Arhivele lunare: aprilie 2016

Give piss a chance

Standard

Nu-ș dacă ați văzut asta.

Take a moment. Look at it.

http://www.boredpanda.com/funny-bathroom-signs/

Funny, nu? Cute?

Are u nuts? It is not.

Nu mai pot cu semnele de toalete din București, regret că nu le-am făcut poze, care de care mai deștepte, mai haioase și mai interpetabile.

Nuș voi cum mergeți la baie când cafea, dar eu nu merg la baie când cafea decât daca e MUSAISĂMERGACUMÎNSECUNDA asta. Pentru că altfel îmi place să ascult omul cu care am ieșit, că doar de aia am ieșit, că mi-e drag și vreau să văz ce are de zis.

Așa că dacă mă duc, e de dus. Și ultimul lucru de care am nevoie e să mă holbez între 15 și 30j de secunde (ce par miliarde de etenități) să depistez care mă-sa e baia mea. As if ar trebui dracului să îmi amintesc ce fel de pălărie poartă bărbații și ce pălărie poartă femeile. Al cui o fi bastonul ăla. Sau e un ruj? Noroc că e mătușă-mea profă de biologie și n-am probleme cu semnele masculin/feminin.

Dar serios acum. Ce mama naiba au semnele clasice? Până și semnele de budă s-au hipsterit?

Fie-vă milă și puneți-mi și mie un F sau B acolo după, 5649540543 de neuroni vor fi salvați de la o moarte crudă și timpurie.

Much obliged. Chapeau. Ah nu, nu iar pălărie, la naiba!

IMG_3795

Ordine și curățenie

Standard

Ordine da. Recunosc. Guilty as charged. Nu atâta ordine cât spațiu. Neaglomerări. Emptiness. Mă panichez și mă mănâncă pielea în mulțimi de oameni și obiecte. Am 3 iconițe pe desktop. Urăsc covoarele. Mobila multă. Spațiile ocupate cu orice (mai puțin cărți). Cum s-o numi boala asta? Teama de multe lucruri adunate în același loc. De care nu mai scapi, tot aduni și aduni. Brrrrrr.

Curățenie? Eh. Altă poveste.

A venit un nene la noi acum ceva vreme să ne prezinte un aspirator. Kirby. Sigur îl știți.

-Doamna Sleepy, îmi zice, de-mi venea să-i fac masa de bucătărie guler, curățenia e importantă pentru dumneavoastră, nu-i asa?

I-am răspuns, și scurt, și sincer:

-Nu.

Cred că l-a marcat, că a mai fost apoi la niște prietene și le-a povestit tuturor că o doamnă Sleepy i-a zis că nu e importantă curățenia pentru ea.

Și nu e.

E ok să fie curat în casă. Dar e ca fix la coada lucrurilor în care mi-aș investi timpul. La fel pot să trăiesc complet zen cu fii-mea în parc deși a pus o tonă de înghețată pe nas, ochi, și tricou, cu nămol pe blugi și pufuleți în cap. Nu vrea să se spele? Fine by me. Nu te spăla. I am perfectly but perfectly happy with that.

Nu fac atac de panică deci când se tăvălește în nămol, când sare-n bălți, când defilează cu haine sau cu fața murdară de numa.

Ba chiar, v-am mai zis, cred că murdăria este bună.

Ah și nu îmi spăl mașina. Like ever. Nu prea înțeleg de ce mi-aș spăla mașina, oricum o să plouă la un moment dat, so dacă e murdară se va curăți și dacă e curată se va murdări. Nu mai bine o las așa?

😀

Tell me. Ce-mi scapă? De ce mi-aș irosi minute bune din viață să văd bucătăria lună? 😀

IMG_1861

 

Ascuțitoarea

Standard

Mă mustră des conștiința că nu sunt o mamă mai normală (dar serios, chiar mă). Că nu îmi place să colorez sau să fac lego pe podea (nu, sfinte sisoe, nu îmi place, o fac doar dacă mă roagă Sara și doar dacă epuizez toate celelalte chestii pe care chiar îmi face plăcere să le fac cu ea, gen mers în parc, dat cu trotineta, dansat, citit povești, luptat, alergat prin casă, gâdilat and co., urăsc să colorez și să bilibizdrocesc la puchineții ăia de lego). Mă holbez la mama spaniolă din dreapta și la cea franceză din stânga care cântă cântecele cu plozii lor și bat din palme pe ritm. Dracului nu știu nici un cântec de plozi. Aș putea să cânt niște Nirvana cu Sara tough, că îi plac și ei. Zeppellin? Îi cânt la chitară. Se pune? Nu cred că se pune. Clar nu se pune.

