Arhivele lunare: iunie 2016

Fazan

Standard

-Alege tu, mami. 

Mare.

-m. a. r. e. 

-E. Episod. 

Dinozaur.

– d. i. n. o. z. a. u. r. 

-R

-mmmm. Ras. 

Soare. 

– s. o. a. r. e.

– E. Elefant.

Tort. 

– t. o. r. t. 

– T. 

….

….

– Te iubesc. 

🙂

Si eu. 

-t.e.i.u.b.e.s.c.

-Maaaaamiiii, ai gresit, trebuia sa spui ceva cu c, nu cu s!

Cred ca sunt fazan atunci.

Dar e ok, as face-o din nou intr-o secunda, cateodata sa fii fazan e cel mai misto sentiment din lume ;)). 

Friday’s game

Standard

Citeste unchi-miu Inapoi ca racul de Umberto Eco, carte pe care i-am cumparat-o lui taica-miu, acum mai bine de juma de an si pe care n-a citit-o inca (rusine Dinu Patriciu).

Imi place ca o citeste el inaintea tatei. Cartile sunt facute sa fie citite. Acum ceva vreme credeam ca imi vreau cartile imprumutate inapoi, pentru ca-s parte din mine. Insa mi-a zis cineva ca i se par triste cartile citite in biblioteca si de atunci nu scap de imaginea asta. Nu vreau sa imi vad suparate cartile, tin la ele rau de tot. Asa ca le dau. Imprumut sine die sau cadou (chiar mai fericita sunt cand dau cadou carti precitite decat carti noi) Am 2 conditii. Unui om drag si doar daca simt ca o vrea. 🙂

Revenind.

Cica Eco (proaspat adaugat in coada listei de citit) zice ca oamenii au 5 nevoi: mancatul, adapostul, afectiunea, jocul si cunoasterea.

Sunt total de acord cu el, si topita pe deasupra ca a adaugat jocul si cunoasterea, cam nebAgate in seama. Poate la mine ordinea e usor amestecata: jocul, cunoasterea, adapostul (mmm, I need a good bed, I do), afectiunea si de mancat ma pot lipsi. 

Dar jocul e chiar important, ma joc tot timpul, cum sa nu te joci, dar ce altceva-i de facut? 🙂

Asa ca,  daca tot e vineri și nimeni n-are chef de muncă și sper că toți sunteți deja cu un picior spre mare.

Să treacă timpul mai repede, ok, nu ne grăbim nicăieri, dar dacă așteptați să plecați la mare sau altceva bun you could use the warp speed.

Vă las aici link la testul de personalitate Myer-Briggs.

https://www.16personalities.com/free-personality-test

Now, now, don’t roll your eyes, nu e complete mumbo jumbo.

Ok, e puțin (mai mult) superficial să împarți oamenii în 4 sau 16 tipologii, dar hei, zău că e pretty accurate :).

Durează cam 10 minute și, dacă  răspundeți sincer, o să ziceți după ce citiți profilul wow, how did it knew? 🙂

mmmmși, please tell me what u get/are (click pe linkul de mai jos, al meu dureaza doar o secunda :P), sunt curioasă de mor, după cum știți. Oare am mai multe mămici introvertite sau extrovertite? :).

https://surveyplanet.com/576223d1a7539ada6d462a2b

Eu l-am făcut prima oară acuuuum vreo 5 ani? Nu, mint, și mai mult, dar l-am redescoperit priiiin iarnă? Întâi l-am dat la 3 persoane dragi (culmea, toți 3 au avut același rezultat, sunt în acelați tip de personalitate, the kindest of them all).

Now your turn. 😛 Come on, don’t be mean, play with me 🙂

Promise you will like it.

IMG_3042

 

Friends

Standard

Mă duc într-o luni să o pescuiesc pe Sara de la grădi.

Țop țop țop până la mine, o înalț peste gărduleț, îmbrățișat, pupat. My day always gets better around 4:30 pm.

-Vreau să vină Doi Ochi Albaștri pe la mine, zice.

Țop țop țop până la mine, unii dintre cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut mă privesc pe sub un păr blond.

-Pot să merg la voi?

