Keep playing

Standard

S-au făcut două luni de când am luat chitara.

Mi-a plăcut de cum a intrat în casă. Cum am eu teoria mea că toate locurile bune au pisici, o adaug pe lista teoriilor pe cea de-a treia, că toate casele faine au o chitară în ele. Îi stă bine casei mele cu o chitară în ea.

Apoi, mirosea. A lemn proaspăt. Nici nu conta că scoteam numai scârțâieli, mirosul ăla de verde și primăvară mă relaxa instant. Când am învățat primele note (mă rog, taburi :P) stăteam cu nasul lipit de margine doar ca să amușinez. M-am obișnuit așa și încă stau cu nasul lipit atunci când cânt, deși mirosul s-a estompat.

O perioadă am uitat de ea, încercasem să învăț două piese foarte grele și recunosc că mă descurajasem, dacă încerc și încerc și încerc și nu vrea, mă întorc pe călcâie și plec. Not meant to be, îmi spun.

Dar sunt și încăpățânată fix ca un catâr.

Am luat-o din nou și am reînceput de la zero, încet, încet. Nu mă înțelegeți greșit, tot sunt îngrozitoare, dar hei, știu să cânt Claire de Lune la chitară (ăăăă, am zis doar să vă impresionez, e cam la fel de simplă ca Twinkle Twinkle Little Star-și da, știu să o cânt și pe aia :P).

Sara dă târcoale și într-o zi se hotărâse să își cumpere și ea una (mai ales când a aflat că poate învăța singură, nu-i nevoie de profesor), dar apoi a mai amânat puțin, venise primăvara. Mă ascultă când cânt. Fredonează cu mine și ciupește și ea corzile.

Îmi place. Rău. Până în fundul stomacului și al ultimului neuron sfertoactiv din colțul dreapta față al creierului meu. Și e frustrant în același timp, sunt momente în care nu îmi iese și nu îmi iese și nu îmi iese deși încerc în toate felurile, atât de rău că îmi rănesc degetele. Și tocmai când mă pregătesc să abandonez și să zic (iar) că it’s not meant to be, mai încerc o dată, pentru că n-aș renunța, nu-i așa, înainte să încerc o ultimă dată. Și atunci, când mă aștept cel mai puțin, se întâmplă.

Mă chinuie și mă întoarce și mă face iar să sper și mă supără și o uit și o iau de la capăt de fiecare dată pentru că tot chinul ăsta e mai plăcut decât orice. Nu vreau să ajung la un anumit nivel, să fiu bună ca chitaristul de la Zeppelin (deși mai glumesc cu asta), vreau doar să mă distrez cât de mult pot. Sper că de data asta am reușit să explic :).

De când am descoperit aparatul de fotografiat nu mi-a mai plăcut ceva atât. Sau de la prima carte citită singură (încă știu care, Căpitan la 15 ani, eu aveam ceva mai puțini, dar mă gândesc că de asta încă citesc, am nimerit o primă carte care mi-a întors lumea cu susul în jos). E puțin ca și cum m-aș fi îndrăgostit.

Sunetul meu preferat e un fel de scârțâit făcut accidental de degete atunci când schimb corzile. Îmi lasă în stomac senzația pe care o am atunci când mă dau cu Sara pe tobogan. Îl descopăr în melodii, nu-l auzeam până acum, și mă face să zâmbesc. Sunetul ăla făcut din greșeală, cel pe care nu-l aude nimeni, e doar al meu. Probabil de asta îmi și place.

Și am vrut să scriu, da. Că poate vă reamintesc de ceva. Nu neapărat de chitară. De o carte, o limbă, un loc, un prieten pe care nu l-ați mai sunat de doi ani pentru că v-a supărat ultima oară când v-ați văzut.

Ceva ce aproape ați uitat. Ce ați vrut întotdeauna să faceți. Au fost însă altele mai importante, mai urgente, probleme de rezolvat, griji. Pur și simplu nu a fost niciodată momentul potrivit.

Start. Then keep playing. Whatever you choose. It will happen.

🙂

PS. Nope, nu e păcăleală, dead serious. 😛

IMG_2710

Playlist de aprilie

Anunțuri

5 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s