în schimb de asta s-a întors cu spatele și a făcut dansul raței (știți dansul raței, da?). I-am zis că e cel mai grozav dans al fundului pe care l-am văzut vreodată în viața mea. A râs.

Unii dintre ei îmi dau îmbrățișări. Le primesc și le adun pe toate.

Alteori mă opresc să mă conversez cu plângăcioșii (că doar și eu am una) care mă întreabă suspinând Când vine maaaamiiii? Și îi asigur întotdeauna că nu mai durează mult (nu mint, se închide grădi, so chiar nu mai are cum să dureze mult).

Îmi mai place când se hotărăsc ei să facă nuș ce și tu când ajungi ca o floricică roz la grădi cu gândul să iei plodul și să mergi donno la Hornbach să cumperi rotopercutorul (nu am nici cea mai vagă idee ce înseamnă cuvântul ăsta, dar pare ceva serios și important) dar afli că de fapt nope, o să mergi în parc să dea ei pâine la rățuște. So bye bye rotopercutor.

Însă recent, în timp ce o așteptam pe Sara să își ia lucrurile, s-a oprit în dreptul nasului meu un munte de cârlionți necunoscuți.

Bună, îmi zice, aveți program?

– Program întreb, nelămurită.

Da, program, ce faceți după gărdi?

– A, păi habar n-am zic, ce vrea Sara.

Mergeți în parc?

– Habar n-am, ridic din umeri, dacă vrea ea mergem în parc.

Păi și tu nu știi?

– Păi nu știu, că n-am apucat încă să vorbesc cu ea.

Aha.

– Dar tu ai program? o întreb.

– În aproape fiecare zi, își ridică mâinile nemulțumite și le lasă să se prăbușească pe lângă corp.

– Ce program?

și îmi recită un maraton între cursuri de x și aia și ailalată și sus și jos.

Băi. Noi n-avem program. Nu știm ce facem. Plecăm de la grădi și ne urcăm în mașină și eu o întreb pe Sara ca un șofer simplu ce sunt: Unde mergem, mama? Și ea alege. Și eu ascult, fără comentarii.

Hai în weekend mai iau bilete la o piesă de teatru. Îi mai propun să mergem la evenimentul X de care am aflat pe net. Dar planuri? Program? N-am. Chiar n-avem. Ne trezim și ne gândim ce vrem să facem. Uneori mergem în parc, uneori vrea la muzeu, uneori la piscină, alteori să stea acasă o zi întreagă.

Planuri și program mai fac uneori la birou, dar până și acolo cred că dacă fiecare face ce vrea lucrurile merg mult mai bine decât dacă ar sta cineva cu un 365 de zile la avizier cu sarcini și termene.

Sincer obosesc numai la ideea că ar trebui să am o listă de activități extracuriculare între care să alerg bezmetică în colțuri de București după program: pian în Militari luni, piscină în Berceni marți, tenis în Băneasa miercuri, parc Herăstrău joi și curs de matematici avansate la Oxford vineri.

Merge la piscină în weekend, cântă la chitara mea, habar n-are să joace tenis  și ne place să plecăm în vacanțe cât de des putem, vacanțe în care de asemenea nu avem niciun plan și doar stăm și ne uităm tâmp la mare.

Voi? Aveți program? Ratez ceva complet important?

IMG_5164

 

 

Not crazy

Standard

Cred că toți avem traume din copilărie. Unii trăim cu ele ascunse, perfect convinși că am fost în Rai când eram mici. Hei, poate unii ați și fost, who am I to judge?

De fapt, nici eu nu sunt departe, până să nasc cel puțin am fost convinsă că am fost cel mai fericit și nepăsător copil din Univers. Maternitatea are talentul de a zgâria niște răni mai vechi și de a pune lucrurile într-o nouă perspectivă. Dar nu azi despre asta.

Mi-a trimis cineva, mai de mult, un link la o chestie pe youtube. Am încercat să ascult, chiar eram curioasă. Am rezistat 5 minute. După 5 minute eram deja în Bahamas pe o plajă sorbind un coktail imaginar.

Apoi, peste ceva timp, altcineva, un alt link pe youtube cu un tip vorbind. Și asta aș fi vrut să ascult. N-am putut.

Apoi, încet, încet, mi-am dat seama că sunt incapabilă să o fac. Chestii care au scopul, direct sau indirect de a mă învăța ceva nou. Să toarne informație în capul meu.