So am făcut orice om normal ar fi făcut. Am scos telefonul și am început să dau mesaje (da, e adevărat, introvertiții, sau cel puțin ăsta nu sună decât dacă urmează să ne lovească un tsunami în 5 minute, dar și atunci să fiu sinceră, tot un sms mi s-ar părea mai eficient).

Noroc că mămica era pe fir și în curând defilam spre casă cu două fetițe mici, câte una în prelungirea fiecărei mâini (curat răsfăț pentru palmele mele).

Nu știu cât le place lor, dar mie îmi place rău. Sunt în vacanță când Sara are play date-uri (și mi-ar plăcea să aibă curajul să invite mai des copii pe la ea, dar, da, după cum știți și fii-mea tot introvert). Sincer, nu fac nimic.

De exemplu, cu ele întâi am fost în pac. A durat puțin să îmi setez ochii diferențiat, unul să urmărească copilul A și celălalt copilul B dar am reușit.

Apoi au declarat că le e foame. Am mers sus, au cerut voie să se uite la desene, am zis mkay, dar doar un episod până e gata mâncarea. Când s-a terminat episodul au stins televizorul, fără să fie nevoie să le reamintesc. Au mâncat și era să sparg paharul din care sorbeam limonadă când am auzit-o pe Doi Ochi Albaștri cum îmi spunea din sufragerie: – E foarte bună supa cremă, mulțumesc!

Apoi au: desenat, decupat, citit, băut lapte, cântat pe rând la chitara mea, dansat rock (fii-mea, should I worry că doar asta pare să știe să danseze? neah.), dat cu trotineta prin casă, râs, alergat, uitat la planetariu. Nu s-au contrazis nici măcar o dată și au stat vreooo 3 ore bune împreună. Cred că mă contrazic și cu donno, Maica Teresa dacă stăm 3 ore împreună, nuș cum au reușit.

Eu am stat pe balcon, bând o cafea și citind o carte, astfel încât să le aud, dar să nu stau pe capul lor, să nu se simtă supravegheate.

Am scos telefonul din nou și i-am zis mămicii că n-am văzut în viața mea așa copil kind și bine crescut. La care ea, cu maxim simț al umorului, zice: Mă bucur că e așa acolo. :))

Chiar e. ❤

Adevărul e că, din ceva motiv ciudat, copiii sunt și extrem de amabili cu mine. Bine, adică știu motivul, cu părinții proprii și personali ne permitem cu toții mai multe. Dar cred că mă și simt că îmi e mai frică decât lor, îmi fac griji să nu fac ceva greșit, că nu prea știu care e chestia adultă și responsabilă pe care ar trebui să o fac și rolul pe care ar trebui să îl joc și nu joc niciunul. Și ei, ca niște mici empați blânzi, they treat me gently. 🙂

Ca atare, i-am mulțumit la sfârșit lui Doi Ochi Albaștri că a fost așa de amabilă cu mine și că am fost sincer impresionată de cât de frumos s-au jucat. A zis: cu plăcere. 🙂

E tare fain cu două fete :),  încă zic că mi-ar fi plăcut să fac gemeni.

Mai vreau. Data viitoare poate incerc cu 3 fete. ;)) Si tare sper să mai vină Doi Ochi Albaștri Blânzi pe la noi.

FullSizeRender(6)

 

 

 

 

Carol

Standard

Nici nu vă mai întreb dacă o știți pe Roxi, că sigur o știți :).

Îmi place că i-am fotografiat în toate etapele, îndrăgostiți, căsătoriți, trash the dress, nași apoi și acum Roxi e graviduță (și una foarte frumoasă, if u ask me).

El e Carol, soon to be.

Încercăm să-l fotografiem deee nu mai știu cât timp și nu reușim pentru că de vreo 3 ori am vrut să ne întâlnim și de fiecare dată a intervenit ceva (de obicei, una bucată ploaie torențială).

Mgata, nu știu ce să zic, poze făcute cu mult drag. 🙂

Wild thing

Standard

Vineri seara.

Tic tac tic tac. Zip zap zip zap.

Mă uit la Sara care colorează. Sara se uită la mine care nu colorez.

Mama! zic.

Da, mama. Zice, nepreabăgându-mă în seamă.

Nu vreai să mergem mâine totuși la mare?

That slow knowing smile (a slow knowing smile e unul doar cu jumătate de gură, cu pleoapele acoperind ochii, să nu știe nimeni ce-i ascuns acolo, de te întrebi be veci de-o fi albă sau neagră) îi apare pe mutriță.

