Arhivele lunare: mai 2016

Por favor

Standard

Nu mai pot. O să scriu aici ce ar trebui să ştie toată lumea de la ei de acasă şi din ceva motive ce îmi scapă n-au aflat încă şi pentru că in real life mi-ar fi rușine să le spun (deși pe aia cu parfumul n-am mai rezistat și după vreo săptămână cu migrene am zis-o :D).

  1. O conversaţie telefonică începe cu Bună ziua.
  2. Se continuă cu: Sunt Cutărică.
  3. Când intri într-un birou, sau când baţi la o uşă de casă de uom, poţi să fii Obama, tu, ăla care intră, spui BUNĂ ZIUA.
  4. Când te salută cineva, răspunzi dracului la salut.
  5. Nu mai vorbiţi la telefon din budă. Am o tanti la birou care veşnic turuie când face pipi like there’s no tomorrow. Really. We all can tell, acustica e altfel.
  6. Folosiţi cu încredere nu numai apă şi săpun dar şi deodorante. Nu, piatra de alaun nu funcţionează, staţi jos.
  7. Deodorant da, parfum cu tona nu, mai ales femeile (dar şi unii barbati). 2 pufuri, 2 bre nu 200 să îmi cadă tot părul din nas când treceţi pe lângă mine şi să mă doară capul două ore după (ok, şi eu sunt exagerată rău cu mirosurile, dar nu mai pot cu duduile astea de se dau cu jumate de sticlă, nu mai pot, nu.mai.pot.).
  8. Şi apropos de bărbaţi. Nu, nu strănutaţi aşa tare de vă aud de la etajul de sub şi îmi stă inima-n loc mai rău ca la Carrie 3 ca sunteţi de 2 ori mai mari ca noi şi nu va puteţi abţine. Puteţi.
  9. Newsflash. Geamurile maşinilor sunt transparente. Deci toată lumea vede când vă scobiţi în nas cu unghiuţa aia ascuţită şi vopsită roşie la salon.
  10. Nu folosiţi multiple semne de exclamare decât dacă … nu ştiu, ne-au mărit ăştia salariile cu 50%. De fapt şi dacă ne-au mărit salariile cu 50%, unul e suficient. Altfel punct. Unul singur drace, nu trei, încetaţi cu miile de puncte puncte. Şi mai uşor cu virgulele. Şi cratimele. De fapt nu cred sincer că examenul medical anual e obligatoriu, dar ăla la gramatică ar fi tare bine să fie. Nu l-ai luat? Ţi-e suspendat dreptul să te exprimi în scris (da, şi pe feisbuc şi pe oaţap) pentru un interval de la o lună la un an, în funcţie de numărul de greşeli.

Va urma (probabil).

PS. Am lăsat o poză cu jugulara mea, să fie mai ușor de sărit la ea 😛

IMG_5283b

 

Reclame

13 antialbastre

Standard

Repede repede, scurt și la obiect. Am rar (raaaaaar) zile când sunt lungă și albastră. De fel, fiind, cum am stabilit, mică și roșiogalbenăportocaliocărămizie.

Voi? 🙂

Nu îmi place să fiu tristă şi nici să văd oameni trişti, îmi vine să spun bancuri (deşi nu ştiu niciun banc) ca să-i înveselesc.

13 chestii care cred că funcționează, poate hei, ajută pe cineva și poate, și mai hei, îmi lăsați altele în schimb :P.

În ordinea inversă a eficienței.

13. Să citești o carte. Problema e că dacă aș alege ceva să zic de cărțile pe care le citesc, n-aș prea zice că mă fac fericită. Mă fac o mulțime de lucruri, o mie într-o secundă, mă fură și mă pierd în ele, dar mmm n-aș zice că mă înveselesc. Dar dacă e de uitat, cu o carte sigur se rezolvă :D.

12. Să dansezi de nebun, de preferat cu un copil mic și la fel de nebun pe lângă tine. Când Sara are chef să alergăm prin casă pe Nirvana și să facem tot felul de smucituri, este imposibil, dar imposibil să rămâi supărat.

11. Să te plimbi, hai hui, pe jos, singur, fără o adresă sau un scop, doar de căscat gura (cam cum m-a certat Sara și v-am povestit luni). Pentru o albăstreală mică spre medie funcționează perfect.

