Arhivele lunare: februarie 2016

3 povești

Standard

Trăim într-o lume în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Serios. Văd foarte mulți oameni care vor să spună, să arate ce sunt, cum sunt (hei, save us and make a blog, it’s easier for all of us to ignore you :D). Nici eu nu eram foarte departe (de ascultat, nu de vorbit despre mine, ultimul interviu în care a trebuit să vorbesc o oră cum sunt și ce fac cu un tip pe care nu-l cunoșteam m-a lăsat exact ca și cum m-ar fi călcat trenul, nu urăsc nimic mai mult pe lume), dar nici nu eram dispusă să îi ascult pe alții. Îi observ, îi analizez, îmi imaginez că îi înțeleg, dar pur și simplu nu eram deloc curioasă despre ceilalți oameni. Am 345678 de chestii care mă fascinează și cu care aș alege la orice oră să îmi petrec timpul vs. să ascult pe cineva povestindu-mi ce i-a făcut plodul ieri sau nuj, cât a alergat la sală :).

M-am schimbat puțin, în ultimul timp, bănuisc că vârsta își spune cuvântul, și recunosc că am avut și ceva ajutor. Am început să ascult :). Să întreb. Nu pe toată lumea, îmi pare rău, dar mulți oameni încă mi se par plictisitori și plafonați în normele de conduită ale societății și mentalității colective (a sunat ca un fund de serios asta dar n-am găsit alt fel să zic). Sau hai să o spun frumos. Nu toată lumea are povești pentru urechile mele. Sigur, pentru fiecare poveste eu cred că e o pereche de urechi, dar urechile mele, ca și restul chestiilor atașate de ele, sunt destul de pretențioase.

Și m-am gândit ca săptămâna asta să vă spun trei povești, pentru că pe toate trei le-am aflat și eu tot într-o singură săptămână.

Prima este a Elenei (după ce am scris articolul am căutat pe google o imagine și am descoperit că s-a mai scris deja de ea pe un alt blog-mult mai citit, m-am bucurat, e încă o dovadă că nu numai mie mi se pare un om blând :).

Elena e micuță. Are ochi căprui și vii [nu, nu toți ochii sunt vii, de fapt foarte puțini sunt :)]. Dar nu ochii îi ții minte la ea, ci glasul. E blând și dulce. Și miercurea trecută, în o cameră albă și luminoasă, cu o fotografie a unei picturi pe peretele din stânga, a unei femei frumoase care seamănă leit cu ea (mă enervează că nu reușesc să îmi amintesc pictorul, sunt sigură că îl știu, nu e Botticelli dar nici nu pot să spun cine e), Elena mi-a spus povestea ei, încet, încet, cu sclipiri în ochi. Întârziam să o iau  pe Sara de la grădi, dar nu m-am grăbit, am stat și am ascultat-o, am mai întrebat-o puțin, ca să o ajut când firul se rupea, i-am zâmbit mult și sincer, mi s-a zbârlit piele pe mine de câteva ori (dar asta nu i-am spus). 🙂

Are o afacere în domeniul cosmeticii și (cred) puțin peste 40 de ani. S-a hotărât să facă asta la 32. Eu am acum 34. Mă gândesc cât curaj îți trebuie să îți schimbi jobul la vârsta asta și o privesc cu admirație.

-De ce? o întreb.

Pentru că văzuse la altcineva, îi plăcea și credea că o poate face mai bine. Ar fi vrut mai de mult, dar e greu cu doi copii mici.  Un curs bun pe vremea aia găseai doar în capitală și dura șase luni întregi. Ea și soțul ei, mecanic auto, erau în Timișoara. După șase ani, însă, s-a hotărât. A venit la București, a făcut cursul și a început o afacere, care, îmi spune, a mers.

-Când faci lucrurile cu pasiune nu are cum să meargă.

Îi zâmbesc. Știu că amândouă înțelegem fraza de mai sus.

-Ok, și cum de ești acum aici?

Copiii mari plecaseră de acasă, unul în Anglia, unul în București și familia era jumate în Timișoara, jumate aici. Elena mai are doi frați aici și a știut întotdeauna că vor să fie aproape de ei. Așa că au venit.

