Arhivele lunare: septembrie 2016

Cum

Standard

Există 4 tipuri de părințeală.

  1. Ăia care cred că doar ei au dreptate și plozii îs niște chestii care trebuie să asculte și atât. Eventual cu două scatoalce, dacă trebuie, cu plăcere.
  2. Ăia care au alte treburi și care cred că plozii se descurcă singuri (îmi place de ăștia, dar sunt din ce în ce mai rari, mai prezenți în generațiile trecute, generația noastră are o obsesie cu crescutul plozilor).
  3.  Ăia care și-au făcut din plozi rolul lor în viață (de ăștia îmi place cel mai puțin). Care muncesc și trăiesc pentru plozi. Care își storc creierul cum să se asigure că plodul va ajunge un adult inteligent, îmbuibat ochi de cursuri de vioară sau pian, de meditații la matematică și de vizite la Antipa.
  4. Ăștia ca mine. Care îi lăsăm să facă cam ce îi taie capul, dar fără a însemna (din păcate) că reușim să fim la fel de detașați ca prima categorie. O facem pentru că așa credem că e mai bine.

So. Am mai scris despre asta. Cred cu fiecare celulă că învățăm doar lucrurile care ne interesează. Nu cred că nimeni niciodată poate să învețe ceva de care persoana cealaltă nu e interesată, indiferent cât de necesar sau atractiv ar fi/face domeniul respectiv.

Am mai scris și despre opționale. Cum am zis de la bun început că Sara va alege singură la ce va merge și am ridicat nepăsătoare din umeri la întrebarea: dar de unde o să știe dacă nu îi arăți tu.

Acum am un răspuns, pentru că mi l-a arătat Sara. Engleza e necesară. Nu prea poți fără ea. Ca atare, mai toate grădinițele, inclusiv a Sarei, au opțional de engleză. Mi-ar fi plăcut să meargă Sara la el? Da. Am înscris-o la el? Evident, nu.

După câteva vacanțe pe afară și 4343438 de întrebări: Ce ai zis? Ce a zis? a decis singură că  vrea să meargă la opționalul de engleză. Și merge. La începători, deși sunt mai mici, că a fost la cei de vârsta ei și a zis că nu vorbește încă suficient de bine. Și îi place și turuie în engleză prin casă și învață uimitor de repede.

End of story. CTFD works again. 🙂

img_2532

Reclame

Sea. See. September.

Standard

Un nene, Leon (Festinger), s-a apucat prin 1957 toamna să emită o teorie numită teoria disonanței cognitive. Suna urât ca dracu, nu? Mdeah, oamenii de știință, ce să le ceri :P. Ideea e că avem tendința să căutăm validări ale lucrurilor în care credem. Atunci când apare o inconsistență, culmea e că refuzăm să acceptăm dovezile (munții de) și alegem să vedem pietricele de idei care ne susțin conceptele deja formate.

Gata, explic.

Citeam într-una din cărțile mele preferate cum personajul principal planifica o călătorie cu iahtul. Avea o hartă în față și se ghida după ea. Deși pe parcursul călătoriei a identificat o serie de elemente care contraziceau vădit desenele de pe harta sa, a continuat să creadă că merge după traseul stabilit și că neconcordanțele erau irelevente. Până s-a trezit la final într-un oraș complet diferit decât cel unde își propusese să ajungă.

De la o vreme, o văd des în jurul meu.

Când încerc să îi explic unui coleg ideea din capul meu și, deși mă ascultă, notează și aprobă ceea ce spun, la final ignoră complet toate datele pe care i le-am dat și scrie exact ce credea în momentul zero, înainte de a primi plasa de informații noi.

Sau când încerc să îi explic mamei că Sara poartă mărimea 106 la haine, deși scrie că e pentru copiii de 3/4 ani și Sara are aproape 6. Mama va cumpăra, ignorând informația pe care i-am dat-o, o geacă de 122 cm, în care Sara va înota ca Dory în ocean și, pe care, apoi, tot ea va trebui să meargă să o schimbe cu una de 106cm, îngrijorându-se că  va trebui să meargă din nou să o schimbe pentru că este cu siguranță prea mică. Și apoi e surprinsă că îi vine perfect.