Și m-am întrebat: what da fuq. De ce nu pot? Adică, sincer, în conversații pot, muziă pot, what is it?

Până m-a pălit. Trauma mea proprie și personală. Școala. Orele, zecile, sutele alea de ore în care eram obligată doar să stau și să ascult ce-mi spunea un ins care se dădea mai deștept decât mine. Fără să am posibilitatea să intervin, să contrazic și nici măcar să întreb. Fără să spun că nu înțeleg. Că eu cred altceva. Doar să ascult. 🙂

Dar am zis meh, one of my quirky things, asta e, n-o să ascult chestii, ce mare lucru, nu e ca și cum n-aș putea să trăiesc fără.

Atât că, peste ceva vreme, am citit câteva pagini. Un fel de eseu. My heart skipped a beat when I’ve read it. O minunăție, un mic miracol pe întinsul a vreo 10 pagini. Genul ăla de cuvinte care mă fac să mă uit în stânga și dreapta să verific dacă mai sunt pe Pământ.

Problema a apărut când am realizat că era fix transcriptul primul link și nimic altceva.

M-am speriat. Nu vreau să ratez minunății. Și n-am prea știut ce să fac. Dar am încercat. Încet, cu răbdare, nu mă grăbesc la chestiile importante.

Și apoi, într-o bună zi, s-a întâmplat. 🙂

O altă cărticică, că nici nu pot să-i spun carte, o cărticică că e fix o cărticică umplută ochi cu sinceritate și suflet și culori. M-a schimbat cărticica asta. Eram atât, dar atât de nervoasă pe o chestie la birou când am început să o ascult, la începutul unui drum de vreo 500 de km de nimic și nimeni nu m-ar fi putut calma. În afară de cartea asta. În 10 minute zâmbeam.

Din nou, magia cărților (mda, știu că iar n-o să fie un articol popular și că sunt plictisitoare și enervantă cu cărțile, mbut ghinion, nu mă schimb :P).

So. De asta,

  • dacă mă vedeți mergând încet, mult prea încet, prin mall, în timp ce fac cumpărăturile de Crăciun și nu cu pasul meu obișnuit săltat
  •  sau dacă dați de mine, râzând în hohote, singură, ca și cum aș sta la povești cu un prieten bun,
  •  dacă mă observați, fără să vreau, pe trecerea de pietoni, cu lacrimi în ochi,
  •  dacă mă zăriți plutind, peste blocuri și parcuri și mașini parcate,
  • dacă ne întâlnim la coadă la avion, eu zâmbind tâmp când toată lumea e nervoasă la capătul a două ore de întârziere,

nu e pentru că sunt nebună, e pentru că ascult.

Doar una din traume, nu e exclus să fie mai multe. M, voi cum stați? V-a plăcut școala? V-a stricat într-un fel pe care l-ați realizat abia acum? Și iar mă apucă frigul când mă gândesc că urmează asta și în viața Sarei.

Ps. Truth. Ok, I lied, I might be some sort of crazy 😛

img_9514

 

 

 

 

Overwhelmed

Standard

Sara a fost invitată la petrecerea celui mai șoricel de fetiță de la grădiniță. E chiar mai mică ca Sara, adică mai slăbuță și la fel de zâmbăreață. Totodată, e surioara băiețelului cu păr creț și alură de geek (cool glasses) pentru care mai toate fetele (posibil chiar și Sara) au un mic crush și fetița mămicii pe care am declarat-o cu ceva vreme în urmă cea mai frumoasă mămică de acolo (probabil pentru că zâmbește tot timpul).

So she was happy. Mai ales că nu e unul din copiii populari, și mai e și introvertită și sensibilă, chestie care nu o face un candidat ideal la invitat la petreceri. A fost atât de încântată, încât, alături de cadou, a pregătit nu una, ci două felicitări, una pe care a scris La mulți ani și una pe care a scris Mulțumesc că m-ai invitat (ambele cu greșeli, pe care nu le-am reținut, deși erau mai haioase așa).

Ne-am înființat la ora cu pricina la locul evenimentului care hop, supriză, era un loc din ăla de joacă aka parc de aventură și cățărat pe pereți. Now, maimuța mea s-ar cățăra pe toate gardurile și copacii de la țară, dar pentru nimic în lume nu am putut-o convinge să încerce o chestie din asta, mposibil pentru că vine la pachet cu echipamentul de siguranță, care, din motive ce mă depășesc, o irită.