-Cel mai greu mi-a fost să încep de la zero. Acolo aveam o clientelă, formată în timp, de la persoană la persoană. Aici nu aveam nimic și nici nu știam de unde să încep. Era clar că de pe stradă nu venea nimeni, fluturașii nu mai funcționau, atunci ce?

A ajutat-o băiatul cel mare, Iulian, cel plecat în Anglia, să studieze IT. Au făcut împreună un site. Elena scria textele și îi trimitea fotografiile cu munca ei, Iulian le aranja și le posta. Lucrau împreună, o echipă. Iulian muncea pentru mama lui și ea pentru el, ca să poată să îi trimită bani acolo.

-A fost foarte greu, îmi explică, dar am avut noroc că ne-am putut susține pe rând, întâi a venit soțul meu aici, eu am rămas în Timișoara, și când afacerea lui a ajuns să meargă, am venit și eu.Apoi, încet, încet, a început să meargă și la mine. Știam că o să meargă.

Îmi zâmbește din nou.

Îi spun (nu o întreb, pentru că se vede deja răspunsul) că a fost alegerea corectă. Și că se înțelege bine cu soțul ei.

-Daaa, îmi zice, întotdeauna la lucrurile importante ne-am înțeles și ne-am ajutat, suntem doi parteneri.

Sună interfonul. E Narcis, băiatul cel mic (care, apropos, a fost la o grădiniță Montessori, Elena credea în pedagogia asta cu mult înainte ca eu să aflu de ea). Și eu trebuie să plec, mă așteată Sara.

Dar mă opresc înainte să ies, mă întorc și îi mulțumesc că mi-a spus povestea ei. Elena dă din cap, spune că ea a fericită că a ascultat-o cineva.

PS. Pe Elena o găsiți la Estet Studio. E singura persoană care a înțeles că sprâncenele mele, cele pe care mi le întindea tata în fiecare seară după baie când eram bebeluș nu trebuie să arate nici ca două linii pe un caiet dictando, nici ca două tufișuri din pădure și nici apretate și frezate ca o cămașă albă cu cravată roșie. Sprâncenele mele trebuie să rămână așa cum sunt ele, potrivite pentru blugi și bocanci, pentru futu-i, pentru soare și zâmbete, pentru tristețe și fado, pentru mine. 🙂

PPS. Am câştigat la mustaţă pariurile la Oscar de anul ăsta, cu doar 2 ratări (best movie şi best foreign movie, unde evident că am pariat pe Mustang). Dovada clară că atunci când alegi cu inima faci numai tâmpenii. La anul, brains only şi o să câştig detaşaaat ;))

12

 

Reclame

Slowly

Standard

Vă plac anotimpurile astea intermediare, primăvara și toamna? Cred că noi toți avem nevoie și de zile cu soare, și cu nori, și cu ploaie, altfel viața ar fi plictisitoare și aproape nimic nu e mai rău decât să fii plictistor.

Cam așa încerc să îmi fac și muzica dintr-o lună, cu puțin de aici, puțin de acolo, nu pun niciodată o melodie la întâmplare, locul fiecăreia e bine stabilit așa încât să mă mute dintr-o cameră în alta, până vizitez toată casa. Și e dovedit că iarna nu reușesc, știți cât de albastră mă fac, la fel cum vara sunt de-o lene și de-un galben îngrozitor.

De exemplu, primele melodii sunt pentru o stare. Zilele alea când nu poți să să stai în lumină puternică (la vârsta și ridurile mele nici nu-i indicat de altfel). Când urăști zgomotele (tot timpul le urăsc, cu cât mai multe, sau mai tari, cu atât îmi vine să fug mai departe). Iubesc liniștea, mi se pare cel mai mare lux al zilelor mele, o las să mă invadeze când o găsesc completă.

Apoi vin cele vesele, zilele vesele ar trebui să fie predominante. Zilele în care vârful nasului se încălzește de la soare, în care râd cu Sara, în care ai atâta energie că o transmiți prin vârful firelor de păr :). Le știți, nu? Sunt des și așa.

Apoi, cele de final, melodiile mele serioase, trebuie să fim și serioși, world would crumble with only goofy songs.

E nevoie de fiecare dintre ele ca să iasă un playlist pe care să îl pot asculta, și poate de încă câteva.