E ca și cum am trăi în două realități complet paralele 🙂

Dar nu e numai asta și nu se întâmplă numai altora. Mi se întâmplă și mie, des. O văd cum se formează și nu o pot opri sau schimba. Când am deja o idee în cap îmi e aproape imposibil să accept realitatea care contrazice ideea respectivă. În aspectele unde nu investesc prea mult (ex. job) îmi e mai ușor să înțeleg și să văd când ideea mea e greșită, (deși tot am tendința inițială de a căuta dovezi care mă ajută să rămân la planul inițial), dar atunci când vine vorba de o chestie de care îmi pasă (ex. Sara), e aproape imposibil să mă faci să mă răzgândesc.

Nu avem capacitatea de a vedea altceva decât ce e în capul nostru. Noi știm mai bine, mai bine decât persoana cu care vorbim, care se înșală din diverse motive. Adevărul nostru e singurul și vom adapta, modula, ondula realitatea în jurul lui, închizându-ne etanș urechile la ce nu vrem să vedem. We see what we want to see.

Și mă gândeam că dacă ar fi să îi doresc Sarei o superputere, asta ar fi. Să aibă puterea să vadă. Mă gândesc, că totuși, evoluăm. Încet ca un melc spațial, da, dar evoluăm. Și la un moment dat trebuie să vină și momentul în care creierele noastre vor fi suficient de deștepte să vadă lucrurile aşa cum sunt şi nu aşa cum vrem să fie 🙂

Și cred că asta s-ar putea să fie rețeta fericirii, pentru că opusul, a dovedit nenea ăla Leon, e calea sigură spre nefericire :).

Paylist de septembrie, ultimul cu vară în el.

 

 

Tiribombe

Standard

Cel mai și cel mai mult mi-au plăcut tiribombele. Leagănele și tiribombele. Ălea cu lanțuri lungi de veneau pe câmpul de lângă Motru și îmi era și frică de ele și le și voiam să mă învârte până la lună.

Joia trecută Sara avea planificat să meargă cu Doi Ochi Albaștri împreună în parc să ne plimbăm cu hidrobicicletele.

Atât că din două fetițe s-au făcut patru (plus una bucată tătic). Mai târziu, cinci copii (plus unul în cuptor atașat de încă una bucată mămică).

Acuma, nu știu cum să povestesc cât de faină a fost ziua aia, prima de toamnă. Cu lumină caldă și blândă, cu patru fetițe în două hidrobiciclete care s-au lăsat mângâiate de sălcii triste și care, îmi imaginez, le-au făcut pentru prima oară în viață să zâmbească pentru că nici o piatră n-ar fi rezistat hohotelor lor molipsitoare de râs.

Iureș au făcut, apoi, toți cinci din parcul ăla, erau o forță de neoprit, ocupau în bloc toate jucăriile și dura zeci de minute până să se hotărască să elibereze una din ele, pentru că se distrau așa de bine împreună. Ce ceartă? Ce părinți? Ce realitate? Lumea era doar a lor :).

Au cinat cu covrigi, floricele și înghețată și au stat până hăt târziu, trecut bine de ora de nani. Dar cel mai sfâșietor sentiment de tristețe pe care l-am trăit era ăla când mă forțau ai mei să plec acasă când restul copiilor încă se jucau, așa că am stat exact atât cât a vrut Sara. După care, da, am uitat pentru a zecea miliarda oară unde dracu am parcat mașina și ne-am mai plimbat juma de oră să o găsim.

A fost o după-amiază perfectă, a zis Sara. It was 🙂

PS. Azi mergem la tiroliene. World, watch out! :))

IMG_3344

 

Clean your lenses

Standard

Anul ăsta mi-am văzut marea pe câteva continente, în ceva mai multe ţări, de nu mai ţin minte câte ori. Şi sper să o mai văd până nu se termină. Am fost norocoasă 🙂

N-am scris, cum făceam de obicei, de niciuna din ele.

Scriam înainte pentru că îmi imaginam că s-ar putea să fie util pentru cineva: unde să meargă, ce să viziteze, unde să mănânce.

Dar cumva, anul ăsta, mi-am dat seama (în timp ce citeam Călătorii cu Charlie de Steinbeck) că nimic din cele de mai sus nu contează.

Nici unde mergi, nici ce vizitezi şi nu, nici măcar ce mănânci.

