De ce scriu blogul ăsta?

Standard

E întrebarea pe care o primesc cel mai des din partea oamenilor care mă cunosc și care știu sau citesc blogul. De ce fac asta? 🙂

Și le spun povestea. Cum la început, când am născut, mă simțeam teribil de singură și nepotrivită într-o lume plină de mame dedicate, perfecte și cel mai important dintre toate, extrem de fericite. Eu nu mă simțeam niciuna, eram o mamă rea, disperată, nimic la mine nu era perfect și eram destul de sigură că sunt nefericită. Și am vrut să scriu gândindu-mă la o singură persoană, la o singură mamă care se simte la fel. Era imposibil să nu mai existe cineva ca mine, întotdeauna, oricât de ciudată și de outsider am fost, au fost și alții acolo cu mine. Și mă gândeam că poate mama aceea, geamăna mea care mă va citi, se va simți puțin mai puțin singură (de altfel, întotdeauna scriu pentru o singură personă, de obicei acea mamă imaginară, uneori pentru o prietenă căreia aș vrea să îi spun ceva și nu știu cum, de multe ori pentru Sara).

Apoi, asta s-a întâmplat cumva, niciun mesaj nu îmi place mai mult decât acela în care mi se spune fix asta: că am adus aer în niște plămâni intoxicați de normalitatea altora.

Și apoi am vrut să mă opresc. De multe, multe, multe ori. Am scris atâta timp cât a avut scopul ăla precis și apoi, cumva, n-am mai fost nefericită, ba chiar am început să scriu și despre mine (ceea ce nu plănuisem, doar s-a întâmplat) și mi se părea că nu mai are sens. Dar mă ajuta. Încă mă ajută. Scrisul, pentru introvertiți, chiar are scop terapeutic (pentru că, deși glumesc des pe seama mea cu mai multe chestii, printre care și asta cum că aș vorbi foarte mult, de fapt dacă ați sta cu mine ați avea niște perioade foarte lungi de tăcere completă, sunt zile în care la birou stau doar cu căști, acasă mai mult gesticulez și aprob, dezaprob sau zâmbesc și mă trezesc seara la culcare că nu azi nu am vorbit deloc 🙂 nu-s rele zilele astea, de altfel). Și ok, recunosc, pentru mine e un mister de ce încă alegeți să mă citiți.

Prietena mea L. care mă cunoaște de ceva ani, știind cât de opacă sunt și cât de greu spun lucruri despre mine, mă întreba cum de (ținând cont că mă citește și lume nu taman binevoitoare, calde salutări din Fuckuland). Cum de arăt (atât) din mine, din noi. 🙂 Întotdeauna când scrii, orice scrii, arăți bucăți din tine. Nu sunt niciodată bucăți mari, și, mai important de atât, ele se văd altfel în funcție de locul de unde privești. Oamenii văd ce vor să vadă, it’s human nature.

Ce încerc să spun e că aleg să fac asta, și o mai fac deocamdată,  pentru cei (cele e mai corect cred) care, atunci când citesc despre Sara, despre mine, despre noi, se regăsesc. Și se simt puțin mai puțin ciudați. Întotdeauna întotdeauna pentru asta.

Și da, recunosc, când îmi spune cineva că a citit un articol de-al meu și i-am adus bucurie, răsare soarele. If I can bring joy, I have joy. As simple as that.

Deci. Până eu sau voi ne hotărâm să dispărem complet, ne mai jucăm puțin împreună, nu? ;))

IMG_1151-001

Anunțuri

6 răspunsuri »

  1. Eu sunt una dintre mamele alea, pe care le-a ajutat „o colega de suferinta”. Iar perioada aia a fost scurta, acum suntem impreuna in multele bucurii. 🙂

    Chiar ma bucur ca mai scrii, o faci foarte bine, stii doar :P. Si inca ne mai faci pe unele sa nu ne mai simtim „ciudate” ;).

    Va imbratisez!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s