Bineînțeles că nici vorbă să se cațere pe alea, s-a uitat puțin la ceilalți copii, a asistat sărbătorita la desfacerea cadourilor, a fost cu ea să îi arate pozele din camera unde urmau să mănânce copii și în fix 27 de minute de când am ajuns la petrecere, a delcarat că vrea să meargă acasă.

– Ești sigură, mama?

– Da.

– Dar nu e nevoie să te cațeri pe chestiile alea, poți să stai să te uiți la ceilalți copii și să te joci cu ei și să mănânci tort, am asigurat-o și eu și cea mai frumoasă mămică de la grădi într-un glas.

– Nu, vreau acasă.

Mi-a devenit clar când a refuzat tortul că treaba e serioasă.

Așa că am plecat, ne-am dus să căutăm un film dar n-am găsit niciunul să ne placă.

În drum, în mașină, am rugat-o să îmi explice de ce a vrut să plece.

– Nu știu mami, era locul nou și mulți copii și multe echipamente și multe lucruri care se întâmplau deodată.

Overwhelmed, șoptesc în timp ce rotesc covrigul într-o curbă.

– Înțeleg, mama.

– Cum adică înțelegi?

– Păi înțeleg, că știu și eu cum e.

La ultima conferință cu sute de oameni la care am participat, unde cunoșteam doar unul sau doi, pe care nu îi depistam în raza mea vizuală, la pauză, am stat câteva minute lângă masa de cafea (la prânz am plecat în secunda în care a sunat clopoțelul) să încerc să fiu normală. Dar rapiditatea cu care se formau grupuri și grupulețe și gălăgia și subiectele și banalitățile pe care le auzeam m-au făcut, sincer, să mă panichez.

Și, uneori, dacă simțim asta, amândouă reacționăm ciudat: Sara va plânge și eu mă voi duce să mă duc să mă închid în baie, cum am făcut în pauza de cafea de la conferința de mai sus sau voi spune cine știe ce prostie.

Deci știu cum e :). E normal? Nu. E anormal? Nu.

Așa cum i-am spus și Sarei, e ok și așa. Nu înseamnă că e neapărat rău sau că suntem stricate. La aceeași conferință am ținut un speach, fix după pauză, în fața tuturor oamenilor ăia normali, fără să îmi tremure vocea (ok, fără să îmi tremure vocea prea rău) și în care am reușit să fac și vreo două glume (proaste). Sara, așa cum spuneam, are curajul să se cațere pe copaci la țară sau să treacă poduri formate din trunchiul unui copac. Fără echipament de siguranță. Tot ea are curajul să invite pentru un weekend prietena ei cea mai bună la ea, la mama dracu, la 6 ore de București.

Atât, că, amândouă, uneori, suntem overwhelmed. Când se întâmplă prea multe lucruri noi, căutăm o pătură. Sub care să ne ascundem până bătăile inimilor noastre încetinesc.

De data asta (și de multe ori, de altfel), pătura a fost o librărie. Am stat cam o oră în ea, pentru că și Sarei și mie ne vine la fel de greu să alegem cărți.

Da, n-a mâncat tort și eu n-am apucat să citesc cartea (ok, recunosc, cărțile, luasem două, just in case) pe care le aveam în geantă dar am petrecut o zi ploioasă înceată, cu miros de cerneală și liniște. Doar noi două.

You win some you lose some.

PS. Îmi place ce carte și-a ales, deși nu a văzut încă filmul. Good instincts 😉

rat

 

buu!

Standard

Pare-mi-se că am mai scris pe aici cum că nu-s fanul sărbătorilor importate, în frunte cu absolut grețoasă Valentine’s Day (btw, taman ce am citit că „originalele” cupluri ce decid să se căsătorească de Valentine’s sau de zile din astea siropoase au șanse mai mari cu până la 30% să divorțeze decât restul muritorilor de rând care se căsătoresc în prima zi când e liber restaurantul cu vedere la lac sau la pădure).

Însă, într-o zi, mă trezesc cu Sara, după ce o luasem de la grădi.

– Vine Halloween?

– Ăăăă, cred că da. De unde știi tu de Haloween?

– Știu eu.

– Păi de unde, ați discutat la grădi depre asta?

Mă gândesc poate la ceva copii, că așa nu prea intră în curiculla Montessori. 😛

– Nuuuu, am văzut la televizor.