Mergem mama?

Bineînțeles maaaamiiii!

🙂

Am plecat sâmbătă dimineață, pe la 8 și cred că pe la 10 eram deja pe plajă. Una pustie.

Anul trecut am ajuns de mai multe ori, cu Sara, pe lângă plaja mea din Bulgaria. Dar n-am putut să o duc acolo. O dată, că îmi era frică că n-o să îi placă, that would have broken my heart. A doua oară, că întotdeauna când îmi place un loc super super mult, îmi e frică să revin, dacă n-o să mai fie la fel? dacă o să mi se pară urât? dacă o să mă plictisesc?. I guess I won’t.

De data asta am fost în România, că era și mai aproape. Am ajuns cu greu, doar după ce am ratat drumul bun și am navigat cu mașina prin niște lanuri perfecte de maci (și, ca de obicei, m-am bucurat că m-am rătăcit).

Acuma, nu știu cum sunt ai voștri, dar fii-mea numai piscine visează. Îi plac și gata. Mare? Mmmmpoate dacă e transparentă și turcoaz și fără valuri.

So am înghițit de ceva ori în sec, gândindu-mă că o să plecăm rapid.

Aaaand..? Yep, I was wrong. Still like it when I am. 🙂

I-a plăcut la nebunie, a stat adunat cred că peste 5 ore pe plaja, abia am reușit să o târăsc la masă (și Sara iubește mâncarea). Turns out she does love beaches, just like me, atât că doar pe cele sălbatice (fair enough, I can do that).

Dacă pe plajele standard nu se dezlipește de șezlongul din dotare, aici a explorat non-stop. Se îndepărta atât de mult de mine că se făcea un punct mic. Da, o las să exploreze nelimitat, vreau asta pentru ea, să aibă încrederea să caute singură, să descopere, să fie independentă de mine (și de oricine).

Apoi, de zici că era cățel, își căuta locuri printre tufe unde se culcușea, ca un pui mic ce e, încolăcită cu capul pe nisipul fierbinte. Și eu doar o lăsam și-o mai căutam cu privirea printre file de carte. Fără jucării la ea, fără nimic. Cărți, desigur, nici nu se pun :).

Sara nu a făcut baie, eu da (doh) :). E ok, apa e caldă după standardele mele, puteți merge și voi :).

Am mâncat ceva pește la o cârciumă-n drum, unde felurile zilei erau scrise de  mână pe o coală albă. Bună rău, am lins tot din blid, deși pentru mine mâncarea nu-i deloc importantă.

Cică nu știi când ești fericit, doar când trece.

Bullshit. You do know.

Sara a dormit pe drumul de întoarcere și eu am condus cu CD-ul meu cu liniște. Aș vrea să zic că am condus încet, dar nu, tot repede.

Am adus acasă vreo 2 kg în plus, de nisip, în păr, ceva soare pe obraji și umeri și multă, multă fericire, să ne ajungă până data viitoare.

PS. Doar poze cu telefonul. Eram mândră că n-am uitat acasă aparatul foto, apoi și mai mândră că nu era descărcat când, de fapt, da, nu aveam card la mine 😀

 

 

 

Statistic

Standard

Statistic, la șase luni copiii ar trebui să stea în fund.

Statistic, până la un an, ar trebui să se ridice singuri în picioare.

Statistic, până la un an și câteva luni ar trebui să facă primii pași.

Nu ştiu dacă voi statistici, eu statistici, imi plac oamenii care statistici. M-au fascinat întotdeauna (ba chiar făceam un ban în plus în facultate lucrând pentru  un institut de sondaje, de asta încă răspund oricui mă sună la telefon cu orice întrebare la modul cel mai politicos posibil, deși numai de o discuție despre gradul de satsisfacție după ultima convorbire cu robotul de la bancă n-am chef). Mai orice articol serios pe care îl citesc (nu citesc presă, mă rog, minus NYT și BBC, dar mai mult secțiuniile de știință, la restul sunt egal de varză) are link la sursă, adică la articolul mamă, din revista de specialitate. Și acolo găsești numerele. Deci mă uit la ele, îmi place să sap prin ele. Din nou, nimic bun, doar dependența mea de dopamină.

