Arhivele lunare: martie 2016

Timp

Standard

N-am timp să citesc.

Asta e cea mai frecventă, mi-o spune lumea ca pe o scuză când mă vede cu nasul în a țâșpea carte, de parcă aș fi judecătorul cărților necitite (nu-s, și eu am avut ani întregi în care nu am citit o literă). Nu contează mai mult pentru mine câte cărți citești acum decât cu cine te-ai culcat aseară sau ce ai mâncat la prânz.

N-am timp de familie, muncesc (asta nu se spune, dar se face, stăm din ce în ce mai mult la serviciu pentru situații urgente pentru că, desigur, suntem niște persoane importante și uităm să ajungem acasă unde oricum nu e nimic de făcut, copilul e obosit de la grădi sau școală, mai bagă și vreo două tantrum-uri de-ți vine să-ți iei lumea în cap, nevasta sau soțul cu fundu-n sus după alte situații egal de presante). Lasă. O să stăm împreună în vacanțe. Doar de asta muncim atât (peste program). Să facem bani pentru concedii planificate ca perfecte, cu râsete în familie sub lumina caldă a apusului la mare, dar în care de fapt scrollăm pe feisbuc până la epuizarea completă a degetului mare de la mâna dreaptă.

Nu mai am eu timp de cafele cu fetele/bere cu băieții, am familie acum. Și ele au copii, cine mai are chef de prostiile astea, am avut și noi vremea noastră. Ne vedem o dată la trei luni, la un grătar în curte, în care copii aleargă și noi abia apucăm să schimbăm două vorbe, și alea despre cât au răcit iarna asta sau cum s-au lovit în cea mai recentă căzătură.

Nu am timp să învăț limba aia străină pe care am visat întotdeauna că o să o învăț, sunt bătrână acum, nici nu aș mai putea să învăț ceva nou.

Și, cum bine sesiza colegul din stânga (ceva mai tânăr), nu am avut timp să îți răspund la mesaj.

Nu avem timp. Deloc, știu cum e.

Nu avem timp deloc pentru lucrurile (sau, și mai rău, pentru oamenii) pentru care nu vrem să avem timp. Atât.

Data viitoare când mă mai întreabă cineva cum de am timp să citesc atât, să învăț să cânt la chitară sau chiar să scriu pentru blogul ăsta și eu mă lansez în explicații elaborate cum că o fac în loc să mă uit la filmulețe cu pisici pe net sau să zac pe canapea holbându-mă la un TV pe post de fundal sonor  și încerc să mă justific că nu sunt chiar un monstru egoist, n-o să o mai fac.

Am timp pentru că vreau să am timp.

Tot timpul din lume.

IMG_2467

A phonecall away

Standard

Sau de câte telefoane/mesaje e nevoie ca să livrez un pachet la ai mei.

I-am comandat (de pe Amazon, că sunt mai ieftine, nişte drăcovenii pentru la ţară, Sarei). Pe care am decis să le livrez la ei (ca să nu le mai car eu de la Bucureşti).

Să numărăm împreună, zic.

Sâmbătă dimineaţa.

1.Sună curierul, „sunteţi la adresă?”

Nu ştiu, staţi să verific.

2, 3. telefon mama, telefon tata (ambele închise)

4. Suna curer înapoi, domne nu-s acasă, reveniţi luni.

5, 6. sms mama şi tata, „vedeţi că vine un curier luni, sunteţi acasa?”

7. apel mama (alerg şi mă împiedic de pragul din dormitor, hurts like fuck dar tot nu apuc să răspund, era mai mult un bip, nu un apel)

8. sunat mama înapoi în secunda 2 (telefon închis)

9. sms mama ora 18:00 „DA”

10. sms tata ora 19:00 „DA”

şi da, erau împreună.

11. telefon tata ora 20:00 ce eraaaa, ce vrei, ce livrează, care e ţara şi anul de fabricaţie  cât poartă la pantof inventatorul şi de câte ori şi-a înşelat nevasta.

12. Telefon curier luni dimineaţa:”sunteţi la adresă?”

Nu ştiu, staţi să verific.