10.Remindere. Uitat la poze cu vacanțe trecute și fericite sau cu persoanele cu care le iubiți (eu am un calendar cu Sara pe birou, mă uit la moaca ei dacă am nevoie de un zâmbet și nu-l găsesc) saaaau, uneori ies afară pe culoar și îmi pun un filmuleț cu cățelul meu preferat din Univers (Șiarli). Pentru că e cald și blând și prietenos și moale și lumea zice de el că-i prostuț dar eu știu că nici vorbă 🙂 (și da, întreb și câinii dacă-s fericiți, cred că am o obsesie cu asta :D). Mă binedispune instant, doar pentru că era așaaa frumooos și Șiarli era așaaa de vesel, și sincer și eu la fel. Stai că vi-l și arăt.

9. Să scrii despre ce te supără. Chiar e dovedit că are scop terapeutic. Ajută. Și cu siguranță eu eram și mai dusă cu pluta dacă nu aveam blogul ăsta.  Însă la fel ca și cărțile, scrisul nu prea te face fericit instant, doar umpic mai zen. Locul 9 deci 😀

8. Condusul cu muzica tare. Muzica ta preferată, oricare ar fi, dar tare. Pentru mine una, ideal noaptea, vara.  Și să stau când conduce altcineva îmi place. Numai muzica să fie bună. M-a plimbat văr-miu acum ceva vreme să căutăm ceva păduri de lilieci ofiliți, cu o muzică bunuță pe fundal, am fost așa de fercită de ziceai c-au luat ăștia banii de la biserici și-i dau la spitale.

7. Muzica veselă (din nou, dovedit științific). Am melodii care lift me up (le mai schimb, dar nu sunt așa de multe, cred că am avut frooo 3? hai 4, maxim). Cea mai recentă e asta (tot de la văr-miu venire, asta ca să-mi fac mea culpa că am zis că ascultă muzică de 6-7. ok, tot e 6-7 e, în general, mai greșelște din când în când cu câte una de 10 :P):

6. Chitara. 🙂 Sau mă rog, ce vă place vouă să faceți, la mine e chitara. Tare multă fericire îmi aduce, cel mai mult îmi place să cânt cu Sara lângă mine, pe undeva pe afară, pe la aer, ea să se joace, și eu să îi cânt. Am înregistrată o melodie pe care o cântam eu pe un leagăn, ea pe altul, eu scot niște sunete de pisică chinuită la chitară încercând să învăț un cântec și Sara se conversează cu mine și chuie uiuiuiuuuiuuuuuuuiuuuiiii pe fundal. 🙂 Happiness.

5. Să te uiți la unul din filmele tale preferate. Știți asta? http://john.do/care-little-sad-person/

🙂 La mine funcționează (ba chiar n-ar stica să fiu și hrănită cu sushi în timpul ăsta în loc de snacks-urile alea). Am văzut The perks of being a wallflower de cel putin 30j de ori (n-am pus link la imdb sau la trailer, it sucks btw, ci la scena mea prefrată, pe asta am văzut-o de cel puțin 100 de ori :D. make that 101 102 103 104 105 106 somebody stop me), doar pentru că mă binedispune cam oricând.

4. Să bei cafea (sau mă, rog bere, pentru cele 2 persoane de gen masculin care au ajuns aici din greșeală :P)  cu un prieten. Am mai scris asta, nu mai repet. Urăsc uamenii, însă mă încarc ca o baterie la cafelele cu prietenii mei :). Și asta nu e sirop, e știință, prietenii și vorbitul cu ei ajută enorm (citeam un studiu că pacienții diagnosticați de cancer au supraviețuit în medie mai mult cu nu știu câte luni dacă aveau cu cine să vorbească despre asta). Atât, nimic mai mult :).

2,3. Să înoți. Oriunde, dar, bineînțeles, incomparabil de mai bine la mare. De fapt marea ar fi o chestie separată, nici nu trebuie să înot în ea ca să mi se umple mintea de liniște, să uit orice mă necăjește.

1.Your child. My child. Sara. În zilele alea lungi și albastre am un gol în stomac. Și nimic, nimic pe lumea asta nu-l astupă mai bine decât greutatea ei în brațele mele.

Mai vreau. Mai aveți?

PS. Data viitoare vă povestesc ce funcționează la Sara 🙂

IMG_9785

Playground

Standard

Ajungem la un loc de joaca dintr-un aeroport.

Sara ezita. Un baietel blond, cocotat deja in avionul de jucarie, ii spune:

-Viens, viens! de parca o astepta de o viata intreaga (de aproximativ 6 ani) si Sara intarziase la intalnire.