Statistic, copiii încep să vorbească la un an jumate.

Statistic, copiii care vin din familii de intelectuali au mai multe șanse să ajungă intelectuali.

Statistic, pentru copiii din familiile destrămate riscul să ajungă delicvenți juvenili este sporit.

Statistic, femeile sunt mai bune la comunicare decât bărbații, dar nestatistic toți scriitorii mei preferați sunt (din păcate) bărbați.

Statistic, am o genă care mă făcea să mor de ceva cancer în copiărie.

Statistic, poate au dreptate.

În realitate, I call bulshit, nu doar pentru că încă sunt aici sau pentru că Sara a ignorat toate milestone-urile de mai sus sau pentru că, statistic, Planeta asta cu noi pe ea avea niște șanse ale dracului de mici, ci pentru că de fiecare dată când cunosc o persoană aleg să o iau ca pe o pagină albă, pe care o scrie singur.

Fără legătură cu cine îi sunt părinţii, ce număr poartă la pantofi, sau ce maşină conduce.

Datele, numerele, cifrele pe care le vedem nu reflectă întotdeauna realitatea (din diverse motive, prea lung pentru aici, cauzalitate vs. corelație, date ascunse, factori necunoscuți, confuzii, interpretarea și încă o mie), și nu cred că ar trebui să ne influențele opiniile înainte de a ne uita cu tot capul propriu și personal la problema în cauză.

De fapt, urăsc statisticile. Îmi dau ochii peste cap de fiecare dată când aud cuvântul ăsta. 🙂 Urăsc să fiu pusă într-o categorie doar pentru că o persoană ştie o bucăţică de informaţie despre mine.

So. Data viitoare când o mamă transpiră că: plodul e cu 50 e grame sub greutate sau peste greutate, căăă n-a stat în fund la 6 luni bătute pe muchie sau căăă n-a învățat engleza la 3 ani și nuș ce studiu care arată că, statistic (yes, my eyes rolled again), cei care învață engleza la 3 ani o să ajungă la Oxford, don’t.

Ba mai mult, prove statistics wrong, fiti patratica aia neagră care le strică toate calculele :P.

Then sit back and just enjoy being the misfit. ;))

 

 

 

Pretexte

Standard

We are walkers.

Și mie îmi place să mă plimb, și Sarei.

În weekendurile când sunt blocată în București, uneori, o iau de mână și plecăm hai hui prin zona de case vechi lângă care locuim.

Nu prea are legătură cu Bucureștiul de zi cu zi, mie mi se pare că pășim, cumva, într-o simulare mai reușită a Universului lui Elon Musk.

Mergem foarte încet (în simularea asta nu există timp),  mirosim lămâița cățărată pe porți, ne lăsăm certate de căței de pază, ne intoxicăm și fugim amândouă de mirosul mult prea puternic al unui tei înflorit (nu înainte să îi fur o poză), ne găsim terase cu umbră sau uneori doar o tonetă cu înghețată, pe care Sara o mănâncă, tacticoasă, așezată în fund pe o bordură pe un trotuar (și sper să păstreze degajarea de a sta în fund să mănânce înghețată pe-un trotuar de capitală veche toată viața ei), în timp ce se uită curioasă la trei băieței care încă preferă roțile calculatoarelor, furăm cireșe sau dude din copacii serioși din curți cu miros de bătrânețe, Sara îi mai mângîie, eu mai și zâmbesc, ea mai și râde, și după câteva ore așa ne târâm picioarele obosite spre casă, unde dormim amândouă un somn leneș și lung de după-amiază.

Radu mi-a interzis să mai zic că iubesc altceva în afară de Sara. A zis că iubitul e pentru oameni și atât.

Dar n-am cum să schimb ce simt. 🙂 Iubesc zilele astea. Cu totul, cu liniștea și soarele și căldura și cărțile de după-amiază și feliile de pepene roșu pe post de cină.

Toate, toate, în primul rând, din cauza Sarei, a ei, că doar pe ea o iubesc în ele.

Muzica, marea, chitara, cireșele, plimbările, cărțile?  Doar niște pretexte. 🙂

Bliss

Standard

Am fost la o cafea cu semințe săptămâna trecută. Am stat până mai aveau ăia de la Dada puțin și ne pocneau că nu mai plecam. There is no time when with friends.