13. Telefon tata: esti acasa? nu. mama e? da. bine, o sun pe ea, şi închid repede să nu fac omul să aştepte.

14. Telefon mama. Lung. de 30j de apeluri de lung. Nu răspunde.

15. Sunat tata înapoi. Du-te te rog acasă să primeşti pachetul că mama nu răspunde. Ok, zice.

16. Sunat curier. Domne, ajunge în 5 minute.

17. Mă sună mama. Daaaaaaaaaaaaaaa? Calmă foarte calmă. Da, e acasă.

18. Sunat tata. Nu te mai duce, a răspuns mama.

19. Sunat curier, hai că e cineva acasă, du-te acum.

20. Telefon mama, confirmare primire pachet.

Mai am de primit „doar” patru colete.

Şi v-am spus cumva că ADOR să vorbesc la telefon? 😛

tumblr_o04zu63lvl1tc258so6_r1_500

 

 

 

De ce scriu blogul ăsta?

Standard

E întrebarea pe care o primesc cel mai des din partea oamenilor care mă cunosc și care știu sau citesc blogul. De ce fac asta? 🙂

Și le spun povestea. Cum la început, când am născut, mă simțeam teribil de singură și nepotrivită într-o lume plină de mame dedicate, perfecte și cel mai important dintre toate, extrem de fericite. Eu nu mă simțeam niciuna, eram o mamă rea, disperată, nimic la mine nu era perfect și eram destul de sigură că sunt nefericită. Și am vrut să scriu gândindu-mă la o singură persoană, la o singură mamă care se simte la fel. Era imposibil să nu mai existe cineva ca mine, întotdeauna, oricât de ciudată și de outsider am fost, au fost și alții acolo cu mine. Și mă gândeam că poate mama aceea, geamăna mea care mă va citi, se va simți puțin mai puțin singură (de altfel, întotdeauna scriu pentru o singură personă, de obicei acea mamă imaginară, uneori pentru o prietenă căreia aș vrea să îi spun ceva și nu știu cum, de multe ori pentru Sara).

Apoi, asta s-a întâmplat cumva, niciun mesaj nu îmi place mai mult decât acela în care mi se spune fix asta: că am adus aer în niște plămâni intoxicați de normalitatea altora.

Și apoi am vrut să mă opresc. De multe, multe, multe ori. Am scris atâta timp cât a avut scopul ăla precis și apoi, cumva, n-am mai fost nefericită, ba chiar am început să scriu și despre mine (ceea ce nu plănuisem, doar s-a întâmplat) și mi se părea că nu mai are sens. Dar mă ajuta. Încă mă ajută. Scrisul, pentru introvertiți, chiar are scop terapeutic (pentru că, deși glumesc des pe seama mea cu mai multe chestii, printre care și asta cum că aș vorbi foarte mult, de fapt dacă ați sta cu mine ați avea niște perioade foarte lungi de tăcere completă, sunt zile în care la birou stau doar cu căști, acasă mai mult gesticulez și aprob, dezaprob sau zâmbesc și mă trezesc seara la culcare că nu azi nu am vorbit deloc 🙂 nu-s rele zilele astea, de altfel). Și ok, recunosc, pentru mine e un mister de ce încă alegeți să mă citiți.

Prietena mea L. care mă cunoaște de ceva ani, știind cât de opacă sunt și cât de greu spun lucruri despre mine, mă întreba cum de (ținând cont că mă citește și lume nu taman binevoitoare, calde salutări din Fuckuland). Cum de arăt (atât) din mine, din noi. 🙂 Întotdeauna când scrii, orice scrii, arăți bucăți din tine. Nu sunt niciodată bucăți mari, și, mai important de atât, ele se văd altfel în funcție de locul de unde privești. Oamenii văd ce vor să vadă, it’s human nature.

Ce încerc să spun e că aleg să fac asta, și o mai fac deocamdată,  pentru cei (cele e mai corect cred) care, atunci când citesc despre Sara, despre mine, despre noi, se regăsesc. Și se simt puțin mai puțin ciudați. Întotdeauna întotdeauna pentru asta.

Și da, recunosc, când îmi spune cineva că a citit un articol de-al meu și i-am adus bucurie, răsare soarele. If I can bring joy, I have joy. As simple as that.

