Arhivele lunare: iunie 2016

Fazan

Standard

-Alege tu, mami. 

Mare.

-m. a. r. e. 

-E. Episod. 

Dinozaur.

– d. i. n. o. z. a. u. r. 

-R

-mmmm. Ras. 

Soare. 

– s. o. a. r. e.

– E. Elefant.

Tort. 

– t. o. r. t. 

– T. 

….

….

– Te iubesc. 

🙂

Si eu. 

-t.e.i.u.b.e.s.c.

-Maaaaamiiii, ai gresit, trebuia sa spui ceva cu c, nu cu s!

Cred ca sunt fazan atunci.

Dar e ok, as face-o din nou intr-o secunda, cateodata sa fii fazan e cel mai misto sentiment din lume ;)). 

Friday’s game

Standard

Citeste unchi-miu Inapoi ca racul de Umberto Eco, carte pe care i-am cumparat-o lui taica-miu, acum mai bine de juma de an si pe care n-a citit-o inca (rusine Dinu Patriciu).

Imi place ca o citeste el inaintea tatei. Cartile sunt facute sa fie citite. Acum ceva vreme credeam ca imi vreau cartile imprumutate inapoi, pentru ca-s parte din mine. Insa mi-a zis cineva ca i se par triste cartile citite in biblioteca si de atunci nu scap de imaginea asta. Nu vreau sa imi vad suparate cartile, tin la ele rau de tot. Asa ca le dau. Imprumut sine die sau cadou (chiar mai fericita sunt cand dau cadou carti precitite decat carti noi) Am 2 conditii. Unui om drag si doar daca simt ca o vrea. 🙂

Revenind.

Cica Eco (proaspat adaugat in coada listei de citit) zice ca oamenii au 5 nevoi: mancatul, adapostul, afectiunea, jocul si cunoasterea.

Sunt total de acord cu el, si topita pe deasupra ca a adaugat jocul si cunoasterea, cam nebAgate in seama. Poate la mine ordinea e usor amestecata: jocul, cunoasterea, adapostul (mmm, I need a good bed, I do), afectiunea si de mancat ma pot lipsi. 

Dar jocul e chiar important, ma joc tot timpul, cum sa nu te joci, dar ce altceva-i de facut? 🙂

Asa ca,  daca tot e vineri și nimeni n-are chef de muncă și sper că toți sunteți deja cu un picior spre mare.

Să treacă timpul mai repede, ok, nu ne grăbim nicăieri, dar dacă așteptați să plecați la mare sau altceva bun you could use the warp speed.

Vă las aici link la testul de personalitate Myer-Briggs.

https://www.16personalities.com/free-personality-test

Now, now, don’t roll your eyes, nu e complete mumbo jumbo.

Ok, e puțin (mai mult) superficial să împarți oamenii în 4 sau 16 tipologii, dar hei, zău că e pretty accurate :).

Durează cam 10 minute și, dacă  răspundeți sincer, o să ziceți după ce citiți profilul wow, how did it knew? 🙂

mmmmși, please tell me what u get/are (click pe linkul de mai jos, al meu dureaza doar o secunda :P), sunt curioasă de mor, după cum știți. Oare am mai multe mămici introvertite sau extrovertite? :).

https://surveyplanet.com/576223d1a7539ada6d462a2b

Eu l-am făcut prima oară acuuuum vreo 5 ani? Nu, mint, și mai mult, dar l-am redescoperit priiiin iarnă? Întâi l-am dat la 3 persoane dragi (culmea, toți 3 au avut același rezultat, sunt în acelați tip de personalitate, the kindest of them all).

Now your turn. 😛 Come on, don’t be mean, play with me 🙂

Promise you will like it.

IMG_3042

 

Friends

Standard

Mă duc într-o luni să o pescuiesc pe Sara de la grădi.

Țop țop țop până la mine, o înalț peste gărduleț, îmbrățișat, pupat. My day always gets better around 4:30 pm.

-Vreau să vină Doi Ochi Albaștri pe la mine, zice.

Țop țop țop până la mine, unii dintre cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut mă privesc pe sub un păr blond.

-Pot să merg la voi?

So am făcut orice om normal ar fi făcut. Am scos telefonul și am început să dau mesaje (da, e adevărat, introvertiții, sau cel puțin ăsta nu sună decât dacă urmează să ne lovească un tsunami în 5 minute, dar și atunci să fiu sinceră, tot un sms mi s-ar părea mai eficient).

Noroc că mămica era pe fir și în curând defilam spre casă cu două fetițe mici, câte una în prelungirea fiecărei mâini (curat răsfăț pentru palmele mele).

Nu știu cât le place lor, dar mie îmi place rău. Sunt în vacanță când Sara are play date-uri (și mi-ar plăcea să aibă curajul să invite mai des copii pe la ea, dar, da, după cum știți și fii-mea tot introvert). Sincer, nu fac nimic.

De exemplu, cu ele întâi am fost în pac. A durat puțin să îmi setez ochii diferențiat, unul să urmărească copilul A și celălalt copilul B dar am reușit.