Pe ordinea de zi a reuniunii bilaterale (we are actually part dintr-un cvartet, dar astrele se aliniează greu să ne vedem toate patru) au fost următoarele:

  1. Prietenii sunt psihologi mai ieftini.
  2. Mare.
  3. Cu ce hrănim plozii și de ce pediatrii care stresează mamele merită împușcați.
  4. Mare.
  5. Bârfe despre uamenii pe care îi cunoaștem.
  6. Faza pe care a povestit-o și pe blog cu dudul de la epilat la care am râs între 30 și 40 de minute (she is even funnier in real life).
  7. Boys, men, husbands. 
  8. Depresia post natală. Yep, been there, done that.
  9. Cum dracu fac unele să arate bine și slabe și odihnite și machiate după ce nasc. Ce mănâncă ele și de unde cumpără. Multe urări calde pentru respectivele, cum ar fi de exemplu să le scape cam de 10 ori mai multă sare în toate ciorbele viitoare. Sau bad sex, vorba ei.
  10. Mare.

Una din chestiile pe care am discutat-o a fost legat de felul în care se vând mamele după ce nasc. Cam asta mi se pare, advertising. Și se vând a fi în bliss. Perfect bliss. In love.

M-a sunat o mămică proaspătă la câteva zile după ce născuse, să îmi zică că acum înțelege ce scriam pe blog după ce am născut, că e profund îndrăgostită de plodul din dotare.

And I was like: Nu știu ce dracu ai citit tu, că eu spuneam doar că it sucks big time.

A râs.

Well. Când am născut eu, acum aproape 6 ani, nu era nimeni, sau aproape nimeni (da, Maria, the only one) care să mă facă să râd, the opposite.

Mai aveam doar 2 amice care născuseră. Când a început să se învârtă pământul cu mine și să mă tragă, în adâncuri, într-un vârtej negru, m-am dus la ele.

Was I normal? Did they feel like this?

Răspunsul a fost deeeaaaahh, e greu la început, tinerii părinți sunt întotdeauna obosiți, o să treacă repede, în 3 luni o să fie mai bine. Ce face bebeeee, cum eeeee, gângureeeșteeee? Gugugugagga.

Tinerii părinți sunt obosiți. Mhm. That was the understatement of the year. Acest tânăr părinte mânca cam un kilogram de zahăr pe zi pentru a avea energie să nu leșine pe podeaua băii și privea sfârșitul fiecărei zi ca o victorie proprie în cea mai grea luptă din Univers. Umpic obosită, da.

3 luni. TREI LUNI.

Când îmi spuneau 3 luni de parcă vorbeau de o pauză de țigară îmi venea să plâng. 3 luni sunt 3 luni. Un anotimp întreg. Era decembrie, în martie urma să cumpăr ghiocei și toporași, mama dracului. 100 de zile. 2400 de ore. 144000 de minute. 8640000 de secunde, fiecare cât o eternitate.

Nu, 3 luni nu trec repede.

Ok, am căutat în altă parte. De citit citisem cam tot ce puteam, dar nu prea tratau partea asta. Deci am început să caut alte mame, pe același principiu cum că o mai fi careva ca mine, pe acolo, pe undeva.

Și sfântul goagăl m-a dus pe un forum (roz) unde erau mai multe subiecte legate de mămicit, cât dorm noaptea, ziua, cât mănâncă, dacă le călcăm hainele, cu ce îi îndopăm, grădinițe etc. U get it.

Ei bine, aș vrea să ne oprim asupra unuia dintre ele. Era un topic despre nașteri. Care se întindea pe zeci de pagini.

Toate, doar toate poveștile erau identice, dacă citeai una le citeai pe toate, dar eu le-am citit pe fiecare în parte și le-am simțit pe fiecare ca pe un cui bătut în palmă.

Introducere:

Option 1: eram acasă, mâncam/mă uitam la TV/dormeam/eram la baie. Am început să simt ceva but meh, am crezut că mi se pare. Apoi m-a pălit revelația. Nasc.

Option 2: mi-am făcut bagajul am plecat la spital plină de emoții și de griji pentru operația de cezariană

Cuprins: Am ajuns la spital (bla bla bla bla) ore (bla bla bla bla) it hurt as fuck (bla bla bla bla).