Deci. Până eu sau voi ne hotărâm să dispărem complet, ne mai jucăm puțin împreună, nu? ;))

IMG_1151-001

Nori grași

Standard

Ultima oară când am fost la Bruxelles ploua. Nimic neobișnuit, plouă întotdeauna. De altfel, ăsta e unul din cele trei motive pentru care nu îmi place orașul ăsta. Când am aterizat, s-a făcut senin dintr-o dată. Am coborât prin o gaura de soare. Și in curand cerul s-a umplut de nori albi grasi. Cum îmi plac mie.

M-au supravegheat leneși cât timp am stat acolo. A doua zi, în pauzele de la o conferință cu costume negre m-au ajutat să visez cu o cafea caldă în mână.

În imaginile de ieri i-am văzut iar.

Erau încă acolo.

Mă obsedează cum individul (că om nu aș zice) ăla cu atentatul sinucigaș de la Zaventem i-a văzut și el.

In dilema gazela vs. leu aleg intotdeauna gazela (si am fost socata sa aflu ca nu toata lumea o face), dar de data asta m-am gandit la el.

Merg în pașii lui, mă uit la picioare, la pantofi, și îi simt frica, nu are cum să nu îi fie frică, o să moară în curând.

Îi e frig. E încă frig în Bruxelles. Ghiozdanul îi atârnă greu în spate (îmi imaginez că e un ghiozdan). Cum îmi atârnă și mie când merg acolo. Poate îi curge puțin nasul. Nu are servetel. Mă întreb dacă mai e atent la astea, la ce simte corpul lui, dacă contează cât de puțin.

Intră pe ușile aeroportului, aruncând o ultimă privire norilor mei blanzi si buni, plutind pe sub un cer perfect albastru. Probabil se gândește la ceva ce a iubit sau de care i-a păsat. Sau poate visesza la tărâmul pe care (în mod absolut idiot, bineînțeles) speră că va ajunge. Va ajunge doar praf. Celulele lui vor dispărea în curând, cu neuronii, cureaua și lenjeria de corp.

Acel ceva care îl face să pună picior după picior, acel ceva nu reușesc să îl înțeleg.

Încă nu sunt niște numere. 32 de morți 230 de răniți când scriu asta. Nu e doar un alt atentat din o serie ce parcă nu se mai termină.

Mă sâcâie undeva în fundul capului, nu faptul că suntem în pericol, statistic șansele să crăp eu sau cineva drag mie în un atentat terorist sunt mai mici decât să mor de cancer sau de un atac de cord sau în accident cu mașina, ci ca nu reusesc sa înțeleg.

 Nu înțeleg cum sunt inși care (indiferent de rasă sau religie) aleg să nu mai vadă niciodată și să nu mai lase nici alți oamenii să vadă norii grași.

Și încă nu știu ce să îi spun Sarei.

-La ce te uiți?

-La aeroportul din orașul unde mai merg eu, mami.

-Ce s-a întâmplat?

-Ceva rău.

-Ce?

-Niște oameni au omorât alți oameni.

-De ce?

Da. De ce.

11

Un iepuraș și o… ? :)

Standard

Ce faceți săptămâna asta? Nu, serios, ce faceți? Muncă, scos plozi în parc? Citit ceva eventual? Gătit sigur. Să mă gândesc. Ce altceva. Cumpărături. Da. Cafea cu fetele? Sper că da.

Minunat. Uitați tot. Ștergeți toată lista, toată,

Uite, și eu am decalat toate articolele ca să apară ăsta azi, să nu ziceți că nu v-am zis din timp.

Ok. Uitați-vă când e prima oră la care rulează Zootopia, buy tickets and go.

Vă las și trailerul mai jos (dar cred că e singurul trailer care e sub film-de obicei e invers).

Atunci când merg la filme haioase (uneori și la alea nehaioase, remember Joy?) râd de îmi sare cămașa de pe mine. Râd de fel, îmi place să râd, ce să mai, râd.  Sunt un om cu experiență în râs. Ei, ca la filmul ăsta nu am mai râs de nu știu când. M-am uitat apoi la trailerul cu leneșii de vreoooo 16 ori și am râs ca dementa de fiecare dată.

