Look @ people

Standard

I look at people. I do. Mi se par interesanti, citesc povestile din spatele mainilor albe, bucatarii, balcoane, tristeti si sperante. 🙂 Mi se intampla uneori sa mi se intrerupa conversatiile de oameni de la masa de langa care au tras cu urechea (mult prea des, zau) si alteori sa mi se povesteasca la prima vedere vieti sau bucati de vieti.

Acum ceva vreme, o doamna s-a asezat langa mine la statia de metrou Demey si, dupa ce i-am zambit (o fac involuntar, nu ma pot abtine), a inceput sa imi povesteasca cum traieste singura in o garsoniera cu vedere la o curte interioara din Paris. Luminile de Craciun de pe Champs Elysee i se par triste si refuza sa se plimbe acolo in perioada sarbatorilor. Lucreaza in birou cu inca 2 colege si pleaca des in deplasari, dar, fiind singura, ii place asta. Are in jur de 50 de ani, parul gri cu multe fire albe, ochi mici, cu riduri, jucausi. E imbracata in uniforma de calatorie a functionarelor europene. Pantofi comozi, bot rotund, pantaloni, curea, camasa, esarfa, un sacou. Palton maro deschis pe deasupra. Servieta. Nu-i place deloc sa vina in Bruxelles, e prea aproape si trebuie sa plece dimineata si sa se intoarca seara.
Isi ia la revedere la Schuman si isi cere scuze ca a vorbit atat. Nu stie de ce. Ii zambesc iar.

Acum, chiar acum cand scriu asta pe telefon, sunt intr-un Airfrance. Nu imi plac stewardesele si nici stewarzii. Ma enerveaza politetea pe care o percep drept falsa si aerul de superioritate pe care il gasesc nejustificat, parca as face parte din ceva trib de bastinasi suspectati a fi cumplit de prosti, fortati sa stea captivi in centuri de siguranta in timp ce niste capetenii cu coc ii indoapa cu mancare proasta. Dar el e altfel. Nu are eticheta cu numele, Security Crue scrie pe o bucata rosie de tabla. E francez. Ma asteapta pe randul opus fata de cel pe care stau si imi dau jos castile din urechi cand ajung langa el pentru ca mi se pare ca imi spune ceva. Gresesc, doar canta (destul de tare) o melodie vesela. Canta si cand imparte mancarea, se converseaza despre vin cu tipul din fata mea, bate darabana pe compartimentul de bagaje cand cocoana de langa mine nu se hotaraste daca vrea apa sau cafea. 🙂

Uneori insa, doar ii observ, si desi nu stiu absolut nimic despre ei, raman personaje cel putin la fel de vii. Dupa amenintarile teroriste din noiembrie din Bruxelles lumea in aeroport se grabea chiar mai mult decat de obicei. Nevestele isi instruiau sotii plecati in deplasare sa evite locurile aglomerate si hotelurile din centru. Speaker-ul de la eveniment ii spunea unui coleg in pauza ca nu vrea sa moara.
Ma lasam plimbata, cu mainile in buzunare si castile in urechi pe banda rulanta ce ducea spre iesire. 20 de persoane mai in fata, imi atrage atentia un tip inalt, mult mai inalt decat ceilalti. Nu ii vad deloc fata si nici nu ma grabesc, ca sa o pot descoperi. distanta dintre noi ramane constanta, pentru ca nici el nu se grabeste. Deasupra benzii sunt agatate niste figurine decupate in forma de biciclisti. Le atinge, una cate una, facandu-le sa danseze, pana ajung eu la ele si inca ceva dupa. Sunt singura pentru care figurinele dansatoare exista doar pentru ca nimeni altcineva nu se uita in sus. Pare ( e) complet rupt de realitatea costumelor negre. Se joaca, ca un baietel, la 9 dimineata, intr-o miercuri, intr-un aeroport dintr-un oras amenintat de teoristi.

Merge sa isi viziteze mama, usor uimit, de parca ar fi o surpriza cu funda roz, de cat de mica devine. Traieste la parter, pe strada cu spital, intre un hotel boutique si o ciocolaterie,  si daca ar inchiria apartamentul ei cu 3 camere, sa fie transformat in pravalie, si-ar permite o casuta si niste pamant in suburbii. Refuza insa, pentru ca e casa in care s-a nascut, casa in care intai l-a iubit, urat apoi, si la final uitat pe tatal lui, care a murit la varsta de 64 de ani de cancer de colon, dupa o perioada grea de zacut la pat. Pe tot parcursul bolii el  a refuzat sa il viziteze.  Ii spune mamei glume din cantonamentele de baschet si o minte ca are o prietena roșcata, blanda, cu ochii verzi care il iubeste mult. Ii inventeaza chiar un nume, Ida, si 2 kg in plus, doar 2, asezate pacatos in jurul burtii, 2 kg de care Ida incearca, fara succes, sa scape de aproape 3 ani. Mama ii gateste tocana de vita, desi el nu suporta mirosul carnii de vita, nu l-a suportat niciodata. In momentul in care firisoarele de abur ii ating narile se transpune instant in dupa-amiezile de acum 19 de ani, cand arunca bocancii la usa si cerea mamei sale orice cu porc, dar primea in schimb, insuportabila vita. La plecare, ii ofera bani si mama lui, exact jumatatea sa acum, refuza, revoltata si ii spune, in schimb, ca vrea un nepot de la el si Ida. In timp ce iese din apartamentul micut si intunecat, cu ideea ca femeile imaginare, blande, cu ochii verzi care il iubesc si pe care le iubeste in ciuda celor 2 kg in plus din jurul burtii, fac mai greu copii reali, lasa pe dulapul cu vesela din holul intunecos plicul cu bani.

Ajunge o data cu mine la biroul control pasapoarte de pe Aeroportul Zaventem, iar la ora 18:15 fix isi intoarce, incet, capul in directia mea, iar eu, la randul meu, mi-l intorc cat de repede pot astfel incat sa nu ii vad niciodata nici forma nasului (prea mare) nici culoarea ochilor sai calzi, caprui.
IMG_2619

 

Anunțuri

4 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s