Dacă noi am scrie povești

Standard

Mă uitam ca o curcă beată (și îndrăgostită) la un apus în mare, pe o plajă aproape pustie (da, se poate, chiar și în Thassos) după ce viermele mă ținuse în mare vreo 3 ore.

Marmota moșmondea ceva în spatele meu și era liniște. BAAAAAAAAU!!!! M-am trezit cu ea în fața mea cu o bucățică de hârtie. Asta:

IMG_3006

M-am topit. Da, e scrisă cu greșeli, dar e scrisă de ea, și singură, și repede, și din imaginația ei, nu am citit nicio poveste așa. Am plutit cam până după masa de seară, când Sara s-a necăjit că niște pini bătrâni o împiedicau să își vadă cerul.

Așa că, la plecare, am mers amândouă, de mână, cu capul pe spate, pe plajă, să ne vedem stelele. Și atunci, fără să vreau, a venit la mine continuarea poveștii Sarei, așa cum ar fi ea dacă oameni ca noi ar scrie povești. La culcare, i-am povestit-o și ei.

– Vrei să auzi continuarea poveștii?

– Ce poveste?

– Povestea ta, cu curcubeul.

– Păi are o continuare?

– Desigur că are, orice început are o poveste.

Demult, în pădurea prințeselor, trăia un curcubeu care toată ziua stătea pe munte.

Pădurea de pini era pe o insulă, în mijlocul unei mări cu ape albastre și calde. Era așa tot timpul, nu se schimba niciodată.

Prințesele trăiau fericite pe insulă, se jucau și alergau și înotau toată ziua. Mâncarea apărea din senin, dormeau în hamace prinse între doi pini și erau tare fericite. Singura treabă a prințeselor era să își imagineze propria poveste. Dar asta nu era deloc o treabă ușoara, dura ani buni și începea de când prințesele erau mici, mici și până când se făceau prințese mari și frumoase de se topea soarele de dorul lor. Povestea trebuia imaginată până la ultimul amănunt și era foarte important să nu uiți vreunul, pentru că altfel putea apărea ceva neprevăzut și toată povestea se năruia, prințesele urmând să fie prinse pentru eternitate într-o poveste distrusă. De aceea dura atât.

Fiecare prințesă de pe insulă își lua tare în serios munca și țesea, zi după zi, fire la povestea ei.

Mai puțin una.

Cea mai mică prințesă de pe insulă.

– Cum o chema?

– Sara.

– Eu eram?

– Nu știu. Hai să vedem.

Sara era cea mai mică prințesă de pe insulă, era subțirică tare, șatenă, cu părul până la umeri și zâmbea toată ziua.

Viermele zâmbește și el.

 

Prințesa Sara nu voia deloc să își imagineze povestea ei, prefera să înoate până hăt, departe în larg, să stea la umbră sub pini și să aștepte rășina să picure pe ea, vorbea și avea grijă de toate animalele pădurii, explora insula, cunoscând fiecare grotă în munte și fiecare ascunziș de veveriță, arici, vulpe sau iepuraș.

Celelalte prințese erau îngrijorate și o băteau la cap cât era ziua de lungă să înceapă să își imagineze ceva, dar timpul trecea și dacă Sara nu își crea una, urma să rămână pe veci captivă pe insulă.

Dar ei nu îi păsa, continua să viseze leneș cât era ziua de lungă, ignorând complet sarcina de a își crea propria poveste, pur și simplu nu o interesa deloc.

Toate prințesele erau prietene cu curcubeul, îl vizitau din când în când și curcubeul le zâmbea tuturor înapoi și purta conversații politicoase despre vreme cu fiecare dintre ele. Le asculta poveștile pe care le creau și uneori, dacă cereau, le dădea sfaturi.

Prințesa Sara nu vorbise niciodată cu el, și nici nu îl băgase în seamă, avea toate micile amărăluțe ale pădurii prietene și nu o interesa o persoană atât de populară cum era curcubeul.

Dar într-o zi, o mică cărăruie pe care nu o mai apucase până atunci, a dus-o exact pe vârful muntelui, la picioarele curcubeului.

– Mmm, bună ziua. A spus prințesa Sara.

– Bună, Sara, a răspuns zâmbind de-a-ndoaselea curcubeul, pentru că el știa numele tuturor prințeselor.