Sfârșit: Am născut și în secunda, nanosecunda când am născut, un val de fericire și de dragoste m-a invadat, tot chinul a meritat, it did, m-am îndrăgostit la prima vedere și cu fiecare zi ce trece am fost tot mai și tot mai îndrăgostită. Sunt în rai, ăsta e rolul meu pe lume, acum sunt completă.

So. La mine a fost așa.

-Shit, ce frig e aici.

-Wow, ce ciudat, simt că umblă prin mine dar nu doare.

-Ha ha hi hi poante cu doctorii de la capul meu.

-Oat happened? Sunt cam de două ori mai ușoară.

Liniște, apoi plânsete.

Here’s your baby.

-Ooook. Now what? Pup-o, au zis. I did. Au luat-o.

-Hai, mai aveți mult? Vreau să plec acasă.

No bliss. No love at first sight. No I’m in heaven I may now die.

Și primele luni n-au fost departe de asta. A fost greu, și viața mea as I knew it was over. Forever. Not ever getting that life back. Și nu era o viață rea, îmi plăcea, deci eram tristă că nu mai e, da.

I do like this one better. Acum, dar fix acum când scriu asta am liniște și în față o zi fără niciun plan, exact cum îmi place. Probabil o să o iau pe Sara de mână și o să mergem să ne plimbăm printre casele vechi din zonă, căutând o terasă cu copaci unde ne putem opri, ea să mănânce înghețată de mentă, eu să beau cafea, amândouă să citim cărțile din geantă. Sau poate o să ne suim în mașină să mergem la mare. Sau o să mergem într-un parc să închiriem o barcă și să o lăsăm să plutească în timp ce stăm pe spate în ea și ne uităm la cer.

Da, acum, și cu siguranță pentru tot restul vieții mele, ea e ce iubesc mai mult. E singura persoană care face parte din mine, care e cu mine în fiecare secundă, indiferent ce fac sau cu cine sunt :).

Dar când am născut? Era o chestie mică și plângăcioasă căreia nu știam ce să îi fac să nu o stric.

No bliss.

Apoi am început să îmi întreb prietenele, pe măsură ce nășteau, cele adevărate, care nu inventează curcubee atunci când nu sunt, ce au simțit ele. Și, suprinzător, mai toate au simțit cam ca mine.

No instant bliss.

La tați e altfel, am întrebat și acolo, tot oameni care știu că nu îmi vând vată pe băț și they did fall in love in a second.

Dar la noi, la mame, a fost cumva treptat.

Ok, poate la unele e dragoste la prima vedere. Doar că nu trebuie să fie așa la toate. Și nu trebuie să ne simțim vinovate dacă nu e așa. Dacă nu avem povestea pe structura pașilor 1,2, 3 de mai sus. Cu la noi e cu 5, 6, 7, 8.

Și mi s-ar părea ok, cel mai ok, să nu ne mai prefacem măcar. Să nu mințim. Știu că lumea o face din dorința de a aparține, de a fi normal, de a primi reasigurări că nu e un monstru, dar nu cred că e ok. Facem rău.

Nu e ok pentru că fiecare femeie care nu se încadrează în rama asta de perfecțiune și fericire o să se simtă exact așa, un monstru. Și în loc să avem nuj, 50% de femei în bliss și 50% din femei not in bliss but ok with it cause it will come avem 50% femei în bliss și 50% femei în depresie.

Ne-o facem unele altora.Și ar trebui să fim de aceeași parte a baricadei, doamnelor.

So tell the truth. As it is. Without make up. Please.

Nu e ok să ne prefacem fericite atunci când nu suntem, indiferent în ce moment al vieții noastre. Avem și momente proaste. E ok, e normal să fie așa. Suntem normale și triste. O să vină și zile frumoase. They will. They have to :).

IMG_2467

 

 

 

 

Curaj

Standard

Fii-mea e fricoasă. She is. Precaută.

Sunt 100% sigură că de asta a a mers atât de târziu, nu că n-ar fi putut să o facă mai devreme. A așteptat până a studiat complet întreg mecanismul și a fost sigură că atunci când va porni singură nu va cădea (și nu a căzut).