Mdeci da, mi-ar plăcea să fie un playlist de martie așa cum e în capul meu. Oare are cineva răbdare să îl asculte? 🙂

 

10 pentru că

Standard

Când eram eu mică, mă rog, prin liceu cred, ai mei citeau 2 reviste: Academia Cațavencu (sper că nu o mai cumpărați acum, nu mai are nicio legătură) și, hang on, Formula As. Nu m-am întrebat niciodată care erau criteriile care îi făceau să le citească pe astea 2, dar astea erau. Ei bine, în formula aia As era, pentru o perioadă de timp, o rubrică în care nevestele, sau iubitele scriau 10 motive pentru care își iubesc soții sau partenerii. Mă fascina. Pe aia o citeam de fiecare dată, cred că aș citi-o și acum, era ca și cum m-aș fi uitat la un reality show înainte ca noțiunea să fie inventată. Mecanismul prin care o ființă umană inteligentă (ok, discutabil în cazul de față, dar plec întotdeauna de la premisa că toți oamenii sunt cel puțin la el de inteligenți ca mine, pentru că, desigur, nu e deloc greu :P) alege să facă astfel de declarații sau să participe la astfel de emisiuni (cred că nici în realitate nu am făcut niciodată așa ceva, waaay too cheesy for me) îmi rămâne în continuare necunoscut, deși, repet, mă fascinează.

Dar sunt entuziasmată că vine primăvara. Nu mă întristez cu ploaia, dar da, mă bucur cu soarele. I need my sunshine. Așa că, la fel ca doamnele de care vă povesteam mai sus, am scris și eu primele 10 motive care mi-au venit în cap pentru care iubesc primăvara [și, de fapt, îmi plac toate anotimpurile în afară de nesuferita asta de iarnă gri care mă face serioasă și tăcută-da, știu, greu de crezut, dar adevărat :)]

  1. Ies cu Sara prin parc în fiecare zi după grădi, să pictăm, să alergăm, să ne gâdile soarele prin păr.
  2. E suficient de cald încât să pot conduce cu geamurile deschise, cu muzica tare, cât de repede pot (și pot :P), noaptea.
  3.  Înot din nou și din nou și din nou și din nou și din nou (oat, în mai e super făcubil).
  4. O să fim toți, iar, pe-un picior de plai șiii bonus, o să pot să stau în hamac (God, casă mi-aș face în hamacul ăla, o să trebuiască să găsesc cartea perfectă pentru hamac și simplul fapt că o să trebuiască să caut o carte pentru hamac cuantifică fro două ore minime de fericire).
  5. O să ies cu copiii mei (da, am mai mulți, ce știți voi) la o terasă cu pisici unde să mâncăm pește sau scoici (pisicile, scoicile și peștele sunt facultative, copiii nu).
  6.  O să reușim să ne armonizăm programul de 4 și să evadăm dintr-o cameră și să bem o cafea cu la fel de mult râs ca de obicei după și eu să mă minunez ce prietene deștepte am și să mă întreb de ce nu trage cineva cu urechea să le fure replicile și să facă cel mai tare serial de comedie din Univers.
  7.  O să văd o fată mică, cea mai mică, cum trăiește numai printre curcubee și unicorni.
  8. O să vină un copăcel care va face o creatură foarte, dar inimaginabil de fericită (e complicat asta, e de neînțeles, știu, o singură pereche de ochi o să priceapă ce zic și mă iertați, dar uneori, da, recunosc, scriu pentru câte o singură pereche de ochi).
  9. O să avem cer albastru și nori grași. Băi, voi înțelegeți? CER ALBASTRU ȘI NORI GRAȘI, îmi vine să râd numai când mă gândesc. Și atențieeeee: raze de soare. My heart skipped a beat. 😛
  10. O să miroasă a tei. Da, da, daaa, a tei. Cum mirosea când aveam eu 20 de ani, seara în Cluj, când ieșeam pe balcon, noaptea, în sesiune (era în sesiune sau îmi aduc eu aminte greșit?).

🙂

Am întrebat-o pe Sara care e ziua ei preferată din săptămână:

-Alege o zi, oricare: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică.  Doar una.

-Luni și vineri.