– Ce faci aici?

– Nimic important, pierd vremea, mă uit la mare, la pădure și la voi. Sunt fericit.

– Dar de ce ești tot timpul aici?

Curcubeul s-a încruntat. După un timp, a răspuns.

– De fapt, nu știu. Poate sunt sub o vrajă, și a zâmbit iar. Pe vremuri mă plimbam peste tot. Îmi place aici.

Și atunci mica prințesă Sara a făcut ceva ce nu mai făcuse nimeni până atunci. L-a rugat pe curcubeu să îi povestească despre locurile pe care le văzuse.

Curcubeul i-a spus despre cascadele din America, de râurile din Africa, de pădurile din Asia și de mările albastre din Europa. I-a povestit de gâze, de oamenii pe care îi văzuse (curcubeului îi plăceau tare mult oamenii), despre cât de diferiți și asemănători erau, i-a povestit tot ce știa.

Și mica prințesă a ascultat în tăcere. A uitat să doarmă, să înoate, să vorbească cu animalele, să mănânce, să lenevească. A stat zile întregi și l-a ascultat. 

– Crezi că tu ai putea fi Făt Frumos al poveștii mele? l-a întrebat ea la final. Cum a fost broasca aceea transformată în prinț? Fiecare poveste are un prinț în ea. Rapunzel are un prinț, Frumoasa din Pădurea adormită, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, toate prietenele mele au câte un Făt-Frumos în poveștile lor.

– Nu cred. Eu sunt doar un curcubeu.

Prințesa Sara a plecat. Nu era supărată, doar căzuse pe gânduri. Câteva zile, nu mai mult, prințesa s-a tot gândit.

Apoi, în a patra zi, s-a întors pe munte la curcubeu.

– Mi-am terminat povestea.

– Așa de repede? a întrebat-o curcubeul, puțin îngrijorat. Nu vrei să te mai gândești?

– Nu.

– Spune-mi despre ce e vorba.

– Nu, o să îți arăt.

Și atunci prințesa Sara s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat într-o ploaie scurtă și caldă de vară.

I-a zâmbit complice, printre picături albastre, curcubeului, care o privea cu ochi mari, rotunzi și uimiți, apoi s-a întors cu spatele și a plecat, nu înainte să îi facă o ultimă oară cu mâna.

S-a dus și a vizitat fiecare loc de care îi povestise curcubeul și încă o mie pe lângă. A văzut oamenii, le-a ascultat poveștile, a vegheat zile și nopți, s-a amestecat cu mări, cu râuri și cu frunze aproape galbene în luni târzii de august. A zâmbit mult, a mai și plâns când vedea lucruri triste, a alergat și a stat, a trăit. 

– Și curcubeul? mă întreabă Sara cea de 106 cm cu care îmi împart patul.

– Cum adică, nu știi ce s-a întâmplat cu curcubeul?

– Nu, de unde să știu?

– Păi când apare curcubeul?

– După ploaie.

– Păi vezi?

Atunci când ploaia de vară a plecat să cutreiere lumea, curcubeul s-a gândit puțin, s-a uitat în urma micii prințese și după o vreme, a plecat și el hai-hui, încet, încet, la plimbare.

De asta, doar uneori, după ploile scurte și calde de vară, apare și el. Vine să se întâlnească cu prietena lui, mica prințesă Sara.

Curcubeul îi povestește despre cât de frumoși și calzi și blânzi sunt oamenii, cum altfel ar putea să îi vadă, pentru că îi zâmbesc tot timpul și sunt bucuroși când îl văd. Sara îi mărturisește la rândul său că e cea mai fericită atunci când copiii mici mici sar în bălțile pe care ea le face sau atunci când un adult mai ciudat rămâne în mijlocul străzii, cu gura deschisă, să simtă pe limbă picăturile.

Prințesa Sara e fericită în povestea ei. Și tu, mama, o poți face puțin mai fericită dacă nu uiți să sari în bălțile pe care ea le face pentru tine.

– Poate de asta îmi place mie atât de mult să sar în bălți, cască Sara.

– Poate 🙂

Dacă noi am scrie povești, le-am împacheta frumos, în hârtie colorată, cu veverițe, arici, vulpițe sau iepurași și le-am face cadou.

FullSizeRender(1)

 

 

Anunțuri

7 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s