Apoi au declarat că le e foame. Am mers sus, au cerut voie să se uite la desene, am zis mkay, dar doar un episod până e gata mâncarea. Când s-a terminat episodul au stins televizorul, fără să fie nevoie să le reamintesc. Au mâncat și era să sparg paharul din care sorbeam limonadă când am auzit-o pe Doi Ochi Albaștri cum îmi spunea din sufragerie: – E foarte bună supa cremă, mulțumesc!

Apoi au: desenat, decupat, citit, băut lapte, cântat pe rând la chitara mea, dansat rock (fii-mea, should I worry că doar asta pare să știe să danseze? neah.), dat cu trotineta prin casă, râs, alergat, uitat la planetariu. Nu s-au contrazis nici măcar o dată și au stat vreooo 3 ore bune împreună. Cred că mă contrazic și cu donno, Maica Teresa dacă stăm 3 ore împreună, nuș cum au reușit.

Eu am stat pe balcon, bând o cafea și citind o carte, astfel încât să le aud, dar să nu stau pe capul lor, să nu se simtă supravegheate.

Am scos telefonul din nou și i-am zis mămicii că n-am văzut în viața mea așa copil kind și bine crescut. La care ea, cu maxim simț al umorului, zice: Mă bucur că e așa acolo. :))

Chiar e. ❤

Adevărul e că, din ceva motiv ciudat, copiii sunt și extrem de amabili cu mine. Bine, adică știu motivul, cu părinții proprii și personali ne permitem cu toții mai multe. Dar cred că mă și simt că îmi e mai frică decât lor, îmi fac griji să nu fac ceva greșit, că nu prea știu care e chestia adultă și responsabilă pe care ar trebui să o fac și rolul pe care ar trebui să îl joc și nu joc niciunul. Și ei, ca niște mici empați blânzi, they treat me gently. 🙂

Ca atare, i-am mulțumit la sfârșit lui Doi Ochi Albaștri că a fost așa de amabilă cu mine și că am fost sincer impresionată de cât de frumos s-au jucat. A zis: cu plăcere. 🙂

E tare fain cu două fete :),  încă zic că mi-ar fi plăcut să fac gemeni.

Mai vreau. Data viitoare poate incerc cu 3 fete. ;)) Si tare sper să mai vină Doi Ochi Albaștri Blânzi pe la noi.

FullSizeRender(6)

 

 

 

 

Carol

Standard

Nici nu vă mai întreb dacă o știți pe Roxi, că sigur o știți :).

Îmi place că i-am fotografiat în toate etapele, îndrăgostiți, căsătoriți, trash the dress, nași apoi și acum Roxi e graviduță (și una foarte frumoasă, if u ask me).

El e Carol, soon to be.

Încercăm să-l fotografiem deee nu mai știu cât timp și nu reușim pentru că de vreo 3 ori am vrut să ne întâlnim și de fiecare dată a intervenit ceva (de obicei, una bucată ploaie torențială).

Mgata, nu știu ce să zic, poze făcute cu mult drag. 🙂

Wild thing

Standard

Vineri seara.

Tic tac tic tac. Zip zap zip zap.

Mă uit la Sara care colorează. Sara se uită la mine care nu colorez.

Mama! zic.

Da, mama. Zice, nepreabăgându-mă în seamă.

Nu vreai să mergem mâine totuși la mare?

That slow knowing smile (a slow knowing smile e unul doar cu jumătate de gură, cu pleoapele acoperind ochii, să nu știe nimeni ce-i ascuns acolo, de te întrebi be veci de-o fi albă sau neagră) îi apare pe mutriță.

Mergem mama?

Bineînțeles maaaamiiii!

🙂

Am plecat sâmbătă dimineață, pe la 8 și cred că pe la 10 eram deja pe plajă. Una pustie.

Anul trecut am ajuns de mai multe ori, cu Sara, pe lângă plaja mea din Bulgaria. Dar n-am putut să o duc acolo. O dată, că îmi era frică că n-o să îi placă, that would have broken my heart. A doua oară, că întotdeauna când îmi place un loc super super mult, îmi e frică să revin, dacă n-o să mai fie la fel? dacă o să mi se pară urât? dacă o să mă plictisesc?. I guess I won’t.

De data asta am fost în România, că era și mai aproape. Am ajuns cu greu, doar după ce am ratat drumul bun și am navigat cu mașina prin niște lanuri perfecte de maci (și, ca de obicei, m-am bucurat că m-am rătăcit).

Acuma, nu știu cum sunt ai voștri, dar fii-mea numai piscine visează. Îi plac și gata. Mare? Mmmmpoate dacă e transparentă și turcoaz și fără valuri.

So am înghițit de ceva ori în sec, gândindu-mă că o să plecăm rapid.

Aaaand..? Yep, I was wrong. Still like it when I am. 🙂

I-a plăcut la nebunie, a stat adunat cred că peste 5 ore pe plaja, abia am reușit să o târăsc la masă (și Sara iubește mâncarea). Turns out she does love beaches, just like me, atât că doar pe cele sălbatice (fair enough, I can do that).