Fii-mea se intoarce spre mine in pozitia ghiocel.

-Ma cearta.

Nu te cearta mama, iti spune sa vii sa te joci cu el.

-Dar nu inteleg ce zice!

Vorbeste franceza mama, raspunde-i si tu in limba ta.

-Dar daca nu intelege nici el?

O sa va descurcati cumva mama, ai incredere.

Un pas, ezită iar, se întoarce.

Băiețelul coboară după ea, Sara se agata de piciorul meu si nici ca ii arunca vreo privire, la naiba, nici macar un sfert de privire.

Nervos că nu este bagat in seama, pleaca să se joace singur.

Lasata in pace, Sara prinde curaj și se duce ea după el. Acum însă, face el pe niznaiul, pilotează avionul ca și cum n-ar avea nicio fetiță șatenă de 109 cm lângă el (o fetiță șatenă de 109 cm foarte foarte frumoasă if you ask me).

Îmi ia cam doua guri de cafea si cca. 5 minute in human time ca cei 2 sa piloteaze impreuna avionul verde intr-o conversatie bilingva perfect coordonata.

Eu și mamica blondului pazim in tacere (thanks heaven) gardul locului de joaca pana ce vocile metalice din difuzoare curma crud relatia abia inceputa.

Nu știu la ce se gândește ea in timp ce se indeparteaza, dar eu una nu incetez sa imi reamintesc conversatia recenta pe care am avut-o cu o prietena cu cativa zeci (nu prea multe zeci) de ani mai mare ca sara si sa ma mir cum nimic nu se schimba. 😛

IMG_9660

Mângâieri

Standard

Sara nu rupea flori. Până a văzut pe cineva care îi plăcea culegând flori și hop și ea.

Așa că, acum ceva vreme, când începusă să rupă vârfurile noi ale unui brăduț, am rugat-o să nu o mai facă.

De ce?

-Sincer, eu cred că îl doare. Și chiar cred că îl doare, nu o mint, cred că și plantele simt multe lucruri (reminder, not a softie, doar urăsc florile tăiate și plantele în ghiveci, deși ne-am luat niște leandru to die for la buro).

Nu m-a contrazis (cum face de obicei la mai orice :D) și a tăcut. Nu a mai rupt nimic și am plecat unde aveam treabă.

Peste câteva zile, mergea pe lângă un alt brăduț.

Stai puțin să îl mângâi, zice.

Stau. Normal că stau. Ce treabă să fie mai importantă pe lume decât să mângâie Sara un brăduț? Vorbeasc la modul cel mai serios că nu îmi pot imagina vreauna.

Îi place, mami?

-Aș zice că da.

Mai stăm, mai mergem, ne mai plimbăm. Paranteză.

Băi. Cred că fii-mea s-ar putea să fie deșteaptă. Nu deșteaptă că e a mea (că deh, pentru mine știți voi, puiul ciorii), e deșteaptă în felul ăla ciudat și delicat de numa o mână de oameni știu să fie.

Îi propun să facem o plimbare până la un restaurant.

Cum adică plimbare până la restaurant?

-Păi, zic, trebuie să mâncăm ceva și ne plimbăm până acolo, căscăm gura.

Mama (ups, e serios când nu-s mami și-s mama, e ca atunci când îmi spunea tata pe nume și nu pe poreclă când eram mică), plimbare până la ceva nu e plimbare. Plimbare e atunci când mergi fără nicio țintă, doar să te uiți în jur și să descoperi lucrurile frumoase. 

Da’ cu gura căscată mă uitam la ea că ziceai că-mi citește din cap fără să-i fi spus eu vreodată ce-i acolo. M-am așezat în genunchi, m-am uitat în ochii ei, am pupat-o pe nas și-am strâns-o cât m-a lăsat (nu prea mult, doh) în brațe.

Închidem paranteza.

Dăm peste niște pietre pe-o margine de lac. Începe să le mângâie.

Pietrele simt?

Acuma, între noi, chiar pietrele nuș ce să zic cu simțitul, dar nu mi s-a părut nimic rău, cine știe săracele de câți amari de ani nu le-o fi mângâiat cineva cu atâta blândețe?

-Mama, s-ar putea să simtă și ele puțin, dar să știi că mângâieri cred că trebuie să dai în primul rând oamenilor pe care îi iubești, că ei sigur simt și au nevoie de ele, apoi animalelor, de orice fel, dar mai ales alea abandonate și apoi copacilor și plantelor. Și dacă mai ai timp și pietrelor, ok.

