Fly

Standard

Citeam acum câteva zile articolul ăsta.

Acuma n-o să mă apuc să scriu ce părere am de Trump, că bănuiesc că o intuiți și sper că o împărtășiți.

Însă apreciez că e un bărbat sincer. Complet tâmpit în opiniile sale, dar sincer. Locul nevestei e acasă, la crescut plozii, al fiicei să fie o femeie puternică.

Nici despre ce își doresc bărbații de la neveste vs. fiice  n-am chef să povestim, deși e un subiect care merită explorat, înclin să cred că în România procentele sar binișor de America unde un bărbat din trei apreciază independența la o femeie. Și aș zice în teorie, puși în fața realității cred că ar fi și mai puțini care ar fi ok cu o capră neagră în bătătură.

Însă mă roade puțin ideea asta de independență în relația mea cu Sara.

Ask me anytime dacă îmi doresc ca Sara să fie independentă și aș răspunde în o fracțiune de secundă DA. But do I?

Cum zice Andrei, când am rămas eu gravidă cotele la casele de pariuri mergeau pe varianta că aș fi o mamă mai neimplicată așa (to say the least).

Eu însămi aveam un plan bine făcut: urma să nasc, să iau o bonă în maxim o lună, să fac tot ce făceam și înainte, ba chiar puțin în plus. Copilul.. donno, l-am făcut, acum să pună mâna să crească singur.

Little did I know.

Așa cum am mai scris, m-a copleșit o responsabilitate covârșitoare. Sara era scopul meu. Nimeni și nimic nu era mai presus de ea. Ce bonă? Glume, eu și numai eu, era rolul meu și doar al meu. Și, încet, încet, cu precădere în primii 2 ani i-am construit o bulă (I’m really good at that). Nu cred că am făcut-o rațional. O bulă în care nimic nu o putea răni, o bulă în care totul era controlat de mine și deci perfect. Obsedam și citeam și căutam ore în șir despre tot ce ținea de ea: mâncare, odihnă, educație, psihologie. Am citit în anii ăia imens, tot, toate cărțile despre crescut plozi, mainstream și hipsterești, serioase și ne, fundamentate au ba. Mă luptam ca o leoaică cu tot și toți pentru ea, cu bunicile din parc, cu mamele naziste, cu educatorele ce nu s-ar fi putut ridica vreodată la înălțimea standardelor din bulă. Mă luptam cu realitatea :).

Nici nu știu când m-a pălit revelația, dar la un moment dat m-a. Poate tot prin cărți, încet încet am ajuns și la informația care îmi spunea [cu date, studii, fapte, statistici chiar, da ;)] că ar trebui să calm the fuck down.

Scurt, în moalele capului.

Băi. Ce fac? Ce cresc? Ce vreau pentru ea?

Nimic din cele de mai sus, n-o vreau mică și fricoasă în un glob transparent, o vreau vitează și plină de zgârieturi pe nas, de lovituri în genunchi, vreau să se cațere și să cadă, să sufere, să se bucure, să râdă, să încerce, să simtă.

Și încet încet, cu eforturi supraomenești din partea mea (încă îmi vine să o apăr de tot) am lăsat-o, ba chiar am încurajat-o. Să încerce. Singură. Fără mine.

A căzut? Da. S-a și lovit? Da.

I-a prins bine? 🙂 Da.

I started doing what I preached.

Chiar cred că trebuie să încercăm, singuri, tot, tot ce ne dorim, și îi răpeam tocmai ei agonia asta plăcută, de a suferi și de a te bucura pentru ce eșuezi sau ce reușești, dar singur.

Baby steps. Mai am cale lungă până departe.

Mă uitam la o fată de 24 de ani  (bulgăroaică) care îmi povestea că a că a câștigat o bursă Erasmus și la anul vine în România. Face vreo 6 sporturi extreme și are un zâmbet de ar transforma noaptea în zi. A văzut deja mai toată lumea și vara stă vreo 3 luni într-o rulotă la un mal de mare.

Aș vrea să fie Sara așa? Da.

Sunt pregătită să fie Sara așa? Nu.

Am coșmaruri când mă gândesc că s-ar putea duce singură la școală, care e la 10 minute de mers pe jos de noi, nu vreau să mă gândesc cum o să îl terorizez pe primul ei prieten (că o să) sau cum o să fie când o să plece la facultate. Dar barem să facă sporturi extreme și să colinde lumea fără mine?

Aș muri de o mie de ori.

Și probabil că o să mor. De fiecare dată. Și apoi o să o iau de la capăt.

Pentru că vreau cu fiecare celulă [egoistă ;)] din corpul meu asta pentru ea.

Să fie o capră neagră, nebună. Să zboare. Să trăiască 🙂

Voi ce vreți cel mai mult pentru ei?

IMG_8712

 

Anunțuri

4 răspunsuri »

  1. Offff! Mi se pune un nod in gat, dupa 2 ore la gradi!
    Eu visez la un copil independent, sa faca ce vrea, cum vrea, cum simte(asa e), dar…..eu nu sunt pregatita.
    Si cand o aud:”Mami, eu o sa stau tot timpul cu tine!!”

    Apreciază

    • 🙂 maaaaa, eu chiar cred asta, ca noi nu suntem pregatite. Adica nu ma intelege gresit, adaptarea la gradinita e o provocare si pentru ei, dar ei sunt echipati sa faca fata si la chestia asta si la multe altele. Uneori, insa, noi nu :)).

      Deep breath. You can do this :). Baby steps. Hugs.

      Apreciază

  2. Te simt, dear, te simt. Am fost plecati cu cortul weekendul asta, cu niste prieteni. Ieri dupa amiaza, noi ne pregateam de plecare si Ion ma anunta senin ca el mai sta o noapte – cu ei. Pe moment mi s-a parut super cool, mama, ce copil independent, o secunda mai tarziu am inceput sa simt cum curg toate apele pe mine. Singur? Cu alti oameni? (care intamplarea face, chiar sunt prieteni foarte apropiati!) Doamne, nu se poate! Pana la urma, m-a salvat clopotelul pentru ca au decis si oamenii aialalti ca pleaca impreuna cu noi. :))) Asa ca, da, sa se sa se revizuiasca dar sa nu se schimbe nimic :))))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s