Suntem la finele unui zbor de 3 ore, urmează o escală de încă vreo 3 și apoi încă unul de vreo 9.

-O să mă plictisesc, mami?

-Mnu, nu cred. Nu cred în plictisit. Eu nu mă plictisesc niciodată, de ce să te plictisești?

-Păi și ce-o să fac?

-Ai jocuri la tine, poți colora, să răsfoiești o revistă, vorbim, te uiți pe geam și pot inventa oricând un joc, dacă nimic altceva nu funcționează.

Da, inventez, și jocuri și povești (îi plac poveștile mele, n-am reușit să o conving pentru nimic în lume să citim Basmele lui Ispirescu sau Legendele Olimpului, obsesiile mele din copilărie, dar hei, măcar îi plac invențiile mele, in your face Ispirescu, in your face!). Așa e când ai părinți idioți :P.

-Ce joc, zice. Inventeză un joc acum.

-Mmmmmm, ok, ești gata?

-Alege un lucru mic. Cel mai mic.

Îmi plac lucrurile mici.

-O ascuțitoare. Aia mică mică pe care o avem la noi să nu ocupe mult loc în bagaj.

-Ok, îi spun. Iau ascuțitoarea ta mică și o pun într-o cutie de chibrituri. Tu ce faci cu ea?

Se gândește din nou, începuturile sunt mai grele, și în plus nu poți să tratezi cu ușurință problema ascuțitoarelor băgate în cutii de chibrituri.

-O pun în ghizodanul meu cu Scooby Doo.

Încă desenele ei preferate, thanks heaven and die Elsa! Scooby Doo rulează, apoi Daphne. Mie mi-a plăcut întotdeauna Velma.

-Iau ghizdanul tău și îl pun în portbagajul mașinii mele.

-Păi atunci eu nu mai pot face nimic cu ea, se bosumflă puțin.

-Ba sigur că poți, mai gândește-te puțin.

She does.

-Ok, o să pun mașina în burta unui avion.

-În cală? Not bad, nu știu dacă intră, dar mi se pare o idee bună. Și unde merge avionul?

-La mare.

Desigur, doar e fii-mea, ce întrebare tâmpită, where else.

-Bine, și la mare eu o mut într-un vapor verde cu galben.

-Și eu într-o rachetă roșie.

-Oaaaau, într-o rachetă. Gata, m-ai încuiat, nu mai știu ce să fac cu ea.

-Pune-o pe o planetă, îmi zice Sara.

-Bine, o pun pe Pluto. Tu ce faci cu ea?

-O mut într-o altă galaxie. Aaaaa, stai, nu, nu, nu,  mi-e frică să o mut pe o altă galaxie să nu cumva să se rătăcească pe acolo și să nu o mai găsim, doar știi cât de mari sunt galaxiile astea.

I agree. De lucrurile mici trebuie să avem grijă, n-am vrea să se ascundă prin cine știe ce cotlon de Univers și să nu le mai vedem niciodată, nu-i așa? 🙂

IMG_5515

 

 

 

Rețetă. Wait. What? Da. Rețetă

Standard

Bănuiesc că știți că eu nu gătesc.

Sunt foarte împăcată cu chestia asta. Atât că uneori trebuie să mănânc. Și nu atât eu, pretty sure că aș putea supraviețui fără mâncare, dar copilul.

Pentru Sara trebuie să gătesc și nu îi dau chestii nesănătoase.

Oattudu, oattudu.

Ei bine, am găsit cele mai simple rețete din Univers, de fapt sunt destul de sigură că asta nu se încadrează la gătit.

Ș-am zis să vă spun și vouă, că poate iubiți bucătăria la fel ca mine.

Chestia de mai jos durează 5 minute de pregătit. Toate rețetele mele sunt egal de simple.  Donno cum am nimerit una fără carne, eu care mănânc numai asta, dar poate pentru că vine vara și vara na. Nici măcar eu nu mănânc carne. Rolling eyes.

Ingrediente: roșii, dovlecei, ardei capia, brânză cât mai grasă, ulei de măsline, sare, piper.