Oamenilor pe care îi iubesc?

-Da.

Nu? 🙂

IMG_2620

 

 

Look @ people

Standard

I look at people. I do. Mi se par interesanti, citesc povestile din spatele mainilor albe, bucatarii, balcoane, tristeti si sperante. 🙂 Mi se intampla uneori sa mi se intrerupa conversatiile de oameni de la masa de langa care au tras cu urechea (mult prea des, zau) si alteori sa mi se povesteasca la prima vedere vieti sau bucati de vieti.

Acum ceva vreme, o doamna s-a asezat langa mine la statia de metrou Demey si, dupa ce i-am zambit (o fac involuntar, nu ma pot abtine), a inceput sa imi povesteasca cum traieste singura in o garsoniera cu vedere la o curte interioara din Paris. Luminile de Craciun de pe Champs Elysee i se par triste si refuza sa se plimbe acolo in perioada sarbatorilor. Lucreaza in birou cu inca 2 colege si pleaca des in deplasari, dar, fiind singura, ii place asta. Are in jur de 50 de ani, parul gri cu multe fire albe, ochi mici, cu riduri, jucausi. E imbracata in uniforma de calatorie a functionarelor europene. Pantofi comozi, bot rotund, pantaloni, curea, camasa, esarfa, un sacou. Palton maro deschis pe deasupra. Servieta. Nu-i place deloc sa vina in Bruxelles, e prea aproape si trebuie sa plece dimineata si sa se intoarca seara.
Isi ia la revedere la Schuman si isi cere scuze ca a vorbit atat. Nu stie de ce. Ii zambesc iar.

Acum, chiar acum cand scriu asta pe telefon, sunt intr-un Airfrance. Nu imi plac stewardesele si nici stewarzii. Ma enerveaza politetea pe care o percep drept falsa si aerul de superioritate pe care il gasesc nejustificat, parca as face parte din ceva trib de bastinasi suspectati a fi cumplit de prosti, fortati sa stea captivi in centuri de siguranta in timp ce niste capetenii cu coc ii indoapa cu mancare proasta. Dar el e altfel. Nu are eticheta cu numele, Security Crue scrie pe o bucata rosie de tabla. E francez. Ma asteapta pe randul opus fata de cel pe care stau si imi dau jos castile din urechi cand ajung langa el pentru ca mi se pare ca imi spune ceva. Gresesc, doar canta (destul de tare) o melodie vesela. Canta si cand imparte mancarea, se converseaza despre vin cu tipul din fata mea, bate darabana pe compartimentul de bagaje cand cocoana de langa mine nu se hotaraste daca vrea apa sau cafea. 🙂

Uneori insa, doar ii observ, si desi nu stiu absolut nimic despre ei, raman personaje cel putin la fel de vii. Dupa amenintarile teroriste din noiembrie din Bruxelles lumea in aeroport se grabea chiar mai mult decat de obicei. Nevestele isi instruiau sotii plecati in deplasare sa evite locurile aglomerate si hotelurile din centru. Speaker-ul de la eveniment ii spunea unui coleg in pauza ca nu vrea sa moara.
Ma lasam plimbata, cu mainile in buzunare si castile in urechi pe banda rulanta ce ducea spre iesire. 20 de persoane mai in fata, imi atrage atentia un tip inalt, mult mai inalt decat ceilalti. Nu ii vad deloc fata si nici nu ma grabesc, ca sa o pot descoperi. distanta dintre noi ramane constanta, pentru ca nici el nu se grabeste. Deasupra benzii sunt agatate niste figurine decupate in forma de biciclisti. Le atinge, una cate una, facandu-le sa danseze, pana ajung eu la ele si inca ceva dupa. Sunt singura pentru care figurinele dansatoare exista doar pentru ca nimeni altcineva nu se uita in sus. Pare ( e) complet rupt de realitatea costumelor negre. Se joaca, ca un baietel, la 9 dimineata, intr-o miercuri, intr-un aeroport dintr-un oras amenintat de teoristi.