I loved loved loved this movie. Nu știu dacă le place și copiilor, sala era plină de adulți (Sara nu a vrut să meargă, m-a anunțat că filmele la cinema sunt prea lungi și se plictisește, poate mai târziu mami) și sincer, e un film pentru adulți (adulții Peter Pan, cum bine a zis L. mmmm ok, și eu sunt puțin din asta dar mai precis am fost un copil bătrân și o să rămân un adult copilăros).

E despre un iepuraș care vrea să schimbe lumea și care devine polițist în Zootopia, oraș în care animalele și-au depășit condiția și trăiesc ca egale, fără a mai exista pradă și prădător. And then the plot thickens.

După ultimele 30j de filme la care mi-am trimis prietenii și care m-au înjurat pentru că “nu se întâmplă nimic” și da, au dreptate, îmi plac filmele în care nu se întâmplă nimic :P, m-am oprit din a recomanda filme care mi-au plăcut mie.

Însă la ăstaaa. Promiteți-mi că vă duceți la el. Zău. U are gonna love it. Even if you hate it, you’re still gonna love it. 😛

 

Big girls don’t cry

Standard

Şi mai ales asta care scrie. Nu plâng. Cred că în toată viaţa mea de adult m-a văzut o singură persoană plângând (nu număr depresia post-natală, am stabilit deja that was not me but an alien). Sara :). Şi m-a mai auzit una (mătuşa mea, de care vă mai povestesc) la telefon.  N-am plâns nici când mi-a trecut maşina peste picior nici când am simţit că mi se surpă pământul de sub picioare (nu o singură dată). Sau nu am plâns de faţă cu alţi oameni.

Şi în niciun caz nu aş plânge când asta se aşteaptă de la mine.

Hello, I’m the ultimate bitch here! ;))

Noroc că la piese de teatru e întuneric şi că citesc de obicei singură :P.

De 8 martie, cum v-am mai zis, ne-au chemat la grădi :). Şi mă întreabă prietena mea Scooby Doo la cafea: N-ai bocit? Că eu bocesc la astea.

Scooby Doo e simultan cea mai sensibiloasă dintre noi şi cea mai puternică cumva, nuş cum dracu face.

Băi, zic, când au cântat plozii şi astea am fost ok (oricum eram în lumea mea, super concentrată pe Sara, nici nu ştiu când ne-au făcut poze-în sfârşit avem şi noi două poze împreună), dar m-a pus fii-mea să îi citesc o carte.

Şi i-am citit-o. După poveştile cu Ariciul şi Iepuraşul, pe care încă le iubesc cu tot sufletul meu, asta mi-a pus capac. Rahatul mă-sii că mai erau mame pe lângă mine şi pe la sfârşit indiferent cât încercam să o controlez, vocea mă trăda, nemernica mică, şi tremura ca toţi dracii şi se frângea şi se piţigăia, bineînţeles că mi-au dat şi lacrimile.

Aşa că am zis să vă nenorocesc şi pe voi. Asta de mai jos e. 😀 E pentru copilaşi mai mici, aş zice 1 an-4 ani aşa, dar la dracu, tocmai vă zisei că mie mi-a plăcut la mă rog, nu mai zic câţi ani.

Nu aş vrea să vă povestesc despre ce e, dar este, da, despre magie. Despre felul de magie în care eu cred :).

So listen to me. Books and coffee, that I know. Ok, music too :P. Buy it. O să vă placă.

Ăăă mai puţin dacă sunteţi cumva unul din oamenii mei cei mai dragi de pe lume care au şi copii. Caz în care n-o cumpăraţi, că am comandat eu deja 3 exemplare, în cazul în care vă întrebaţi ce vor primi cadou de la mine de ziua lor de naştere 😀

 

25673663825_107f489db1_z

 

Nu îmi permit Montessori

Standard

Asta mă aștepta sâmbătă dimineața, când mă apucasem să scriu articolul de luni, pe pagina de admin.

Cineva dăduse de blogul meu pornind de la căutarea asta.

M-am întristat. Rău.

Așa că aș vrea să scriu cum că pentru Montessori (ăla din capul meu) nu e nevoie de bani cu carul.

