Mângâieri

Standard

Sara nu rupea flori. Până a văzut pe cineva care îi plăcea culegând flori și hop și ea.

Așa că, acum ceva vreme, când începusă să rupă vârfurile noi ale unui brăduț, am rugat-o să nu o mai facă.

De ce?

-Sincer, eu cred că îl doare. Și chiar cred că îl doare, nu o mint, cred că și plantele simt multe lucruri (reminder, not a softie, doar urăsc florile tăiate și plantele în ghiveci, deși ne-am luat niște leandru to die for la buro).

Nu m-a contrazis (cum face de obicei la mai orice :D) și a tăcut. Nu a mai rupt nimic și am plecat unde aveam treabă.

Peste câteva zile, mergea pe lângă un alt brăduț.

Stai puțin să îl mângâi, zice.

Stau. Normal că stau. Ce treabă să fie mai importantă pe lume decât să mângâie Sara un brăduț? Vorbeasc la modul cel mai serios că nu îmi pot imagina vreauna.

Îi place, mami?

-Aș zice că da.

Mai stăm, mai mergem, ne mai plimbăm. Paranteză.

Băi. Cred că fii-mea s-ar putea să fie deșteaptă. Nu deșteaptă că e a mea (că deh, pentru mine știți voi, puiul ciorii), e deșteaptă în felul ăla ciudat și delicat de numa o mână de oameni știu să fie.

Îi propun să facem o plimbare până la un restaurant.

Cum adică plimbare până la restaurant?

-Păi, zic, trebuie să mâncăm ceva și ne plimbăm până acolo, căscăm gura.

Mama (ups, e serios când nu-s mami și-s mama, e ca atunci când îmi spunea tata pe nume și nu pe poreclă când eram mică), plimbare până la ceva nu e plimbare. Plimbare e atunci când mergi fără nicio țintă, doar să te uiți în jur și să descoperi lucrurile frumoase. 

Da’ cu gura căscată mă uitam la ea că ziceai că-mi citește din cap fără să-i fi spus eu vreodată ce-i acolo. M-am așezat în genunchi, m-am uitat în ochii ei, am pupat-o pe nas și-am strâns-o cât m-a lăsat (nu prea mult, doh) în brațe.

Închidem paranteza.

Dăm peste niște pietre pe-o margine de lac. Începe să le mângâie.

Pietrele simt?

Acuma, între noi, chiar pietrele nuș ce să zic cu simțitul, dar nu mi s-a părut nimic rău, cine știe săracele de câți amari de ani nu le-o fi mângâiat cineva cu atâta blândețe?

-Mama, s-ar putea să simtă și ele puțin, dar să știi că mângâieri cred că trebuie să dai în primul rând oamenilor pe care îi iubești, că ei sigur simt și au nevoie de ele, apoi animalelor, de orice fel, dar mai ales alea abandonate și apoi copacilor și plantelor. Și dacă mai ai timp și pietrelor, ok.

Oamenilor pe care îi iubesc?

-Da.

Nu? 🙂

IMG_2620

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s