Dovleceii (taiați rondele)  și ardeii capia (fâșii) îi pun pe grătar 5 minute înainte, cât timp tai roșiile și brânza. Ardeii se pot coji după.

Apoi trântesc toate într-un vas din ăla de se poate băga la cuptor, pe la un 180 de grade așa (legumele jos, brânza sus) stropit cu ulei de măsline cât am chef și nește sare și piper peste legume, iar apoi le dau la cuptor până brânza se înmoaie și se maronește umpic (că na, așa-mi plac mie toate, arse :D).

Nu știu ce minune se întâmplă acolo dar iese ceva absolut delicios. Promit. 😛

PS. Carbs free too 😉

PPS. Voi ce faceți când gătiți? Eu dansez (rock). Oat. N-o să stau să păzesc cuptorul.

Perfect match

Standard

Panica mi se citea în pupilele dilatate de spaimă când îi spuneam lui Andrei că tre să mă duc până nuș unde și mi-am uitat CD-urile.

-Îți dau eu unul, zice.

Aham, am înghițit în sec.

Nu că n-ar asculta muzică bună. Ascultă. Atât că e cam…veche? Și..destul de cunoscută? ca să nu zic populară.

Un 6/7 my scale dacă e să fiu indulgentă :P.

Ceea ce i-am și zis când m-a întrebat cum e :D. Așa că și-a adus aminte că are el un CD făcut de o fată care ascultă tot felul de muzică din asta dubioasă de care ascult eu, he said.

Muzică dubioasă? Am ciulit urechile cât iepurașul din Zootopia și am solicitat să mi se prezinte asap chestiunea.

Moa.

Nu. Nu mi-au plăcut toate (știți că eu cred că muzica e ca ADN-ul, imposible to get a perfect match), dar multe dintre ele mi s-au potrivit mânușă, plus că am regăsit din formațiile mele de care eram sigură că nu știe nimeni. Atât că fata asta (mică, am aflat după) le știa. Jur, m-am emoționat un pic.

L-am somat pe văr-miu să mi-o găsească pe FB ca să îi pot stalk-ui toată muzica și e a 6-a persoană din lume căreia i-am dat add.

Și acum o știu. O cheamă Monica și e mică și nebună si are un cățel  și învață și ea să cânte la chitară și, vedeți voi, mi-a făcut 2 playlist-uri. Mie. MIE! Cineva mi-a făcut mie playlist-uri. Nimeni, niciodată, niciodată nu mi-a făcut playlist. Ba mint. Am primit o avalanșă de melodii și a fost cel mai frumos cadou evăr și m-a făcut fericită. Dar stricto sensu, primele playlist-uri doar ale mele, doar pentru mine :o.

Până și numele lor mi-au plăcut: When you oana move it  și Sirop. Happy și sad, amber and blue.

Și, vedeți, dacă n-a fost clar, am fost foarte foarte impresionată că mi-a făcut playlsit-uri. For me e a very big deal. Am făcut in all my life playlist-uri pentru doar 2 persoane. :).

So nu prea știu care e politica când o persoană de același sex îți face un playlist. Știu care e politica când o persoană de celălalt sex îți face un playlist: pui o mână pe un obraz, o mână pe celălalt obraz al capului ce ți-a făcut playlist și săruți ușor nasul sau fruntea sau dacă ești ceva mai tânăr ;), buzele persoanei cu pricina.

Dar la o fată? La dracu, n-am știut ce să fac. I-am zis că am fost șpagat dar tot nu mi s-a părut suficient.

Așa că am scris un articol doar pentru ea. 🙂

Mulțumesc. Mult. Monica. m&m s ;)).

PS. Am amestecat mai jos melodii din cele 2 playlisturi ale Monicăi, (cel amber și cel blue) și-am făcut unul singur, my DNA in it, îl las aici, music needs to fly.

PPS. Amber and blue, yep, I think they do match, don’t u? 🙂

Introvert life

Standard

Am fost iar cu Sara la o petrecere de grădi. Chiar mă bucur când alege să meargă (nu o face întotdeuna).

Am repetat ritualul când am ajuns, cu ea lipită de mine și apoi, din ce în ce mai ușor, depărtându-se de mine.

Îmi plac petrecerile ăstea. Îmi place pentru că o văd fericită. Îi plac copiii, dar nu în felul clasic în care altor copii le plac copiii.