Încep cu a spune că banii și faptul că îți duci plodul la o grădi MM nu echivalează cu a îl crește în pedagogia asta. Din păcate, chiar recent, am văzut o mamă care își corecta fetița care încerca să lucreze cu un material, făcea în locul ei întreaga tărăşenie, ba chiar și turuia cu 50j de cuvinte pe secundă să îi explice ce și cum. Srsly.

Să n-avem vorbe la proces. Nu sunt pedagog Montessori, am citit cărțile, am un copil de 5 ani care e crescut în spiritul ăsta de când s-a născut (întâi întâmplător) și care merge de la 2 ani și  8 luni la o grădiniță Montessori (unde învață fără să simtă că asta face chestii care îmi zboară capul de pe umeri de uimire).  Citiți lucruri scrise de mine, de persoana asta de mai sus. Nu sunt un expert. E doar ce cred eu cu experiența dată de cele de mai sus. Atât. 🙂

Pentru mine, de când am citit prima carte, pedagogia Mariei Montessori a fost a game changer. Citeam scris cu negru pe alb, de o femeie care a trăit acum o sută de ani, despre chestii în care credeam, pe care le făceam instinctiv, despre normaliatea mea, opusă față de cea a majorității (între timp s-au mai schimbat lucrurile, azi cred chiar că Montessori a devenit o chestie la modă, recunosc că uneori regret, pentru că aduce lume care nu practică metoda pentru că ei cred în ea ci pentru că e cool).

MM e despre:

  1. A lăsa copilul să facă singur (asta mi se pare piatra de temelie, foarte foarte mulți părinți și educatori se simt obligați să facă pentru sau împreună cu).
  2. A îl respecta și a-l trata ca pe o ființă inteligentă, a nu-l micșora (și aici, mai greu decât pare, ne poziționăm automat pe o poziție de superioritate dată de faptul că îi ștergem la fund).
  3. A observa totul, dar a nu interveni dacă nu ni se cere (again, nu MM nu înseamnă indifrență, dimpotrivă, cunoașterea copilului e esențială, însemnă doar a nu interveni să corectezi, să propui, să faci, să dregi).
  4. A nu îi cere să facă mai mult decât poate (părinți care vor să scrie ieri, să citească alatăieri pentru că Gigel al lui Popeasca poate și face, deși odorul e mai preocupat momentan de vulcanii noroioși).
  5. A oferi copilului mijloacele necesare să se dezvolte (adică a vedea ce îl interesează și a ne asigura că informația referitoare la domeniul ășa îi stă la dispoziție).

Și aici , la ultimul punct, sigur, intervin materialele ei, care sunt (și nu folosesc cu ușurință cuvântul) geniale. Pe care nu ni le putem permite pentru că le fabrică niște neni care vor să facă o avere din ele și costă de 40j de mii de ori mai mult decât costul de producție doar pentru că scrie MM pe ele.

Bon. Femeia aia a făcut materialele singură. Vasta, dar vasta lor majoritate se pot (re)produce acasă, chiar și eu aș reuși, care am două mâini stângi. Ele sunt geniale prin simplitatea și prin ingeniozitatea lor, nu prin faptul că sunt niște chestii complexe (random: literele în relief, număratul pe unități, mersul pe linie, chestii extrem de simplu de imitat acasă).

De exemplu, de  8 martie am fost invitate la grădi și Sara a petrecut nu știu, enorm, gen o oră lucrând cu un material extrem de simplu de produs. Erau cam…30j de cuvinte care trebuiau grupate pe coloane în funcție de cum sunau (coloana cu batoane, curotane, bastoane, coloana cu măslin, măcin, fin etc.). O ajuta și să citească mai bine și își folosea și urechea muzicală și inteligența (I loved that game).

Deci ideea e să nu vă descurajați, vă rog, vă rog. Citiți-i cărțile și vedeți dacă trezesc ceva în voi. Toate materialele sunt descrise acolo, multe sunt online (și cărțile se găseau online într-o vreme, chiar în română). Dacă credeți că Montessori e ceea ce se potrivește copilului vostru (nu cred că se potrivește oricărui copil sau mai degrabă oricărui părinte, dar asta e o altă poveste, la fel de lungă) don’t give up.

Please. Just don’t give up. You can do it. Trust me. :).