Da, don’t die on me now, Sara se uită la desene animate la televizor. The horror. Am constatat că majoritatea copiilor se uită, atât că unii părinți aleg să mintă despre asta. As if it would be the ultimate crime. It is not, for fuck’s sake, atâta timp cât suntem acolo lângă ei dacă au nevoie și atâta timp cât fac alte chestii în majoritatea timpului, nu stat obsesiv la TV, pretty sure ca we don’t screw them up for life dacă se uită după-amiaza la desenele preferate în timp ce noi pregătim cina sau citim o carte.  Relax.

Revenind la Haloween. Nu-s fan, never been, cred ca n-am fost la nicio petrecere de Haloween, poate poate una în facultate, dar nu-mi amintesc sincer, overall nu. Ca nici restul sărbătorilor (minus Crăciunul, Crăciunul rulează, am scuză să terorizez oamenii cu cadouri :D).

So n-am fost chiar extaziată despre sărbătorirea Haloween-ului.

Însă. În aceeași seară i-am comandat Sarei un costum de liliac, cu cornițe de liliac. Mi-a solicitat ferm să îmi comand costum de vrăjitoare dar am asigurat-o că imaginea proprie și personală e suficient de asemănătoare, o mătură îmi e suficientă și am purces la scobit de bostani.

Da, nu îmi plac sărbătorile importate dar o să profit de orice ocazie de a mă juca cu Sara și de a o face să râdă :).

PS. A fost Haloween de vreo 5 ori până acum și probabil că o să mai fie până pe 30 sau când e (fără dulciuri, no trick or treat:P).

 

 

A dog of few barks

Standard

 

Charlie e un cățel. Un cățel de 6 ani. V-am mai povestit puțin de el.

Am vrut să scriu eu (deși sper să scrie și Andrei la un moment dat, că doar al lui e, și pe el îl iubește Charlie cel mai mult pe lume) pentru că dețin obiectivitatea unui terț. Nu-i sunt nici mamă (are cea mai frumoasă mamă creață ever, de la care își și moștenește și cârlionții ăia irezistibili, cel puțin pentru mine) și nici tată, ca Andrei (de la care bănuiesc că își moștenește căldura și pe alocuri, naivitatea). Nici măcar nu-l hrănesc, cred că dintre toți câinii de la țară pe care îi hrănim (și numărul lor crește cu fiecare vacanță) lui i-am dat cel mai rar ceva de mâncare (mai concret, am împărțit din merinde atunci când ne-am nimerit împreună).

N-avem așteptări unul de la celălalt.  Într-un mod complet dezinteresat și sincer, ne placem reciproc.

Eu am decis, cred, prima că mi-e drag. Nu la prima vedere, când avea sub o lună și făcea pipi pe canapeaua șmecheră a lui văr-miu dintr-un cartier bucureștean, deși cu siguranță n-aveai cum să nu îți placă așa mic și zăpăcit cum era. Mai târziu, când am ajuns să ne cunoaștem, în vacanțele comune de la țară și cred că e din cauză că semănăm. Amândoi am fost crescuți de bunici. Și amândoi suntem tare timizi.

Și el, cumva, a simțit că îl plac și a ales să mă placă înapoi. Când suntem împreună Charlie e nedezlipit de mine, uneori chiar și când e Andrei prin preajmă. Eu merg cu el la plimbarea de dimineață. Mergem până într-o poiană din apropiere, pe coasta unui deal unde iarba crește înaltă și Charlie aleargă cu fundul jos și urechile sus. Plânge când mă dau jos din mașină și rămâne cu Andrei să mă aștepte de zici c-am fugit pe lună.

Vorbind de fund, rar mi-a fost dat să văd vreun posterior mai reușit, e umpic grăsuț și când stă, ca o broască, pe burtă, e imposibil să nu te faca sa zâmbești.

Se ține scai de mine prin curte, stă sub hamac, frecându-se cu spatele de spatele meu și pleoștindu-și botul peste marginea hamacului pe cartea mea, făcându-mă, inevitabil, să râd în hohote sau se așează la picioarele mele, pe șezlong atunci când (hm, iar citesc). Ok, mai și scriu uneori pe șezlong. Când Sara sare în trambulină e întotdeauna, la datorie, dedesubt.

Charlie e cald, cum vă spuneam. Și la propriu, îmi place când se lipește de mine toamna sau noaptea, vara, când îmi îngheață picioarele în pantaloni scurți. Dar și la figurat, e un câine blând, care vrea să fie aproape de oamenii pe care îi iubește.

