Sea. See. September.

Standard

Un nene, Leon (Festinger), s-a apucat prin 1957 toamna să emită o teorie numită teoria disonanței cognitive. Suna urât ca dracu, nu? Mdeah, oamenii de știință, ce să le ceri :P. Ideea e că avem tendința să căutăm validări ale lucrurilor în care credem. Atunci când apare o inconsistență, culmea e că refuzăm să acceptăm dovezile (munții de) și alegem să vedem pietricele de idei care ne susțin conceptele deja formate.

Gata, explic.

Citeam într-una din cărțile mele preferate cum personajul principal planifica o călătorie cu iahtul. Avea o hartă în față și se ghida după ea. Deși pe parcursul călătoriei a identificat o serie de elemente care contraziceau vădit desenele de pe harta sa, a continuat să creadă că merge după traseul stabilit și că neconcordanțele erau irelevente. Până s-a trezit la final într-un oraș complet diferit decât cel unde își propusese să ajungă.

De la o vreme, o văd des în jurul meu.

Când încerc să îi explic unui coleg ideea din capul meu și, deși mă ascultă, notează și aprobă ceea ce spun, la final ignoră complet toate datele pe care i le-am dat și scrie exact ce credea în momentul zero, înainte de a primi plasa de informații noi.

Sau când încerc să îi explic mamei că Sara poartă mărimea 106 la haine, deși scrie că e pentru copiii de 3/4 ani și Sara are aproape 6. Mama va cumpăra, ignorând informația pe care i-am dat-o, o geacă de 122 cm, în care Sara va înota ca Dory în ocean și, pe care, apoi, tot ea va trebui să meargă să o schimbe cu una de 106cm, îngrijorându-se că  va trebui să meargă din nou să o schimbe pentru că este cu siguranță prea mică. Și apoi e surprinsă că îi vine perfect.

E ca și cum am trăi în două realități complet paralele 🙂

Dar nu e numai asta și nu se întâmplă numai altora. Mi se întâmplă și mie, des. O văd cum se formează și nu o pot opri sau schimba. Când am deja o idee în cap îmi e aproape imposibil să accept realitatea care contrazice ideea respectivă. În aspectele unde nu investesc prea mult (ex. job) îmi e mai ușor să înțeleg și să văd când ideea mea e greșită, (deși tot am tendința inițială de a căuta dovezi care mă ajută să rămân la planul inițial), dar atunci când vine vorba de o chestie de care îmi pasă (ex. Sara), e aproape imposibil să mă faci să mă răzgândesc.

Nu avem capacitatea de a vedea altceva decât ce e în capul nostru. Noi știm mai bine, mai bine decât persoana cu care vorbim, care se înșală din diverse motive. Adevărul nostru e singurul și vom adapta, modula, ondula realitatea în jurul lui, închizându-ne etanș urechile la ce nu vrem să vedem. We see what we want to see.

Și mă gândeam că dacă ar fi să îi doresc Sarei o superputere, asta ar fi. Să aibă puterea să vadă. Mă gândesc, că totuși, evoluăm. Încet ca un melc spațial, da, dar evoluăm. Și la un moment dat trebuie să vină și momentul în care creierele noastre vor fi suficient de deștepte să vadă lucrurile aşa cum sunt şi nu aşa cum vrem să fie 🙂

Și cred că asta s-ar putea să fie rețeta fericirii, pentru că opusul, a dovedit nenea ăla Leon, e calea sigură spre nefericire :).

Paylist de septembrie, ultimul cu vară în el.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s