Dacă pe plajele standard nu se dezlipește de șezlongul din dotare, aici a explorat non-stop. Se îndepărta atât de mult de mine că se făcea un punct mic. Da, o las să exploreze nelimitat, vreau asta pentru ea, să aibă încrederea să caute singură, să descopere, să fie independentă de mine (și de oricine).

Apoi, de zici că era cățel, își căuta locuri printre tufe unde se culcușea, ca un pui mic ce e, încolăcită cu capul pe nisipul fierbinte. Și eu doar o lăsam și-o mai căutam cu privirea printre file de carte. Fără jucării la ea, fără nimic. Cărți, desigur, nici nu se pun :).

Sara nu a făcut baie, eu da (doh) :). E ok, apa e caldă după standardele mele, puteți merge și voi :).

Am mâncat ceva pește la o cârciumă-n drum, unde felurile zilei erau scrise de  mână pe o coală albă. Bună rău, am lins tot din blid, deși pentru mine mâncarea nu-i deloc importantă.

Cică nu știi când ești fericit, doar când trece.

Bullshit. You do know.

Sara a dormit pe drumul de întoarcere și eu am condus cu CD-ul meu cu liniște. Aș vrea să zic că am condus încet, dar nu, tot repede.

Am adus acasă vreo 2 kg în plus, de nisip, în păr, ceva soare pe obraji și umeri și multă, multă fericire, să ne ajungă până data viitoare.

PS. Doar poze cu telefonul. Eram mândră că n-am uitat acasă aparatul foto, apoi și mai mândră că nu era descărcat când, de fapt, da, nu aveam card la mine 😀

 

 

 

Statistic

Standard

Statistic, la șase luni copiii ar trebui să stea în fund.

Statistic, până la un an, ar trebui să se ridice singuri în picioare.

Statistic, până la un an și câteva luni ar trebui să facă primii pași.

Nu ştiu dacă voi statistici, eu statistici, imi plac oamenii care statistici. M-au fascinat întotdeauna (ba chiar făceam un ban în plus în facultate lucrând pentru  un institut de sondaje, de asta încă răspund oricui mă sună la telefon cu orice întrebare la modul cel mai politicos posibil, deși numai de o discuție despre gradul de satsisfacție după ultima convorbire cu robotul de la bancă n-am chef). Mai orice articol serios pe care îl citesc (nu citesc presă, mă rog, minus NYT și BBC, dar mai mult secțiuniile de știință, la restul sunt egal de varză) are link la sursă, adică la articolul mamă, din revista de specialitate. Și acolo găsești numerele. Deci mă uit la ele, îmi place să sap prin ele. Din nou, nimic bun, doar dependența mea de dopamină.

Statistic, copiii încep să vorbească la un an jumate.

Statistic, copiii care vin din familii de intelectuali au mai multe șanse să ajungă intelectuali.

Statistic, pentru copiii din familiile destrămate riscul să ajungă delicvenți juvenili este sporit.

Statistic, femeile sunt mai bune la comunicare decât bărbații, dar nestatistic toți scriitorii mei preferați sunt (din păcate) bărbați.

Statistic, am o genă care mă făcea să mor de ceva cancer în copiărie.

Statistic, poate au dreptate.

În realitate, I call bulshit, nu doar pentru că încă sunt aici sau pentru că Sara a ignorat toate milestone-urile de mai sus sau pentru că, statistic, Planeta asta cu noi pe ea avea niște șanse ale dracului de mici, ci pentru că de fiecare dată când cunosc o persoană aleg să o iau ca pe o pagină albă, pe care o scrie singur.

Fără legătură cu cine îi sunt părinţii, ce număr poartă la pantofi, sau ce maşină conduce.

Datele, numerele, cifrele pe care le vedem nu reflectă întotdeauna realitatea (din diverse motive, prea lung pentru aici, cauzalitate vs. corelație, date ascunse, factori necunoscuți, confuzii, interpretarea și încă o mie), și nu cred că ar trebui să ne influențele opiniile înainte de a ne uita cu tot capul propriu și personal la problema în cauză.

De fapt, urăsc statisticile. Îmi dau ochii peste cap de fiecare dată când aud cuvântul ăsta. 🙂 Urăsc să fiu pusă într-o categorie doar pentru că o persoană ştie o bucăţică de informaţie despre mine.

So. Data viitoare când o mamă transpiră că: plodul e cu 50 e grame sub greutate sau peste greutate, căăă n-a stat în fund la 6 luni bătute pe muchie sau căăă n-a învățat engleza la 3 ani și nuș ce studiu care arată că, statistic (yes, my eyes rolled again), cei care învață engleza la 3 ani o să ajungă la Oxford, don’t.

Ba mai mult, prove statistics wrong, fiti patratica aia neagră care le strică toate calculele :P.

Then sit back and just enjoy being the misfit. ;))