Merge sa isi viziteze mama, usor uimit, de parca ar fi o surpriza cu funda roz, de cat de mica devine. Traieste la parter, pe strada cu spital, intre un hotel boutique si o ciocolaterie,  si daca ar inchiria apartamentul ei cu 3 camere, sa fie transformat in pravalie, si-ar permite o casuta si niste pamant in suburbii. Refuza insa, pentru ca e casa in care s-a nascut, casa in care intai l-a iubit, urat apoi, si la final uitat pe tatal lui, care a murit la varsta de 64 de ani de cancer de colon, dupa o perioada grea de zacut la pat. Pe tot parcursul bolii el  a refuzat sa il viziteze.  Ii spune mamei glume din cantonamentele de baschet si o minte ca are o prietena roșcata, blanda, cu ochii verzi care il iubeste mult. Ii inventeaza chiar un nume, Ida, si 2 kg in plus, doar 2, asezate pacatos in jurul burtii, 2 kg de care Ida incearca, fara succes, sa scape de aproape 3 ani. Mama ii gateste tocana de vita, desi el nu suporta mirosul carnii de vita, nu l-a suportat niciodata. In momentul in care firisoarele de abur ii ating narile se transpune instant in dupa-amiezile de acum 19 de ani, cand arunca bocancii la usa si cerea mamei sale orice cu porc, dar primea in schimb, insuportabila vita. La plecare, ii ofera bani si mama lui, exact jumatatea sa acum, refuza, revoltata si ii spune, in schimb, ca vrea un nepot de la el si Ida. In timp ce iese din apartamentul micut si intunecat, cu ideea ca femeile imaginare, blande, cu ochii verzi care il iubesc si pe care le iubeste in ciuda celor 2 kg in plus din jurul burtii, fac mai greu copii reali, lasa pe dulapul cu vesela din holul intunecos plicul cu bani.

Ajunge o data cu mine la biroul control pasapoarte de pe Aeroportul Zaventem, iar la ora 18:15 fix isi intoarce, incet, capul in directia mea, iar eu, la randul meu, mi-l intorc cat de repede pot astfel incat sa nu ii vad niciodata nici forma nasului (prea mare) nici culoarea ochilor sai calzi, caprui.
IMG_2619

 

What’s new pussycat?

Standard

Probabil e genetic. Există o genă, gena noutății, care te face cauți permanent lucruri noi.

M-am mirat un pic când am aflat, eu mă gândeam că toată lumea o are, parte din a fi o ființă umană.

Să vrei să cunoști, să afli mai multe, să fii curios. Nu?

Pot fi lucruri diferite. La mine predominant cărțile, am în cap imaginea unui apartament gol care încet încet se mobilează. Și poți să pui în el ce vrei. Tu alegi. Când vin oameni pe la tine, n-ai cum să-l ascunzi. Ce-ai pus în el se vede, e acolo. Și eu am pus niște cărți. Am uitat poate să iau masă sau pat, dar cărți am, le-am înșirat așa, unele peste altele, pe lângă pereți.

Nu o fac cu un scop precis: hei, ce-ar fi să mai citesc o carte ca să par puțin mai deșteaptă data viitoare când vorbesc cu habar n-am .. șeful? O fac pentru că îmi place. Cred asta, că în viață ar trebui să facem lucrurile care ne plac (din nou hedonist, dar de fapt nu e, prea mult și prea cugetat la bec, cum zice prietena mea L. ca să scriu acum aici, dar nu cred că a face doar ce îți place înseamnă să faci doar lucruri fără importanță sau superficiale).

Călătoritul, învățatul unei limbi noi sau cum să cânți la pian.

Vorbeam cu o prietenă (Sînzi) acum ceva vreme că unul din cele mai triste lucruri ni se pare un om care nu mai ascultă muzică (noi amândouă fiind head over heals with it).

Dar asta, sincer, mi se pare mai rău. Indiferent la ce nivel ai fi, cât de deștept te-ai crede (toți ne considerăm la vârful unei pirmaide, doar pentru că nu știm, de fapt, cum e la nivelul umrător), să spui: bă, gata. Îmi ajunge. De acum înainte o să fac aceleași lucruri, în mod repetat, fără a schimba nimic, pentru că, la dracu, mă pricep al dracului de bine la ele și na, îmi și place să le fac că doar de aia m-am apucat în primul rând, nu?

Toate de mai sus mi se pare că se aplică în primul și în primul rând copiilor noștri. Cu atât mai mult cu cât ei iubesc rutina și nu prea își doresc să încerce lucruri noi.

So I think we should. Nu știu, să îi ducem în parcuri noi, orașe noi, să vadă și cum e să pictezi și să cânți la chitară și cum e la teatru și să se cațere în copaci și porcul și vaca de pe câmp și florile și să vorbim cu ei despre stele dar și să mergem în patru labe cu ei în casă prin casă.