Nu-s mulți, și în plus, seamănăm un pic și că niciunuia nu îi plac oamenii noi. Charlie latră și doar se preface că îi mușcă, dar nu pentru că ar fi rău ci pentru că îi e frică de ei.

Stăteam astă vară la o terasă (prietenoasă cu cățeii) de prin București și o chelneriță (a treia, zice Andrei) aproape a fost mușcată pentru că venise chitită, cu mâna întinsă, să îl mângâie, fără să fi avut, carevasăzică o relație anterioară.

Nu pricepem, vorbeam după, de ce, și la copii și la câini, adulții presupun că sunt îndreptățiți la gesturi de maximă apropiere, gen mângâiat pe cap sau ciupit obraji rotunjori

– Dacă mie îmi place o fată pe care nu o cunosc, și mă duc la ea să o mângâi pe păr, se întreba Andrei, oare ce aș păți?

Discutabil, aș zice, în funcție de îl citește au ba :P.

De la Sara însă, de exemplu, Charlie cerșește mângâieri, se duce cu capul lui blond și creț sub mânuța ei mică. Și Sara îl ține ferm când trece o mașină pe drum nu care cumva să fugă sub roțile ei. Tot ea îl hrănește. Știe care sunt boabele lui și care sunt ruladele cățeilor din curte. Și a fost primul câine pe care l-ar fi vrut acasă. Al ei.

Charlie nu e un cățel vorbăreț. Îmi place asta la el. Latră rar, în general când o fac ceilalți câini și doar ca să arate că face parte din gașcă și că e și el mascul.

Pare cumva, sau poate doar mi se pare mie, un veșnic băiețel, deși are vreo 36 de ani în echivalent uman. Poate din cauza ochilor. Așa cum unii oameni, chiar și bătrâni, păstrează ochi de copil, așa și Charlie a păstrat ochi de cățeluș. Blânzi, calzi și întrebători. Căprui.

Spre deosebire de fratele lui mai mare și mai albastru, Bubu, Charlie cel galben nu cere (nu latră) niciodată de mâncare de-ar fi să mănânci un purcel la nasul lui. Când îl răzbește foamea își ia farfuria și ți-o aduce la picioare. La fel și când vrea la plimbare, nu se agită, nu dă ocoale disperate ușii ci se așează lângă piciorul tău și scâncește ușor.

Îi place, desigur, să fugărească mingiuțele lui în curtea de la țară și să joace fotbal cu Andrei sau cu Sara (care se necăjește că nu respectă regulile), tot acolo. Uneori mai fură câte o minge mică de la ea, pe care o capsează prompt și fericit, generând aproape întotdeauna lacrimi și muci în partea feminină și sub 6 ani a familiei.

Charlie mai este, și aici, sigur semănăm, cum tot Andrei îmi spunea, și fraier. Fratele lui mai mare, Bubu, sare la câinele bunicii, Ciobanu, dar nu îl atacă direct niciodată, în schimb ăsta blonduț se aruncă direct sub colții lui fioroși, ca un prostuț mic ce e.

Și fricos, îl sperie tare de tot tunetele și uită să mănânce și-și cedează ultima bucățică de mâncare dacă mârâie Bubu la el.

Nu sare niciodată la pisici sau la iepurașii pe care îi țin în brațe, dar vine întotdeauna să îi miroasă curios. Pare că îi pupă. Ah da, și e pupăcios, avem, se vede, și puncte diferite, dar zău că pupicii lui Charlie nu se pun și i-aș primi cu miile. Mba chiar, recunosc sincer, îi și cer uneori. Sunt mici și delicați, nu te asasinează cu ei, vrea doar să îți arate că te iubește.

Am vrut să scriu de el, pentru că îmi e drag și îmi place scriu de lucrurile, sau oamenii,  sau pentru oamenii sau cățeii care îmi sunt dragi.

Nu cred că Charlie e neapărat un câine special. Cred că sunt mulți Charlie out there. Care așteaptă să întâlnească o pereche de picioare înghețate de mămică și o mânuță mică de fetiță răsfățată. Sper să ne găsim și noi, Sara și eu, un Charlie, și poate, să vă gândiți și voi, cei care nu aveți deja, la unul. Suntem făcuți să fim împreună, nu pentru că am avea nevoie de protecția lor ci doar pentru că am fi, cu siguranță, un pic mai fericiți așa.

img_9027img_9514