Arhive zilnice: 23 martie 2016

Nori grași

Standard

Ultima oară când am fost la Bruxelles ploua. Nimic neobișnuit, plouă întotdeauna. De altfel, ăsta e unul din cele trei motive pentru care nu îmi place orașul ăsta. Când am aterizat, s-a făcut senin dintr-o dată. Am coborât prin o gaura de soare. Și in curand cerul s-a umplut de nori albi grasi. Cum îmi plac mie.

M-au supravegheat leneși cât timp am stat acolo. A doua zi, în pauzele de la o conferință cu costume negre m-au ajutat să visez cu o cafea caldă în mână.

În imaginile de ieri i-am văzut iar.

Erau încă acolo.

Mă obsedează cum individul (că om nu aș zice) ăla cu atentatul sinucigaș de la Zaventem i-a văzut și el.

In dilema gazela vs. leu aleg intotdeauna gazela (si am fost socata sa aflu ca nu toata lumea o face), dar de data asta m-am gandit la el.

Merg în pașii lui, mă uit la picioare, la pantofi, și îi simt frica, nu are cum să nu îi fie frică, o să moară în curând.

Îi e frig. E încă frig în Bruxelles. Ghiozdanul îi atârnă greu în spate (îmi imaginez că e un ghiozdan). Cum îmi atârnă și mie când merg acolo. Poate îi curge puțin nasul. Nu are servetel. Mă întreb dacă mai e atent la astea, la ce simte corpul lui, dacă contează cât de puțin.

Intră pe ușile aeroportului, aruncând o ultimă privire norilor mei blanzi si buni, plutind pe sub un cer perfect albastru. Probabil se gândește la ceva ce a iubit sau de care i-a păsat. Sau poate visesza la tărâmul pe care (în mod absolut idiot, bineînțeles) speră că va ajunge. Va ajunge doar praf. Celulele lui vor dispărea în curând, cu neuronii, cureaua și lenjeria de corp.

Acel ceva care îl face să pună picior după picior, acel ceva nu reușesc să îl înțeleg.

Încă nu sunt niște numere. 32 de morți 230 de răniți când scriu asta. Nu e doar un alt atentat din o serie ce parcă nu se mai termină.

Mă sâcâie undeva în fundul capului, nu faptul că suntem în pericol, statistic șansele să crăp eu sau cineva drag mie în un atentat terorist sunt mai mici decât să mor de cancer sau de un atac de cord sau în accident cu mașina, ci ca nu reusesc sa înțeleg.

 Nu înțeleg cum sunt inși care (indiferent de rasă sau religie) aleg să nu mai vadă niciodată și să nu mai lase nici alți oamenii să vadă norii grași.

Și încă nu știu ce să îi spun Sarei.

-La ce te uiți?

-La aeroportul din orașul unde mai merg eu, mami.

-Ce s-a întâmplat?

-Ceva rău.

-Ce?

-Niște oameni au omorât alți oameni.

-De ce?

Da. De ce.

11