Contează doar ochelarii prin care privim realitatea în care trăim. Am fost în locuri scumpe unde erau oameni trişti sau goi. Am fost în locuri ieftine unde erau oameni liberi. M-am împrietenit [eu! care nu vorbesc cu nimeni :))] cu un grec urâcios pe un mal de mare caldă, care îşi făcuse o afacere din o rulotă şi 10 umbrele împrumutate. În prima zi mai avea puţin şi mă bătea că nu îmi mai mişcam fundul de pe plaja lui, deşi era trecut bine de 8 seara şi în două zile îmi povestea viaţa lui, îi ştiam toate rudele, nepoţii şi ce planuri de viitor are. El a încercat să ţină minte numele meu, dar n-a reuşit, eu am încercat să ţin minte numele lui, dar n-am reuşit. Pe prietena lui o chema Gogo. That I can handle :)).

Nu cred că sunt importante locurile, cred că poţi fi fericit acasă :). Atât că eu iubesc tare marea, indiferent ce culoare sau formă ar avea şi mi-e drag să stau cu ea.

Când am plecat cu Sara în Thassos mi-am făcut griji că o să fie obosită, că drumul e prea lung, că că că. Când am trezit-o, dimineaţa la 4, mi-a luat mâna, a strâns-o tare tare şi mi-a pupat-o. De multe ori. Apoi şi pe obraz. De încă vreo 5 ori. Scurt şi apăsat. Şi m-a îmbrăţişat. Tare. Da, mi-au dat lacrimile.

-Vezi, mama, nu sunt obosită deloc! 🙂

A stat trează până la vamă şi a răsfoit o carte apoi a dormit până la feriboat :), mai mult decât doarme acasă.

S-a îndrăgostit de o plajă. Rău de tot. Plaja grecului cu rulota, hamace şi pini înalţi. Avea frappe bun şi singurul suc de portocale care i-a plăcut Sarei. Mulţi crabi mici în apa mică până hăt departe, care se căţărau zăpăciţi pe mâna curajoasă a Sarei.

Când am vrut să schimbăm plaja a început să plângă. Ce face plaja mea, singură fără mine? Ce tristă o să fie, mami.

E haotic articolul ăsta, ştiu.

De fapt ce încerc să zic e că şi vacanţele mele perfecte sunt aşa. Haotice. Neplanificate. Cu tras stânga de volan ca să descoperi plaja perfectă, pustie, între măslini. Să te urci la loc să colinzi insula pe care te afli fix atunci când simţi să faci asta şi să nu găseşti niciodată ce te aşteptai sau ce planificai ci alte locuri, de o mie de ori mai frumoase.

Poţi alege să vezi aglomeraţia sau mâncarea proastă sau cearceafurile neschimbate sau tristeţea oamenilor bogaţi de lângă tine. Sau poţi alege să vezi marea albastră, nisipul alb, crabii ameţiţi şi razele de soare grăbite.

M-am tot gândit care a fost preferata mea din zilele astea cu soare. Citeam în penultima carte topul motivelor de stres la femei (şi la bărbaţi, dar am uitat). Ceva ceva munca, apoi certurile cu partenerul, pe locul 3 sau 4 timpul trecut cu copiii (să ai un copil creşte gradul de fericire pe termen lung dar pe termen scurt mamele declară că timpul pe care sunt obligate să îl petreacă cu plozii e practic o corvoadă). Ei bine, pentru mine zilele când am fost la plajă doar eu cu Sara, eu citeam, ea desena, înotam amândouă sau pe rând, făceam forme şi castele de nisip şi pur şi simplu ne plăcea să trăim una cu cealaltă, au fost cele pe care le-am iubit cel mai mult. La plecare, ea visa prin geamul dreapta spate, eu prin parbriz :). Mă bucur tare că pe lângă faptul că o iubesc de mor o şi plac.

Încă o dată, ultima dată, încerc să spun dracului ce voiam. Că viaţa, locurile, apa în care trăim le vezi tu şi nimeni altcineva în locul tău. Şi da, alegem cum o vedem. Doar să avem grijă să nu le facem mai albastre sau mult mai roz decât sunt (umfoarteumpic de roz nu cred că strică totuşi) 🙂

IMG_3501