Reparații

Standard

Îmi bubuia capul la birou încercând să termin o scârboșenie când mă trezesc cu niște neni peste noi. Au verificat luminile, ferestrele, nu mai știu ce. I-am ignorat cu succes. Până au început să bocăne tare în ușă.

-Da ce fac? întreb colega de bancă din dreapta.

Ridică și ea din umeri.

-Cred că schimbă clanța.

-De ce, era stricată? Nu m-ar mira să fi fost și să nu fi observat eu, mi se întâmplă.

-Nu.

Mă duc la nenea.

-Nu vă supărați, dar de ce o schimbați? și zâmbesc cât pot de dulce cu toți dinții mei strâmbi.

Nu cred că am văzut om să se enerveze mai rapid, cu ou și cu oțet a șters cu mine pe jos a și țipat și a și pufăit.

-Dacă o schimb înseamnă că era stricată!

Aha. Ne rugăm să ne repare cineva chiuvetele cu găuri în ele de fro juma de an, da crecă ălea nu erau stricate.

Recunosc superioritatea tactică a adversarului asurzitor și abandonez lupta, îmi iau traista să mă duc la Mega să cumpăr ceva, că de lucrat nici pomeneală în atare condiții.

Pe drum spre Mega îmi dau seama că nu am nimic de luat de la Mega. Cotesc dreapta spre librărie. Dar mi-e rușine de tona de cărți care mă așteaptă cuminți și răbdătoare acasă și știu că fără minim 3 nu rezist să plec de acolo. Deci mă așez pe o bancă să-mi citesc cartea (da, Sapiens) și sun o colegă să mă bipăie când termină teroriștii.

Nuș cum citiți voi pe bănci dar eu mă înșir cât sunt de lungă (nu-s) cu cracii-n față, unul peste altul. Eram complet pierdută între două pagini când observ că o bătrânică cu baston se pregătea să îmi ocolească picioarele, așa că mi le trag rapid și mă întorc de unde plecasem.

Peste câteva minute revine și se așează lângă mine.

Acuma, în mod normal când se întâmplă așa ceva mă ridic și plec. Să împart o bancă cu un străin, chiar la capete opuse, chiar în tăcere, depășește cu mult (cu muuuuult) standardele mele extrem de reduse (ok, inexistente) de sociabilitate.

Dar de data asta am stat 🙂

Pentru că am știut, cumva, de ce s-a așezat acolo.

Ne studiam reciproc cu coada ochiului și știu că ea mă plăcea și eu o plăceam înapoi.

Mai știu că era singură și că se plimba cât încă era dimineață și răcoare, urmând să își petreacă restul zilei într-un apartament pustiu.

Mai știu și că îi plac oamenii și să fie lângă ei și că i-ar plăcea să vorbească cu cineva. Nepoții, dacă îi are, sunt prea ocupați pentru asta.

Și eu aș vrea să vorbesc cu ea. Sunt curioasă. Cum o cheamă. Cum era când era mică. Cu cine se juca. Pe cine a iubit. Dacă regretă ceva ce a făcut sau ceva ce nu a făcut. I-aș asculta în liniște toate poveștile.

Dar, desigur, sunt doar eu. Complet incapabilă să deschid o conversație cu un străin, even if my life depends on it.

Așa că o studiez în continuare, în tăcere, cu coada ochiului, în timp ce înghit, încet, pagini.

Nu știu cât am stat împreună. 15 minute poate?

Dar au fost 15 minute perfecte. În care, cumva, între mine și ea s-a creat o legătură și o bunătate :). Serios. Era la fel de palpabilă ca lemnul băncii pe care săteam.

La plecare, mi-am luat inima în dinți și i-am zis, zâmbind: La revedere, vă doresc o zi frumoasă.

S-a întors repede și incantata, mi-a răspuns la fel: La revedere domnișoară, și eu vă doresc o zi tare frumoasă.

Și știți ceva? Chiar a fost. M-a reparat. Am radiat fericire și am zburat pe raze de soare toată ziua aia, fără absolut niciun motiv în afară de povestea asta de mai sus.

Și acum, încă zâmbesc când scriu (la câteva zile după).

Cred că unii oameni fac asta. Ne repară cu adevărat, cumva, printr-o magie. Oameni buni, care dăruiesc.

A little bit of sunshine. Just for you.

IMG_2115-001

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s