IMG_1337-001

Culori și povești

Standard

Sarei îi place să picteze. În parc. La figurinele alea de lut sau ce sunt. Când e frumos afară, în fiecare zi, uneori și de două ori pe zi (deși urăsc să merg după-amiaza în weekend în parc, din ceva motiv care îmi scapă dimineața nu e nimeni însă seara toate hoardele barbare se adună).

Mai întotdeauna se găsește un copilaș care să picteze pe lângă ea. Ceea ce e drăguț, mai puțin faptul că, uneori, copilul are o mamă. Și mamele (mai rar tații) au o obsesie cu pictatul corect (și nu numai, cu jucatul corect, îmi mențin părerea că e un oximoron). Altă explicație nu am. Intensitatea variază. Unele doar le dau sugestii de pe margine (colorează fundița cu roz. rochia cu albastru etc.). Altele se enervează când văd brazi de Crăciun mov. Însă o mare parte din ele iau pur și simlu pensula și se apucă de treabă.

Nu, nu intervin. Din foarte foarte multe motive. O singură dată, când una, jur, s-a apucat să o corecteze pe Sara. Pe Sara mea. Care pictează Universul și comete și sateliți și stele și galaxii pe spatele figurinelor. Am crezut că îi smulg capul de pe umeri. Adică ființa luase pensula și se apucase să îi corecteze fluturașul. Acuma, voi m-ați văzut, sunt o aschimodie slăbănoagă cu două bețe-nfipte-n fund dar vă jur, când mă enervez am cel puțin 100 de kile și doi metri înălțime.

Și. Să îmi explice cineva, ca la proști (mulțumesc) de ce mama dracu ar vrea un părinte ca plodul propriu și personal să picteze copaci maro cu verde și albinuțe galben cu negru, vs. that (total random, cel mai recent adus acasă de Sara).

Nu încerc să spun că desenează frumos (me not delusional about that yet :D) ci doar că fiecare desen din ăsta vine la pachet cu o poveste:

IMG_0310

 

Booon, deci este povestea căutării unei comori ascunse de hoți. Ca să ajungi la ea, trebuie să treci prin o grămadă de aventuri, începând cu partea asta a foii. Întâi și întâi, a se menționa că în partea de sus e marea (da, aia cu roșu și cu albastru). Apoi e o cascadă (aia de se varsă în mare, despărțind-o puțin în două :D), de care trebuie să treci fără frică dacă vrei să descoperi comoara (îmi explică Sara). Apoi, dai de o parte de nisipuri mișcătoare (unde autorul și-a lăsat numele pentru posteritate) și dacă reușești să treci de ele ajungi la colonia de crabi portocalii care, pentru că ești om bun la suflet, îți spun locul unde e ascunsă Comoara pe care Hoții Nu o Pot Decoperi.

Și dăm pagina (mă scuzați două secunde în timp ce bălesc la cartofii absolut adorabili ai scriitorului în devenire, cocoțați pe masa din sufragerie 😛 ).

IMG_0303-001

 

Trecem pe acasă, să ne întremăm puterile (blocul din dreapta, cu trei ferestre, cum avem noi, mi se spune), apoi, încet, de statuia în formă de monstru care se transformă în unul adevărat dacă trec pe lângă ea hoți sau oameni răi (la noi rămâne de piatră, evident :P).  Urmărim cărarea care te ajută să escaladezi vulcanul, doar ca să dai de un  nou obstacol, tornada de culori, care e hopul final (e o tornadă de o mie de ani, așa să știți), și dacă reușești să treci de ea, ajungi la Comoară (aia cu semnul interzis, care e pentru hoți, nu pentru noi).

Și apoi iar mare și norișori. Că deh, fata lui mama.

Mie normal că mi se pare cea mai minunată poveste din colțul ăsta de Galaxie. Posibil (probabil) că nu e.

But I still argue că orice poveste, fie ea cât de mică neagră sau urâtă e mai bine decât o floare cu tulpină verde, petale roșii și mijloc galben (casc deja).