Mereu, mereu, ceva nou, și pentru noi dar mai ales, mai ales pentru ei. Nu grădi acasă la TV/tabletă/puzzle/același parc then nani and repeat.

Cred asta. Am mai zis-o, o mai zic. Bureți mici care absorb tot tot tot și depinde de noi ce punem acolo.

Eu vreeaaaau, o dar câte vreau pentru ea :). Soare și mare și muzică și râsete și jocuri și miliarde de culori

IMG_3042

Prințesă

Standard

Aud cu jumătate de ureche niște reclame între două desene, unul cu Garfield și altul cu Scooby Doo (mai spre iarnă, din fericire cum vine căldura cum o rărește Sara cu desenele) cum ceva ceva să devină prințesă când s-o face mare.

Îmi ridic colțul stâng al buzei superioare în semn de dispreț și profundă dezaprobare.

Prințesă? Serios?

Asta ar trebui să-și dorească fii-mea să ajungă când va fi mare? Chiar o prințesă?

Blondă presupun. Cu ochii albaștri. Și o rochie diafană. Degete subțiri și albe, sfioșenie și gingășie. Big boobs. (not a chance mom, sorry). Așteptând un prinț care să îi fie pereche perfectă. Cu care să aibă doi copii (musai doi, nici mai mult nici mai puțin), un câine (obligatoriu câine, nu pisică, țestoasă, melc, peștișor auriu sau porcușor de guinea. câine. golden retriever) și o casă cu gard alb. Și gazon. Pe care prințul să îl tundă bilunar, înainte de a vedea un meci de fotbal cu o bere-n mână. Și cu care să se uite seara la seriale de duzină (nu, nu din alea ciudate, stați jos ăia din spate cu True Detective-ul vostru).

Fuck it.

Băi. Sper să nu vrea să fie nicio prințesă. Nu că aș avea ceva cu prinții, atât că sunt și ei oameni cu două picioare, care mai râd și mai plâng, care mai și greșesc și nici unii nici alții nu e bine să fie puși pe ceva piedesteal.

Vreau să fie orice. Da’ orice. Astronaut, vânzătoare la Zara home (still my fantasy), doctor, bucătar, fotbalist, coafeză (hair stilist, mă scuzați), fotograf, cântăreață, baristă. Actriță.

Să iubească un fotomodel masculin, un grăsun, o femeie cu părul creț sau un dud chel. Toți ăștia din stânga better be kind as fuck with her și să o iubească atât de mult încât să îi suporte filmele sau muzica ciudată (n-o prea văd ascultând Beyonce pe fii-mea, nuș de ce :P).

Poate să fie orice vrea ea cu oricine vrea ea.

Îmi doresc, desigur, să fie fericită, dar nu cred că e legat asta de vreo meserie sau vreo rochie sau vreun prinț, ci doar de ea. Sper să aibă inteligența să nu-și condiționeze fericirea de nimic altceva.

Da, mi-ar plăcea să fie curajoasă, curioasă, dreaptă, blândă și să nu-și piardă bucuria de a trăi niciodată, să nu să contamineze de răutate și să aibă câțiva prieteni. Dar prințesă? Băi, la dracu, nu vreau să fie prințesă. Și nicăieri pe lista asta nu se găsește frumusețea. Nu sunt atât de zăbăucă să visez că nu contează, mi-au explicat toți, dar toți prietenii mei bărbați că fix la asta și la nimic altceva se uită prima oară (sorry ladies, the ugly truth) dar încă cred că frumusețea nu vine din centimetri sau culori de iris ci din bateri de gene, colțuri de buze, degete rănite și fire de păr neîmblânzite.

Mok, poate să fie, dacă o să vrea ea. O vrea? Daca vrea e ok. Până și prințesă accept să fie dacă asta o face fericită.

Dar mă uit acum la ea.

Nasul ars de soare. Pe jumătate cojit. Părul tuns în zig zag, de mă-sa, că pe altcineva nu lasă să i se atingă de pleată (genele, și eu urăsc să fiu atinsă pe păr). Tocmai s-a cățărat într-un gutui din curte și a jucat fotbal cu Charlie. Cizmele sunt pline de nămol din bălțile în care s-a plimbat și blugii sunt murdari în genunchi de cine știe unde. Trage un strigăt de răsună toți munții din jur și se repede asupra trotinetei cu care defilează prin curte cu o viteză amețitoare, speriind cele trei vrăbiuțe care se ascunseseră sub niște lalele ofilite.

Prințesă? Poate una războinică. 😛

IMG_1287