Maria

Standard

Sara mea e o orhidee mică. She is. Not a dandelion, o orhidee mică și fragilă. Își face prieteni greu și nu îi pierde pe drum, are aceeași gașcă de copii de la grădi cu care se joacă și pe care îi iubește, pe care îi cheamă la fiecare petrecere de ziua ei de când a început să le facă. În parc nu se joacă cu alți copii și nici nu vrea. O mai întreabă unii dacă vrea să se joace împreună și spune mereu nu. Rar, rar, once in a blue moon decide că cineva nou merită atenția ei. Ok, recunosc, îmi place că e așa, și eu sunt la fel.

Eram duminică în Carol și se juca la un loc de joacă.

-Fetița, fetița, vrei să fim prietene?

Sara mea nici nu o aude, îi atrag atenția că a întrebat-o cineva ceva.

-Vrei să fim prietene? repetă o fetiță șatenă, cu ochii albaștri și mici ca două albăstrele.

Sara se uită cu seriozitate la ea. Nu se grăbește. Se uită în ochii ei.

-Putem încerca, dă verdictul final.

-Cum te cheamă?

-Sara.

-Pe mine Maria.

So mă retrag, îi spun că o aștept pe o bancă și le urmăresc de la distanță.

Curând, între mine și ele se interpune o doamnă între 40 și 50 de ani, slabă și destul de înaltă.

Vorbește singură, tare, și are ticuri faciale.

-Uite, ciorapii ăștia sunt tot ai ei, vedeți? Și i-a dat jos ultima oară când am fost aici. Și îi scoate din punga pe care o cară cu ea, arătându-i demonstrativ. Sunt jegoși, adaugă.

Trebuie să îmi înclin capul ca să văd fetele și le urmăresc așa.

Părinții din parc se opresc din orice și se uită fascinați la ea.

Scoate pe masa de tenis conținutul plasei. O pălărie ponosita de copil, o sticlă de suc veche, umplută cu apă, o bucată mare și galbenă de material, draperie.

-Maria, hai să-ți dau pălăria, spune.

Maria care se joacă cu Sara mea o refuză, stă la umbră și nu e nevoie, dar are nevoie de apă.

-Vino să bei apă Maria, avem la noi, că altfel nu avem niciun ban.

Maria bea apă și se întoarce să se joace cu Sara.

Mă uit la fete. Se joacă frumos, vorbesc. Maria e o cățărătoare înnăscută și escaladează toate căsuțele, Sara încearcă fără să reușească să o imite. Maria se oprește să discute cu un băiețel de doi ani, explicandu-i cum se foloseste o dracie, până e certată de mămica lui să îl lase în pace. Știu că e din cauza că mama ei încă vorbește tare și acum defilează învelită în draperie spunând că e popă. O urăsc pe mămica băiețelului de doi ani.

Cât timp se dau fetele într-o tiribombă, doamna a așezat draperia pe un colț de iarbă și vorbește în continuare de bărbatul ei care i-a adus brânză expirată acasă.

Ochișorii mici o urmăresc de la distanță în orice moment.

O altă mamă, hipsteriță (teniși, bicicletă, părul ascuns sub un batic de rockeriță) învârte tiribomba unde se dă și dopul ei de fetiță. Ascultă spectacolul și râde complice cu celelalte mame, făcând fețe fețe. Ochișorii mici înregistrează tot. O urăsc chiar mai mult decât pe mama băiețelului de doi ani.

Copii se joacă împreună, nu e nicio diferență pentru ei între Maria și Sara. Mama ei nici nu există. Maria e Maria și atât.

Fetele se mută la leagăne și mama Mariei ne urmează. Maria se duce să o îmbrățișeze pe la spate și să îi mângâie părul, nu îi e rușine că e mama ei.

Noroc că port ochelari de soare.

O întreb dacă vrea să se dea și ea în leagăn, lângă Sara. La început nici nu mă aude, parcă nu e obișnuită să vorbească alți adulți cu ea la locurile de joacă.

Îmi zâmbește puțin și spune repede da. Le dau, pe rând, pe amândouă.

Când mămica ei tace și e liniște, Maria lipește capul de spătarul leagănului și zâmbește dulce în timp ce vântul îi mătură bretonul scurt și o rază de soare o gâdilă.

Nu îmi pot dezlipi ochii de fetița asta. Aș îmbrățișa-o tare și strâns și mult dacă n-aș fi așa timidă.

Nu pot să fac asta, dar pot să îi zâmbesc înapoi, cât pot eu de blând și de cald. Îi zâmbesc la fel și mămicii ei. E o mămică bună, în tot chinul ăsta care nu-i în niciun fel vina ei a avut grijă să îi dea apă, să o apere de soare și da, chiar în condițiile date să vină cu ea în parc la joacă.

Maria mă vede zâmbind și cred că înțelege.

Când mămica ei începe iar discursul, Maria îmi spune că poate să numere din 50 în 50 până la o mie. Nu are mai mult de 7 ani. Si o face.

-Bravo Maria, e foarte bine, o laud.

Apoi numără din 20 în 20. Sara cântă lângă ea, niciuna nu aude vocea din spate. Leagănele lor se mișcă sincron. Mă uit cât pot de urât înapoi la toți adulții care se holbează la Maria și la mămica ei. Fără prea mare efect.

Recunosc, mi-au dat lacrimile.  Într-o duminică, într-un parc din capitală. Și apoi încă o tură acasă. Pentru că nu știu ce o să se întâmple cu Maria, care se îndepărtează acum de noi și dacă o să reziste să fie așa cum am văzut-o eu acum. Aș vrea să mă duc după ea, să îi dau niște bani, dar mi-e teamă să nu o jignesc, nu știu ce să fac și mi-e ciudă și mă simt un nimic că nu știu cum să o ajut.

Nu știu de ce copiii pot să nu judece și să nu facă discriminări, să înțeleagă, și ce dracu se întâmplă cu adulții când se fac mari.

O fetiță mică, tare tare curajoasă, inteligentă și blândă, plină ochi de magie. Copilului ăsta nu-i ajung la degetul mic o turmă de plozi cu Porche în curte.

Îți țin pumnii Maria. Și eu și Sara. Îți ținem pumnii.

6

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s