We are walkers.

Și mie îmi place să mă plimb, și Sarei.

În weekendurile când sunt blocată în București, uneori, o iau de mână și plecăm hai hui prin zona de case vechi lângă care locuim.

Nu prea are legătură cu Bucureștiul de zi cu zi, mie mi se pare că pășim, cumva, într-o simulare mai reușită a Universului lui Elon Musk.

Mergem foarte încet (în simularea asta nu există timp),  mirosim lămâița cățărată pe porți, ne lăsăm certate de căței de pază, ne intoxicăm și fugim amândouă de mirosul mult prea puternic al unui tei înflorit (nu înainte să îi fur o poză), ne găsim terase cu umbră sau uneori doar o tonetă cu înghețată, pe care Sara o mănâncă, tacticoasă, așezată în fund pe o bordură pe un trotuar (și sper să păstreze degajarea de a sta în fund să mănânce înghețată pe-un trotuar de capitală veche toată viața ei), în timp ce se uită curioasă la trei băieței care încă preferă roțile calculatoarelor, furăm cireșe sau dude din copacii serioși din curți cu miros de bătrânețe, Sara îi mai mângîie, eu mai și zâmbesc, ea mai și râde, și după câteva ore așa ne târâm picioarele obosite spre casă, unde dormim amândouă un somn leneș și lung de după-amiază.

Radu mi-a interzis să mai zic că iubesc altceva în afară de Sara. A zis că iubitul e pentru oameni și atât.

Dar n-am cum să schimb ce simt. 🙂 Iubesc zilele astea. Cu totul, cu liniștea și soarele și căldura și cărțile de după-amiază și feliile de pepene roșu pe post de cină.

Toate, toate, în primul rând, din cauza Sarei, a ei, că doar pe ea o iubesc în ele.

Muzica, marea, chitara, cireșele, plimbările, cărțile?  Doar niște pretexte. 🙂