Pliz. Pretty pretty please. Lăsați-i să se joace singuri, să inventeze, să își imagineze. Zău, nu au nevoie de noi (și dacă au, la fel de zău, o să ceară atât de prompt și categoric că o să știți). Mă obsedează că oprim un Kerouac, un Matisse sau un Enescu (şi nu, nu cred că Sara va ajunge aşa şi sincer, nici măcar nu cred că îmi doresc) sau pur și simplu un viitor adult care încă mai știe să viseze cu hotărârea asta a noastră pentru corect. Fuck corect.

IMG_1067

Pui de

Standard

Am o zi lungă. Zilele mele sunt întotdeauna scrute, e o înghesuială și o aglomerație și o bătaie pe minute de n-ați văzut. Zilele lungi sunt teribil de rare (și de greșite).

Mă milogesc cu ochi plouați la fii-mea.

Hai să stai la mine în brațe.

De ce? mă întreabă circumspectă.

Am nevoie, zic.

Se gândește fro două secunde și decide că e un răspuns suficient de bun.

Nu mai știu cine (ba mai știu, da n-am chef să vă povestesc acum că e lung) zicea că cel mai odihnitor și plăcut lucru din lume e să îți pui capul, sau o mână, poate și un picior, pe un alt om pe care îl iubești și care te iubește înapoi.

Bullshit.

Cel mai cald lucru din lume e greutatea copilului tău în brațele tale. Radiază fericire în corpul meu. Mă afund cu nasul în părul ei și încerc să o cuprind și cu brațele și cu totul și ea mă lasă, că doar a înțeles că am nevoie. :).

Pui de om, nu mă abțin să nu-i zic, puiul meu de om.

Apoi îmi dau seama că sunt prea siropoasă, și zău că nu vreau deloc să fiu siropoasă, și mă răzgândesc.

Pui de cioară. Ești un pui de cioară, mă auzi?

Eu nu sunt pui de cioară! mă contrazice vădit nemulțumită.

Dar ce ești?

Și îmi răspunde de parcă avea răspunsul pregătit în buzunar de 2000 de ani (sau 5, de când s-a născut, hai, treacă de la mine).

Pui de pasăre albastră.

Ce se naște din pisică povești mănâncă 🙂

 

IMG_9785

Ulciorul

Standard

Cred că aș putea scrie vreo 10 articole din numai o zi petrecută cu Sara :).

De exemplu, cum v-am povestit luni, am convins-o să mergem cu trotinetele (avem amândouă, da, nu înțeleg de ce nu au toate mamele trotinete, e absolut grozav să te dai pe trotinetă).

Dar până la a ajunge afară a trebuit să ne îmbrăcăm, chestie care a durat minim juma de oră (dar minim, zău) pentru că am început să aruncăm cu toate șosetele în sus și apoi să ne batem cu ele. Ba Sara a făcut chiar și un îngeraș în șosete. Și a hotărât, datorită șireturilor lungi de la pijamaua mea cu note muzicale și motani negri, că ar trebui să mă cheme Șiretilă (îmi place rau, chiar Șiretilă ar trebui să mă cheme, de ce nu).

Am stat cred vreo 3 ore în parc, dacă nu mai mult, știu că întârziasem rău cu masa și n-aveam nimic pregătit (aștept să mă lovească în moalele capului responsabilitățile astea legate de a mânca, a spăla, a curăți, a coase, a repara, dar sincer vă zic, nu se întâmplă, în schimb dacă am o zi din asta în care simt că am fost chiar aproape de Sara, mi se pare de zece mii de ori mai important).

Deci revenim. Luați-vă trotinete, insist. Ale noastre sunt albastre, nu cred că înțelegeți câtă dar câtă fericire poate zace-n mine că a vrut albastre și nu roooooz și dacă aud vreun plod (sau adult) că spune că albastru e de băieței îl iau și îl spânzur de limbă (prima culoare preferată a Sarei a fost negru, până i-au zis unii pe la gărdi că e cea mai urâtă culoare-it is not, I still like it).

Fetele pe trotinete albastre rulează (mark my words, fuste pe biciclete e so passé, this is the new shit :P). Am zis.

Deci ne dăm cu viteză cu ele prin parc. Sara întotdeauna prima, she leads the way, I just follow.

