The sunset limited

Standard

Am vrut să scriu articolul ăsta dumincă noaptea, pe la 12, când am ajuns acasă, dar mi-era atât de somn și ora 7 era așa de aproape (yes, I still count them) că am zis că mâine.

Și mâine s-a făcut poimâine și tot așa.

Până când ajung să scriu ce aveam în cap senzația s-a diminuat și mi-e ciudă.

Am fost la teatru.

Eu nu teatru. Pentru că am încercat, chiar am încercat, am fost și când eram mică cu ai mei, și la Cluj în facultate, și în București.

La ultimele 2 piese m-a dus sotzoo și, sincer, m-au învins. Au fost atât, dar atât de plictistoare că număram secundele până la final (Ma tot duc și Straini in noapte cele 2, în caz că vă întrebați).

N-am zis că erau piesele proaste că poate nu erau. Am zis că sunt eu țărancă, că sunt. Și nu m-am mai dus. Indiferent cine m-a invitat.

Mă rog, până a zis Andrei să mergem. O dată, de două ori, de cinci. Eu nu și nu, Batman Batman. Ultima oară am răspuns ok, alege una. Ză piesă. Și la ză piesă merg. Că mrr că crrr, na, știți voi, bărbații și angajamentele, compatibilitate zero.

Până la piesa asta. Nu că mi-a zis că asta e ZĂ UAN, mi-a scris direct că mergem în data de, la ora de.

Bon. Acuma, aș vrea să fie clar, șansele să îmi placă erau sub minus o mie infinit (cu atât mai mult cu cât era super ridicată în slăvi de el, instinctiv îmi vine să fac pe dos). Când am mai auzit și că e jucată de doar 2 actori (exact ca cele 2 de mai sus) mi-a venit să mă întorc pe călcâie și să fug mâncând pământul. But I stayed. Of course I did :).

Piesa se joacă la Unteatru, un teatru mic, cu vreo 40 de spectatori.

Mhm. Hai că până acum a fost ușor, cum scriu de aici în continuare.

Ok, skip the drama. Mi-a plăcut. Enorm. Dacă vrea cineva să meargă să o vadă și îmi zice și mie mai că aș mai vedea-o o dată. Da, atât de mult.

Nu știu dacă să vă recomand să vă duceți la ea. Nu e o piesă ușoară sau plăcută, deși am râs sincer de mai multe ori (și mzău, e greu să mă faci să râd când simt că asta e ceea ce îți propui).

E despre religie și ateism, despre adevăr, despre teamă, speranță, despre sens, e, sau pentru mine a fost despre foarte multe lucruri care mi se învârt în cap extrem de des și de puternic anii ăștia.

Deci am devorat cuvintele (mi-am comandat și cartea, evident), dădeam din cap, ba aprobator, ba dezaprobator, în funcție de ce personaj vorbea (m-am regăsit în aproape totalitate în unul din cele două).

Poate și de asta, nu știu, dar cred că mi-a plăcut datorită felului în care a jucat Pavlu. L-am crezut. I-am crezut degetele, colțurile buzelor, pantofii și, desigur, în primul rând ochii. M-am îndrăgostit puțin, recunosc.

Acum când scriu m-a pălit că e musai să o mai văd o dată.

Deci da. Nu știu cât de bun actor e nenea ăsta, nu știu nici ce înseamnă să fii un bun actor, am înțeles, tot de la Andrei, că e relativ cunoscut din ceva reclamă (nu-l știam, v-am zis că sunt țărancă). Cert  e că l-am crezut. Și îmi imaginez că asta e ceea ce contează, nu? 🙂

Sincer, pentru mine a fost emoționant, și pentru că eram fericită că nu mai trebuie să urăsc cu desăvârșire teatrul (mai toți oamenii dragi mie îl plac și mă simțeam cumva outsider și ruptă de ei pentru că nu reușeam să înțeleg), că eram în primul rând și puteam să văd firele de praf, literele șterse de pe palton și roboțeii de pe cănile de cafea [bineînțeles că i-am remarcat, mi-au plăcut ;)], ok, și că a fost piesa asta cea care m-a întors din drum, aleasă de văr-miu, pe care, deși îl boscorodesc și în public (și mult mai rău în privat), na, e al meu și mi-e drag ca ochii din cap, să nu ziceți careva ceva rău de el, că e ca la Sara, flăcări scot pe nas și pe gură.

Așa că, sper, dar chiar sper, că poate mergeți să vedeți piesa asta și că vă place (din nou, cu avertismentul de mai sus, nu e o piesă să îți aducă raze de soare) 🙂

Andrei zicea, după ce a văzut-o, că l-a făcut să creadă puțin. Ok, pe mine nu. Dar având în vedere cât de infime erau șansele să îmi placă, pentru mine, doar pentru mine, piesa asta a reușit să facă un mic miracol. Cred că am început să sper în teatru 🙂

PS. Am fost aseară și la Un tramvai numit dorință (Andrei are dreptate să o iubescă pe Nicoleta Lefter, și, în plus, mie mi-a plăcut și cum a jucat și Liviu Pintileasa) dar mă bucur că a ales-o pe cealaltă, asta nu m-ar fi convins :).

afis-sunset-limited-final-resize-950x679

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s