M-am topit că a ignorat că trebuia să aleagă doar una și a ales doar două.

-De ce?

-Luni începe grădinița și vineri weekendul.

-Deci îți plac începuturile, mami.

Am zâmbit amândouă, complice.

Și mie. Rrrău. Posibil de asta să îmi placă și primăvara (da, e al 11-lea pentru că, evem my own rules are made to be broken).

Mmmm, hai, ziceți-mi, că mă știți cât sunt de curioasă, vouă de ce vă place primăvara? 🙂

IMG_2315

 

 

The sunset limited

Standard

Am vrut să scriu articolul ăsta dumincă noaptea, pe la 12, când am ajuns acasă, dar mi-era atât de somn și ora 7 era așa de aproape (yes, I still count them) că am zis că mâine.

Și mâine s-a făcut poimâine și tot așa.

Până când ajung să scriu ce aveam în cap senzația s-a diminuat și mi-e ciudă.

Am fost la teatru.

Eu nu teatru. Pentru că am încercat, chiar am încercat, am fost și când eram mică cu ai mei, și la Cluj în facultate, și în București.

La ultimele 2 piese m-a dus sotzoo și, sincer, m-au învins. Au fost atât, dar atât de plictistoare că număram secundele până la final (Ma tot duc și Straini in noapte cele 2, în caz că vă întrebați).

N-am zis că erau piesele proaste că poate nu erau. Am zis că sunt eu țărancă, că sunt. Și nu m-am mai dus. Indiferent cine m-a invitat.

Mă rog, până a zis Andrei să mergem. O dată, de două ori, de cinci. Eu nu și nu, Batman Batman. Ultima oară am răspuns ok, alege una. Ză piesă. Și la ză piesă merg. Că mrr că crrr, na, știți voi, bărbații și angajamentele, compatibilitate zero.

Până la piesa asta. Nu că mi-a zis că asta e ZĂ UAN, mi-a scris direct că mergem în data de, la ora de.

Bon. Acuma, aș vrea să fie clar, șansele să îmi placă erau sub minus o mie infinit (cu atât mai mult cu cât era super ridicată în slăvi de el, instinctiv îmi vine să fac pe dos). Când am mai auzit și că e jucată de doar 2 actori (exact ca cele 2 de mai sus) mi-a venit să mă întorc pe călcâie și să fug mâncând pământul. But I stayed. Of course I did :).

Piesa se joacă la Unteatru, un teatru mic, cu vreo 40 de spectatori.

Mhm. Hai că până acum a fost ușor, cum scriu de aici în continuare.

Ok, skip the drama. Mi-a plăcut. Enorm. Dacă vrea cineva să meargă să o vadă și îmi zice și mie mai că aș mai vedea-o o dată. Da, atât de mult.

Nu știu dacă să vă recomand să vă duceți la ea. Nu e o piesă ușoară sau plăcută, deși am râs sincer de mai multe ori (și mzău, e greu să mă faci să râd când simt că asta e ceea ce îți propui).

E despre religie și ateism, despre adevăr, despre teamă, speranță, despre sens, e, sau pentru mine a fost despre foarte multe lucruri care mi se învârt în cap extrem de des și de puternic anii ăștia.

Deci am devorat cuvintele (mi-am comandat și cartea, evident), dădeam din cap, ba aprobator, ba dezaprobator, în funcție de ce personaj vorbea (m-am regăsit în aproape totalitate în unul din cele două).

Poate și de asta, nu știu, dar cred că mi-a plăcut datorită felului în care a jucat Pavlu. L-am crezut. I-am crezut degetele, colțurile buzelor, pantofii și, desigur, în primul rând ochii. M-am îndrăgostit puțin, recunosc.

Acum când scriu m-a pălit că e musai să o mai văd o dată.