Sara gravitează către cei pe care îi îndăgește, le dă târcoale, așteaptă să vadă dacă ei vor să se joace cu ea, dacă nu e ok, pleacă și face altceva singură, mai încearcă ceva mai târziu.

Când am ajuns o fetiță a sărit direct să o îmbrățișeze pe fii-mea. Suspectez că nu erau ceva prietene bune pentru că a) Sara a început să mâțâie b) fetița îi spunea Iris.

Culmea e că o înțeleg perfect, și mie îmi vine să fac la fel când sar pe mine oameni pe care abia îi cunosc. Actually simt un impuls puternic să le dau un pumn în nas. 😀 I do.

Apoi, când toți ceilalți copii participau la activitățile organizate, ea a desenat singură. A mai venit o fetiță lângă ea (prietena ei, tot Sara). There is always a fellow contrarian around.

A mâncat tacticoasă 2 felii de tort. O mămică (cea mai frumoasă mămică de la grădi) a venit să ne spună că cu tot dezastrul de lângă noi (se spărgea o pinata), Sara mănâncă fără să întoarcă măcar capul (Jihadul era la 1 m în spatele ei) și eu citesc neclintită (oat, era interesantă cartea). Zen, zice, ZEN.

:)) Suntem, sunt. Nu reușesc să fiu întotdeauna, dar cu Sara sunt. Și în după-amiezile calde e atât de ușor.

Apoi fii-mea s-a jucat fotbal cu 20j de băieți. Plânge juma de oră (like chiar la petrecerea aia) că n-are furculiță roz dar primește 30j de mingi de fotbal în față și nu clintește.

So. Asta.

Când ești bătrân ca mine, nu-ți mai pasă că scoți cartea din geantă când toată lumea are telefonul, dar încă sper ca ea să nu se simtă o mică ciudățenie doar pentru că e altfel (as I did, for some time).

Ce mă consolează e ideea că, întotdeauna, întotdeauna mai e cineva la fel, acolo pe undeva, simțindu-se la fel de ciudat, acel cineva care o va găsi, mai devreme sau mai târziu and then everything will be ok 🙂

PS. Părinții introvertiți salută gașca părinților jucăuși (sunt câțiva părinți de grădi care totally rulează, se joacă cot la cot cu ăștia micii, dar nu din complezență, se vede de la o poștă că le face reală plăcere). Thumbs up :). You rock!

IMG_3042

 

Don’t you? :)

Standard

Miercuri diminață. 8:59:00.

Blip blip blip. Îmi sună mesaje-n telefon.

E Semințe.

Trebuia să mă văd cu ea și cu Sînji (cum zice Sara) să cafea în ziua aia.

-Hai la mare!! Corupe-o și pe Sînzi și hai să fugim! :))

8:59 și o secundă

-să mergem azi?

-și bem cafeaua acolo?

-și ne întoarcem la noapte?

-vreau.

8:59: 25 secunde Eu către Sînji:

-Plecăm la mare. Și ne întoarcem diseară.  Not joking. Cu Țuțu. Let’s do it.

8:59:26 secunde

Sînji: Oaaaaaaaaaaaaaaaaaa. Hai!

And we did. Nu e nevoie să te gândești mult când știi că vrei ceva 🙂

Și gata nu mai știu să scriu că știți că zero litere când sunt fericită.

Am fost. Ziua aia. Atât de fericită. 🙂

N-am făcut nimic, dar am făcut totul.

Întotdeauna când faci nimic faci totul :).

Am mers tare și cu muzica și mai tare, am râs mult, am mâncat KFC pe drum, ca să nu ratăm nicio secundă cu ea  (cu marea), ne-am  minunat că ne plac același melodii (of course we do), am fost în Vamă, la plaja mea din Bulgaria și la plaja lui Țuțu din Bulgaria (ambele din alea pustii, cu libertate și zvâc și aer și lumină în ele).

Lumea în Vamă era în cizme până la genunchi și geci de iarnă. Eu am făcut baie. Twice. Și da, era rece ca gheața dar am vrut să o fac so I did. 🙂

Am râs o grămadă, am făcut poze, am avut nisip sub tălpi, am iar o gaură în deget de la o scoică supărată de pe plaja mea. Plaja aia întotdeauna îmi fură câte ceva, ba o bucată din deget, ba una din suflet.

Și na. Asta. Fericire. E atât de simplu. Chiar e.

Seriooos. E atât de aproape și atât de făcubil, just reach out your hand and it’s there, yes, that close.