Și tot timpul a fost, încă e. Nu se dădea pe toboganele înalte, nu se cățăra pe frânghii, miercuri nu a vrut să se urce pe un tobogan din ăla vertical cu scară, s-a întors și mi-a zis că e periculos și că merge să urce pe altă parte. La 5 ani jumate. Șoricel :)).

Mă-sa, pe de altă parte, e relativ inconștientă. M-am cățărat pe munți când eram mică, aș sări cu parașuta (rectificare, o să sar cu parașuta), conduc cu 200 la oră, mă dau cu ATV-uri, visez la un motor enduro, am făcut scufundări, am zburat cu parapanta, vreau să învăț să zbor pe mare și în general, îmi place să încerc lucruri noi, dacă se poate și puțin periculoase e excelent. Dependenta de dopamina, nimic altceva. 

Așadar, dacă vedeți în parc o mamă că își încurajează plodul să se cațere cât de sus poate pe niște liane încolăcite, când celelalte le spun să se dea jos că pot să cadă, that would be me. Și nu glumesc, chiar aș vrea să se cațere cât de sus poate. În general 😛

In the meantime.

Sara, pe brațul de la canapea, vrea să sară peste mine.

-Nu pot.

Cu cea mai zen, plată, caldă și calmă voce din Univers: Poți, mama. Încearcă.

-Nu pot, mi-e frică.

-Poți mama, eu am încredere în tine, ai și tu și încearcă.

După 3 tremurături de picioare și 10 strânsături de fund sare. Peste mine. Cu ușurință.

Mhm, dau din cap aprobator și viermele râde fericit.

Next.

În fundul gol, în picioare, pe buza căzii.

-Vreau să sar.

Sari, mama.

-Mi-e frică.

E ok, sunt aici, te prind dacă e ceva. Sari.

-Mi-e frică. Dacă mă lovesc.

Am eu grijă de tine, încearcă.

-Stai să-mi țin curajul ăsta (și n-o corectez că mi se pare de 83729382 de ori mai frumoasă varianta ei).

Tremurături, fund, săritură reușită, mhm, fericire.

Last one.

În orăselul copiilor. Până acum s-a dat în roller coaster-ul mic (tren îi zice Sara). Mă rog, ne-am dat în roller coaster-ul mic (oat, și mie îmi place).

-Vreau în trenul mare.

Ești sigură? În trenul mare?

Cred sincer că face o confuzie, roller coaster-ul mare e chiar mare și țipă de frică și adulții în el.

-Da, în trenul mare.

Ajungem, îmi confirmă încă o dată că în ăsta vrea, cumpăr bilete, ne dăm.

Mmmm, mă sincer și mie mi-a fost o leacă frică, chiar e destul de abruptă drăcovenia. Sara era leșinată, întreba doar când se termină și se lipise de mine ca timbrul de scrisoare și eu nu știam cum să vorbesc mai zen în vâjîitul ăla să o calmez.

Când ne-am dat jos, a zis:

-Nu mă mai dau nicioată în ăsta.

Ok mama. După care a început să țopăie. Extaziată. Să mă întrebe dacă mie mi-a plăcut. Că da, a fost groaznic, dar i-a plăcut, știu? Știu. Șiii a simțit ceva în stomac, dar parcă a fost rău, dar parcă a fost bine, toata astea spus când pe pământ când la 15 cm înălțime.

🙂

Aseară, la discuția de dinainte de culcare (ritualul Sarei e neschimbat de ani, citim povești, discutăm filosofie -uneori ad literam, apoi eu plec, ea citește o carte singură-uneori, acum, chiar o citește și apoi se culcă) își reamintește episodul cu roller coaster-ul.

Îi spun: ai fost foarte curajoasă, mama, am fost impresionată. Și chiar am fost 🙂

-Deloc! Mi-a fost cel mai frică, a fost cel mai înfricoșător moment din viața mea, mă contrazice fii-mea.

Dar mami, exact asta înseamnă să fii curajos. Să îți fie frică, foarte frică să încerci ceva nou, poate chiar periculos, unde te-ai putea răni și să încerci în ciuda fricii. Ai fost curajoasă tocmai pentru că ți-a fost frică. 🙂

Altfel ar fi un psihopat și nu e, e doar o mică orhidee curajoasă.

Cu ochii pe jumătate închiși, Sara mă întreabă:

-Când mergem să ne mai dam, mami?

IMG_9935