Deci da. Nu știu cât de bun actor e nenea ăsta, nu știu nici ce înseamnă să fii un bun actor, am înțeles, tot de la Andrei, că e relativ cunoscut din ceva reclamă (nu-l știam, v-am zis că sunt țărancă). Cert  e că l-am crezut. Și îmi imaginez că asta e ceea ce contează, nu? 🙂

Sincer, pentru mine a fost emoționant, și pentru că eram fericită că nu mai trebuie să urăsc cu desăvârșire teatrul (mai toți oamenii dragi mie îl plac și mă simțeam cumva outsider și ruptă de ei pentru că nu reușeam să înțeleg), că eram în primul rând și puteam să văd firele de praf, literele șterse de pe palton și roboțeii de pe cănile de cafea [bineînțeles că i-am remarcat, mi-au plăcut ;)], ok, și că a fost piesa asta cea care m-a întors din drum, aleasă de văr-miu, pe care, deși îl boscorodesc și în public (și mult mai rău în privat), na, e al meu și mi-e drag ca ochii din cap, să nu ziceți careva ceva rău de el, că e ca la Sara, flăcări scot pe nas și pe gură.

Așa că, sper, dar chiar sper, că poate mergeți să vedeți piesa asta și că vă place (din nou, cu avertismentul de mai sus, nu e o piesă să îți aducă raze de soare) 🙂

Andrei zicea, după ce a văzut-o, că l-a făcut să creadă puțin. Ok, pe mine nu. Dar având în vedere cât de infime erau șansele să îmi placă, pentru mine, doar pentru mine, piesa asta a reușit să facă un mic miracol. Cred că am început să sper în teatru 🙂

PS. Am fost aseară și la Un tramvai numit dorință (Andrei are dreptate să o iubescă pe Nicoleta Lefter, și, în plus, mie mi-a plăcut și cum a jucat și Liviu Pintileasa) dar mă bucur că a ales-o pe cealaltă, asta nu m-ar fi convins :).

afis-sunset-limited-final-resize-950x679

O întâmplare

Standard
O întâmplare

Nu mi-e somn. Am băut două cappuccino așezată pe un scaun rotund uriaș, în care ar intra cam cinci ca mine, uitându-mă la mare, pe sub o bârnă maro și pe lângă o perdea albă de bumbac.

Mă întorc spre Sara. Respiră regulat. Ochiul drept a rămas puțin întredeschis. Aștept să se închidă. Se închide. Mișc ușor cearceafurile zgomotoase, astfel încât să nu o trezesc, dar îmi fac griji degeaba, e atât de adormită că nici nu tresare.

Merg încet spre plajă. Nu mi-am luat șlapii, îmi place să merg desculță și marea e aproape. Am cartea la mine și un prosop, atât. Hotelul (izolat) e la marginea din dreapta a unui golf. Oricum sunt foarte puțini oameni și aproape niciunul pe plajă. Șezlongurile sunt așezate departe de mare, lângă bar. Le ignor și mă îndepărtez.

Plaja e lată și goală. Nisipul amestecă galben și negru, marea albastru și verde. Începe cu o zonă cu pietre acoperite de alge. Aș putea să merg cu atenție peste ele și să înot aici, dar nu vreau, e prea aproape de oameni.

Merg spre locul meu, complet pustiu, mai aproape de capătul celălalt al golfului. E vânt azi. Se agață de rochia mea alb albastră, lungă până la genunchi. O zboară, o învârte, o lasă să cadă la loc, o face să cânte puțin. Cred că e unicul motiv pentru care există rochiile alb-albastre, lungi până la genunchi. Să le amestece vântul.

Nu prea mult, exagerează. Intru puțin mai adânc în apă, astfel încât îmi ud marginea rochiei și vântul nu mi-o mai poate ridica la fel. Zâmbesc. L-am păcălit. Așa merită.

Ajung. Mă așez cu picioarele în X cu fața spre ea, o văd pe deasupra cărții. E o carte veche, cu pagini galbene și pete de grăsime. Ouă, mic dejun, ciocolată. Frappe poate. Sigur frappe. O să îi adaug nisip și mare. Proprietarul n-o să se supere, proprietarii cărților vechi cu pete de grăsime înțeleg. Mă opresc din când în când să o miros. Are exact mirosul potrivit. Pentru mine cărțile bune se împart în trei categorii. Cărțile care îmi fac roțile să se învârtă, încet sau repede. Uneori sunt de acord cu ele, uneori nu, dar important e că mă fac să gândesc. Apoi sunt cărțile pe care le iubesc cel mai mult, baloanele mele de săpun. Cele care plutesc un timp alături de tine și te ating ușor la final, atât de ușor că nu ești sigur dacă nu cumva ți s-a părut, și totuși, senzația rămâne acolo, vie, mult timp după. Apoi, în ultima categorie, sunt cărțile care se mulează perfect pe undele gândurilor mele. Armonie. Așa e cartea asta, asta simt când o citesc. Înțeleg și mă înțelege. Dar nu cu mintea, cu porii. Fiecare idee din ea mă completează.