Pe toți v-aș trimite mâine la mare sau unde iubiți să fiți, dacă ar fi după mine.

So do it. Don’t you wanna? 🙂

Noi clar repetăm. Dar musai la fel. Neprogramat, neplanificat și complet dar complet zăpăcit. 🙂

PS. Playlist-ul de iunie 2015. Nuș ce are playlistul ăsta dar scrie mare cât casa pe el: https://www.youtube.com/watch?v=oc-P8oDuS0Q&list=PLtvLpKHNfd8od-zKFWT-xvgzb4F1BxR2K

 

 

IMG_3795

Doremifasollasi

Standard

Nu, nu e despre muzică, stați nu fugiți. E  doar despre muzica din glasul Sarei.

Copiii la vârstele astea 2,3,4,5 și cine mai știe cât sunt ca niște mici bureței. Inclusiv de sunete, tonuri, gesturi.

Și imită tot ce văd. Sara face ca roata mașinii pe stradă când pică în groapă, imită șuierul apei de la robinet care se scurge în cadă, bormașina vecinilor, scârțâitul ușii.

Printre toate chestiile astea pe care le imită cel mai mult și cel mai mult îi place să imite alți copii.

Copii mai mari, copii pe care îi admiră.

E normal, știu o tonă de oameni care fac chestia asta (voluntar sau involuntar) și la 40 de ani.

Și sunt ok cu ideea. În principiu. Adică asta e și parte din filosofia Montessori. Copiii mai mici învață de la cei mai mari.

Dar ce te faci dacă nu învață taman ce trebuie de la cei mai mari?

Multe lucruri bune a adus de la grădiniță, dar de aș putea renunța la unul (și n-am cum, nici eu nici educatoarele) e tonul cu care vorbesc ceilalți copii. Sau mă rog, unii dintre ei :).

Sara imită și mi se încrețește părul în cap toate inflexiunile vocii câte unei fetițe sau unui băiețel. Toate expresiie, de departe complet indezirabile.

Exemplificăm:

-Ce , tu nu știi că …

-Tu n-ai văzut că…

-Nu înțelegi că…

Și da, știu sigur că nu sunt educatoarele cele pe care le imită, sunt ceilalți copii.

Mi se pare un impas, că n-am nici eu nici grădinița cum să controlez ce fel de tonuri și câtă blândețe se regăsește în melodiile pe care le găsesc ăștia micii acasă.

Pot doar să sper, și să vă rog, cât aș iubi eu rock-ul, să le cântăm mai degrabă blues-uri și cântece de leagăn, cel puțin deocamdată. 🙂

IMG_7818

De cu luni

Standard

Vreau lecitină. Sau ceva asemănător. Un creier nou poate?

Mergem să cumpărăm niște flori pentru la buro. Cumpărăm ardei în loc de. Sunt fericită că urăsc florile dar cu ardeii mă împac. Zâmbesc larg și tâmp vânzătorului. Și el înapoi. Îi plătesc, mulțumesc și dau să plec. Mă strigă. Nu vreți restul?

Râd, îi spun că sunt zăpăcită, îmi iau restul și plec.

-Domnișoară (oat, încă mai smulg that de la persoane foarte drăguțe :D). Acum ați lăsat ardeii.

***

Mă duc la Mega. Ca o balerină în bocanci valsez printre rânduri și cutii de lapte praf și chile și lămâi. Îmi iau fistiiiic, niște cajuuuu, cafeeaaa și mă postez la casă.

-Nu, nu vreau pungă, zic cu nasul pe sus, și ușor iritată că domne nu știe toată lumea de pe planeta Pământ că eu urăsc pungile?

-67 de lei sau ceva zice tanti de la casă.

Sigur că aș fi plătit. Presupunând că mi-aș fi amintit să plec cu portofelul la mine.

*Corolar. Peste vreo lună, în drum spre aceeași mega mă sună A. -Ți-ai luat bani la tine? Că ai portofelul pe birou!

I did that time, but they know me all so well.

***

Trebuia să mergem la vecinii și prietenii bulgari, nu departe, aici(șea) aproape. Bon. Iau fetele și conduuuc, și mă relaxeeez (că na, conduc), rolling rolling I am rolling, what a beautiful day what a beautiful life.

Vamă. Stop. Portofel. Buletin? Ioc. Ioc? Ioc. Îl pusesem într-o carte vineri (luni făcusem nefăcuta) și acolo a rămas.