Și mă mai trezesc urlând, din spate:

-Prin baltăăă, maaamaaaa, prin baaaltăăă! TARE!!!

chestie care întoarce capete și ridică sprâncene așezate pe bănci (hei, la 34 de ani a girl’s gotta do what a girl’s gotta do, întoarcem și noi captele cum putem :P).

Au înflorit deja unii copaci și e soare, ați văzut cât soare am avut în weekend? Încă zâmbesc.

În parcul nostru e un târg și noi mergem de la tarabă la tarabă să mirosim și să ne uităm. Sara negociează o turtă dulce (ziua de dulciuri e vineri, dar câștigă negocierea, she always does) și eu îmi iau o ciocolată (fără zahăr cică). Bune amândouă. Sarei i se oferă acadele și gemuri și mere și bomboane. Dezavantajul de a avea un copil cu mutra ei irezistibilă.

Eu văd un ulcior. Sau el mă vede pe mine, naiba știe. Sute de obiecte artizanale, care de care mai noi mai roșii și mai strălucitoare. Și el. Vechi, crăpat, albastru cu galben și alb, murdar. E perfect. E al meu. Atât de rar găsesc ceva al meu, ceva care chiar îmi place, încât nici nu clipesc când vânzătorul, care a citit în mutra mea tâmpă că m-am îndrăgostit îmi cere un preț aberant de mare pe el. Habar n-are că i-aș fi dat și de 10 ori mai mult. Ajunsă acasă, pun freziile primite de la tata de 1 martie în el, aproape veștejite, dar încă frumoase. Nici că puteam să le găsesc casă mai bună.

Ne conversăm cu prietenul nostru de la mașinuțe. E genul ăla de om după care eu sunt topită, care nu pune întrebări de complezență gen: ce mai faceți, ce-a mai crescut fetița, ci spune lucruri mici, dar în spatele cărora se vede atenția, de exemplu, acum ne-a întrebat de când avem trotinetele, semn că știa de când nu ne-am mai văzut și că ultima oară nu ne dădeam cu ele. Eu mă enervez pe mine că nici nu reușesc bine să îl privesc în ochi (încă mi-e greu cu persoanele pe care nu le cunosc) și atunci de unde naiba ar putea să știe că nouă ne e tare simpatic dacă nu îi arătăm, dar apoi mă gândesc că știe dacă încă ne ține minte și dacă Sara încă primește tură dublă la carusel [fără să ne spună o lasă să se mai învârtă o dată, ca și cum ar uita să apese butonul de stop :)].

Sara pictează și eu mă îndepărtez să mă gâdile o rază de soare și când mă întorc Sara a pictat deja pe spatele fluturelui Universul (serios nu cred că poate să existe vreun loc mai bun pentru Univers altul decât între mine și Sara, pe spatele unui fluture de lut), aici e un satelit care orbitează Pământul, îmi spune, aici sunt trei comete și una dintre ele are un pui. Pui de cometă, desigur, ce n-ați mai auzit, păi cometele să n-aibă și ele puii lor?

Ne avântăm iar cu viteză prin toate bălțile pe care le găsim, ne oprim să studiem mugurii dintr-un copac și să căutăm (fără noroc) un trifoi cu patru foi. Sara plantează două crengi rupte (să nu moară) și eu mă gândesc că uneori sunt ca o curcă de proastă și de sensibilă (oare curcile sunt sensibile?) că mai am puțin și îmi curg lacrimile când o văd că ocolește fiecare rămâ din parc.

Apoi un stol de porumbei se trezește din toropeală când trece Sara pe lângă ei și o însoțesc  din toate părțile o bucată bună de drum, de parcă cineva le-ar fi spus să o facă. Sara e fericită și țipă tare, de se aude în tot parcul, încă pustiu: Iuuuuuuuuuuuuuuuu huuuuuuuuuuuuuuuuuuu!

Vreau să am o cameră lipită pe cap și mă gândesc lasă, că am, o să ajung acasă și o să scriu ca să nu uit când oi fi încă mult mai bătrână de atât.

Iar o zi în care nu s-a întâmplat absolut nimic important, dar dacă mă uit, cu lupa, la lucrurile mici minuscule și colorate a fost una din cele mai frumoase zile. Chiar a fost 🙂

Hai că-i bine primăvara, nu?

PS. Așa-i că se vede că e al meu? 🙂