E timpul să înot. Pun cartea peste rochie, să nu o fure vântul, un colț de prosop peste carte, să nu îmi fure paginile. Pe aici, pe unde intru de obicei, pietrele lasă exact atâta loc între ele încât să încapă picioarele mele și să ajung până unde e suficient de adâncă. Mă duc în larg, cât mă ține frica, ca de obicei. Sunt curajoasă în marea asta, probabil pentru că sunt complet singură. Dar azi valurile sunt mari. Ajung până la 3 metri, poate mai mult. Nu pot să intru pe aici, aș risca să mă lovesc de pietre.

Sunt nevoită să mă duc în capătul golfului, unde e un loc perfect de intrat în apă, doar cu nisip. Problema e că acolo sunt deja doi tipi (mari), ei au fost suficient de înfumurați să intre pe valurile astea. Se opresc să mă studieze. Nu e intenționat, sunt doar surprinși și probabil își imaginează că va trebui să vină să mă salveze în maxim zece minute. Cel mai mult îmi place să înot în marea furioasă, marea liniștită poate deveni plictisitoare. Aștept să înțeleg ritmul, e un punct culminant, când sunt foarte puternice, apoi urmează, întotdeauna, o perioadă de acalmie. Pe ea o pândesc. Când vine, intru. Încep. Încerc să trec peste primul, să îl sar, să merg pe el. Nu funcționează. Nu mă lasă să îl trec deasupra, mă scufundă și mă duce așa la mal. E chiar mai puternic decât mă așteptam. Nu are sens să încerc să mă lupt cu el, nu am suficientă forță. Cei doi bărbați înoată sfidător în zona de după valuri. Mă enervează. Aștept iar poarta să intru. Am învățat că nu pot să trec deasupra, trebuie să merg pe sub ele când vin. Te uiți, îl vezi că se formează, îți fură toată apa din jur, e cam de patru ori mai mare decât tine, când ajunge atât de aproape că l-ai putea atinge cu mâna întinsă te scufunzi rapid și înoți. Îmi masează spatele. Singurul masaj pe care îl accept. Ies iar. Îl văd pe următorul. Respir adânc și mă scufund. Din nou. Și din nou. Uneori vin unul după altul, de abia apuc să trag aer în piept, uneori lasă spațiu între ele. Problema e că valurile sunt foarte mari, și punctul meu slab e că nu mă descurc bine la ținutul respirației mult timp. Înaintez până în zona mai lină unde înoată cei doi. Dar nu îmi place, sunt ei aici și oricum vântul te duce mai adânc în mare, risc să mă ducă prea departe, iar eu, spre deosebire de ei, sunt mică. Când e atât de agitată, trebuie să mă folosesc de ea, să mă întorc cu valurile, altfel nu aș reuși. Ies.

Acum zâmbește vântul. Crede că m-a păcălit și el. Nu știe că de fapt mă bucur că am avut pe cineva cu care să mă joc.

Mă întorc la locul meu și mă așez pe burtă, încerc să mă ascund cât pot. Îmi e frig, dar mă încăpăţânez să nu plec. Citesc în continuare. Desfac părul să mi se usuce. Nu mă pieptăn niciodată la mare. Devine rapid o masă dezordonată și sălbatică, pe care nu vreau să o deranjez cu ordinea zilelor de birou. Literele se ascund din când în când sub firele aduse în față. Dau cu ochii de unghii, sunt ușor vineții. Îmi trec limba peste buzele sărate. Reci și probabil la fel de vineții.

Mă înfășor în prosop și pun cartea lângă mine. Stau. Doar stau. Respir, ascult. Soarele apune pe sub nori. Până nu mai e timp. Nici spațiu. Nimic.

Nu cred că poți planifica fericirea, dar uneori, doar dacă știi exact ce vrei, poți încerca să o lași să ți se întâmple.