Da, m-am întors la București să recuperez buletinul.

Dar tot mi s-a părut ok că n-am luat amendă (de obicei iau, pe drumul ăla).

*** Christmas party @ Grădi.

O înhaț pe fii-mea de-o aripă când zice că vrea să meargă acasă. Ne întoarcem de la jumătatea scării că mai vrea o turtă dulce.

Coborâm, ne-mbrăcăm, dau să ieșim. Aparatul foto. L-am uitat sus.

Trip no. 2, recuperat aparatul, ieșit cu plod pe ușă, tropa tropa prin zăpadă și îngheț până la mașina parcată hăt în zare (ca na, puhoi de mașini). Pune plodul în mașină, luptă-te să închizi centurile peste geaca imensă, eșează lamentabil. Tanspiră ca un porc până reușești.

Pornesc motorul, dau să plec.

Geanta. N-am geanta (mă rog, nu am geantă, e o traistă de-aia de hipster poluat). Shit. Dă jos centurile, plodul, tropa tropa pin zăpadă și ger, așteaptă să audă cineva interfonul, intră, pescuiește geanta, go back, sweat again like a pig, then go home.

Who doens’t love kindergarden Children parties? Who? Who?

***

Și ultima că pot să o țin așa 3 ani.

Plec într-o deplasare. Ar trebui să-mi iau banii de la colegii de la financiar (care locuiesc într-un alt sediu). Îmi propun să ajung toată ziua. Uit, bineînțeles. Nu-i bai, zic, mă duc la plecare spre casă. Iau și hârțoagele de împărțit pe la alte departamente dacă tot mă duc, nu? Etajul 1, 2, 3, le împart alături de zâmbete politicoase, mai văd lumea, mă mai converseeez, mă enervez că unii au plecat acasă mai devreme și e ușa blocată și n-am cui să las docomentul, domne ce nesuferiți, mă sui repede-n mașină și pe cai birjar că e târziu și viața e scurtă. Cam pe la jumătatea drumului, fredonând de zor cu-un CD (bestial, desigur) pe fundal, mă pălește. Banii.  Futu-i. Am uitat să iau banii.

So. That’s me. Știu că v-am mai zis, dar nu se mai termină. La voi se termină? E vreo speranță?

Hei, măcar nimeni nu mă poate acuza că sunt plictistoare. Never that 😛img_6615

 

 

Ping Pong

Standard

Îmi sare în ochi din literele din cărți, periodic, ideea asta că ar fi cam bine să trăiești în prezent. Adicătelea dacă mănânci, apoi să mănânci. Dacă râzi, apoi să râzi. Dacă muncești, apoi să muncești. Șamd.

Chiar mă urmărește indiferent de unde cotesc în lecturile mele, ba chiar mă trezesc și cu oameni din foarte bulă că mi-o spun, de-mi vine să-ntreb ce-au toți cu mine.

E o conspirație.

Și în principiu nici nu sună rău. Nici greu.

Atât că mie una îmi e. Al dracului de greu.

Una e să fiu aici când mă dau cu trotineta cu Sara. Când cânt un blues la chitară (moamă cât de mișto e să cânți blues la chitară). Când înfloresc dracului copacii după iarna asta (întotdeauna) nesuferit de lungă.

Dar încearcă dacă poți să mă găsești pe planeta Pământ când am o ședință plictisitoare. Când aștept programarea la dentist sau o coadă lungă la Poștă.

Ți-ai găsit.

În 2 secunde plutesc deja în lumea mea imaginară cu nori povești glume râsete imagini colorate și tot ce mai am eu chef.

Și mă tot chinui să mă conving că au dreptate toate cărțile mele și-ar trebui să fiu doar aici și nu pe ici pe colo prin Universurile paralele în care-mi place să mă plimb.

Atâta că în ele găsesc poveştile mele, de acolo vine momentul potrivit de a apăsa butonul de la aparatul foto sau o dorință inexplicabilă de a cânta la chitară acum. 🙂 Trei sferturi din mine acolo sunt construite :P.

Totodată, ce o învăț pe Sara. Să stea aici sau să hoinărească prin diverse vise, mai mici sau mai mari?

Și oare are ceva, e tare tare rău, dacă fac aşa un amestec cu un pic din amândouă, în funcţie de zilele cu soare sau nori? 🙂

IMG_1287