3 povești

Standard

Trăim într-o lume în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Serios. Văd foarte mulți oameni care vor să spună, să arate ce sunt, cum sunt (hei, save us and make a blog, it’s easier for all of us to ignore you :D). Nici eu nu eram foarte departe (de ascultat, nu de vorbit despre mine, ultimul interviu în care a trebuit să vorbesc o oră cum sunt și ce fac cu un tip pe care nu-l cunoșteam m-a lăsat exact ca și cum m-ar fi călcat trenul, nu urăsc nimic mai mult pe lume), dar nici nu eram dispusă să îi ascult pe alții. Îi observ, îi analizez, îmi imaginez că îi înțeleg, dar pur și simplu nu eram deloc curioasă despre ceilalți oameni. Am 345678 de chestii care mă fascinează și cu care aș alege la orice oră să îmi petrec timpul vs. să ascult pe cineva povestindu-mi ce i-a făcut plodul ieri sau nuj, cât a alergat la sală :).

M-am schimbat puțin, în ultimul timp, bănuisc că vârsta își spune cuvântul, și recunosc că am avut și ceva ajutor. Am început să ascult :). Să întreb. Nu pe toată lumea, îmi pare rău, dar mulți oameni încă mi se par plictisitori și plafonați în normele de conduită ale societății și mentalității colective (a sunat ca un fund de serios asta dar n-am găsit alt fel să zic). Sau hai să o spun frumos. Nu toată lumea are povești pentru urechile mele. Sigur, pentru fiecare poveste eu cred că e o pereche de urechi, dar urechile mele, ca și restul chestiilor atașate de ele, sunt destul de pretențioase.

Și m-am gândit ca săptămâna asta să vă spun trei povești, pentru că pe toate trei le-am aflat și eu tot într-o singură săptămână.

Prima este a Elenei (după ce am scris articolul am căutat pe google o imagine și am descoperit că s-a mai scris deja de ea pe un alt blog-mult mai citit, m-am bucurat, e încă o dovadă că nu numai mie mi se pare un om blând :).

Elena e micuță. Are ochi căprui și vii [nu, nu toți ochii sunt vii, de fapt foarte puțini sunt :)]. Dar nu ochii îi ții minte la ea, ci glasul. E blând și dulce. Și miercurea trecută, în o cameră albă și luminoasă, cu o fotografie a unei picturi pe peretele din stânga, a unei femei frumoase care seamănă leit cu ea (mă enervează că nu reușesc să îmi amintesc pictorul, sunt sigură că îl știu, nu e Botticelli dar nici nu pot să spun cine e), Elena mi-a spus povestea ei, încet, încet, cu sclipiri în ochi. Întârziam să o iau  pe Sara de la grădi, dar nu m-am grăbit, am stat și am ascultat-o, am mai întrebat-o puțin, ca să o ajut când firul se rupea, i-am zâmbit mult și sincer, mi s-a zbârlit piele pe mine de câteva ori (dar asta nu i-am spus). 🙂

Are o afacere în domeniul cosmeticii și (cred) puțin peste 40 de ani. S-a hotărât să facă asta la 32. Eu am acum 34. Mă gândesc cât curaj îți trebuie să îți schimbi jobul la vârsta asta și o privesc cu admirație.

-De ce? o întreb.

Pentru că văzuse la altcineva, îi plăcea și credea că o poate face mai bine. Ar fi vrut mai de mult, dar e greu cu doi copii mici.  Un curs bun pe vremea aia găseai doar în capitală și dura șase luni întregi. Ea și soțul ei, mecanic auto, erau în Timișoara. După șase ani, însă, s-a hotărât. A venit la București, a făcut cursul și a început o afacere, care, îmi spune, a mers.

-Când faci lucrurile cu pasiune nu are cum să meargă.

Îi zâmbesc. Știu că amândouă înțelegem fraza de mai sus.

-Ok, și cum de ești acum aici?

Copiii mari plecaseră de acasă, unul în Anglia, unul în București și familia era jumate în Timișoara, jumate aici. Elena mai are doi frați aici și a știut întotdeauna că vor să fie aproape de ei. Așa că au venit.

-Cel mai greu mi-a fost să încep de la zero. Acolo aveam o clientelă, formată în timp, de la persoană la persoană. Aici nu aveam nimic și nici nu știam de unde să încep. Era clar că de pe stradă nu venea nimeni, fluturașii nu mai funcționau, atunci ce?

A ajutat-o băiatul cel mare, Iulian, cel plecat în Anglia, să studieze IT. Au făcut împreună un site. Elena scria textele și îi trimitea fotografiile cu munca ei, Iulian le aranja și le posta. Lucrau împreună, o echipă. Iulian muncea pentru mama lui și ea pentru el, ca să poată să îi trimită bani acolo.

-A fost foarte greu, îmi explică, dar am avut noroc că ne-am putut susține pe rând, întâi a venit soțul meu aici, eu am rămas în Timișoara, și când afacerea lui a ajuns să meargă, am venit și eu.Apoi, încet, încet, a început să meargă și la mine. Știam că o să meargă.

Îmi zâmbește din nou.

Îi spun (nu o întreb, pentru că se vede deja răspunsul) că a fost alegerea corectă. Și că se înțelege bine cu soțul ei.

-Daaa, îmi zice, întotdeauna la lucrurile importante ne-am înțeles și ne-am ajutat, suntem doi parteneri.

Sună interfonul. E Narcis, băiatul cel mic (care, apropos, a fost la o grădiniță Montessori, Elena credea în pedagogia asta cu mult înainte ca eu să aflu de ea). Și eu trebuie să plec, mă așteată Sara.

Dar mă opresc înainte să ies, mă întorc și îi mulțumesc că mi-a spus povestea ei. Elena dă din cap, spune că ea a fericită că a ascultat-o cineva.

PS. Pe Elena o găsiți la Estet Studio. E singura persoană care a înțeles că sprâncenele mele, cele pe care mi le întindea tata în fiecare seară după baie când eram bebeluș nu trebuie să arate nici ca două linii pe un caiet dictando, nici ca două tufișuri din pădure și nici apretate și frezate ca o cămașă albă cu cravată roșie. Sprâncenele mele trebuie să rămână așa cum sunt ele, potrivite pentru blugi și bocanci, pentru futu-i, pentru soare și zâmbete, pentru tristețe și fado, pentru mine. 🙂

PPS. Am câştigat la mustaţă pariurile la Oscar de anul ăsta, cu doar 2 ratări (best movie şi best foreign movie, unde evident că am pariat pe Mustang). Dovada clară că atunci când alegi cu inima faci numai tâmpenii. La anul, brains only şi o să câştig detaşaaat ;))

12

 

Anunțuri

3 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s