Vrăjitoarea

Standard
Vrăjitoarea

Sara a găsit un băț care seamănă cu o baghetă.

Așa că, desigur, face vrăji. Să se oprească vântul, să cadă frunza aia etc. etc. Scoate niște incantații de Harry Potter e mic copil (din imaginația ei, n-a văzut Harry Potter, n-am citit, nici măcar la circ n-a fost, n-a văzut magicieni, mă chiorăsc ca vițelul la poarta nouă la ea). Sotzoo îi sugerează să se apuce să scrie cărți să facă o tonă de bani să ne putem retrage și noi pe viață la un mal de mare. Pare un plan bun. Mai durează puțin până învață să scrie bine totuși (fix ieri ne-a arătat Erika cum scrie deja propoziții întregi, am murit puțin de pipotă mărită, bineînțeles).

Îmi studiază cartea pe care o citesc acum. E neagră și titlul e scris cu un bejomaroniu.

Mă privește cu solemnitate și îmi comunică că e o carte de vrăji. O deschide de fiecare dată  înainte să facă una, să o consulte.

Eu dau din cap aprobator (de fapt, chiar e vorba despre un vrăjitor în ea. cumva).

Mai face vreo câteva vrăji, vreo 2 pisici își mută locul din cauza lor.

-Mami, tu ești o vrăjitoare?

Hm. Băi asta e o întrebare grea. Și eu nu sunt genul de mamă care să zică: vrăjitoarele nu există, e o prostie. Like really. Picture me saying that. Ever.

-Stai să mă gândesc, zic.

Și mă gândesc serios. E o chestie serioasă. Nu poți să te joci cu vrăjitoria. Durează aproape un minut (2 eternități, în traducerea timpului ei, la vârsta mea, juma de an e o clipire de ochi, dar la a ei, nu vă mint, un minut? fix 2 eternități).

-Da, sunt.

-Ești? Chiar ești? Cum adică ești?

-Mpăi știi tu când ești supărată și plângi și eu te iau în brațe și îți spun ceva haios și te fac să râzi? Asta e curată magie, deci da, sunt o vrăjitoare.

Râde. Îmi place să o fac să râdă.

-Ești o vrăjitoare bună?

-Dacă reușesc să aduc bucurie oamenilor pe care îi iubesc, atunci da, sunt. 

Nu îi mai zic că știu să fac furtuni și uragane când mă supără cineva, las-o să mă iubească, doar îs mă-sa, e coada lungă de partea ailaltă a baricadei.

-Dar eu, mami? Eu sunt o vrăjitoare?

-Cea mai mare vrăjitoare pe care o cunosc.

-Eeeuuu? De ce?

-Păi doar tu mi-ai adus mie cea mai mare bucurie din lume.

Mă rog, de fapt ce mi-a adus Sara mie nu poate fi cuprins într-un cuvânt, dar dacă e să aleg unul singur, atunci hai fie bucurie. Joy :).

Zâmbește. Înțelege.

Și voi, nu? 🙂

IMG_0778

 

 

Zburătoarea

Standard

Știu mulți, dar mulți, muuulți oameni cărora le e frică să zboare. Unii fac atacuri de panică, sincer e dureros și de privit, dar de trăit.

De fapt excepțiile sunt cei cărora nu le e frică.

Sotzoo e unul, v-am mai povestit că el iubește avioanele, când vede unul pe cer uită să respire, cum se uita Eminescu la Veronica Micle așa se uită el la avioane. Iubeste până și mâncarea de avion, incredibil dar adevărat, Ripley’s Believe it or Not.

Eu nu, nu iubesc mâncarea de avion (de fapt mâncarea în general mi se pare overrated, e doar o chestie care îmi fură din timpul pe care l-aș putea petrece util și plăcut pe alte lucruri, sunt nevoită să o fac ca să nu mor) dar zbor destul de des, ok, foarte des, și nu numai că nu mă deranjează, dar îmi și place, sunt ore întregi în care nu mă bate nimeni la cap și pot să citesc cât într-o săptămână (dacă nu cumva merg într-o deplasare cu un coleg vorbăreț pe care îmi imaginez că îl torturez încet cu picătura chinezească în timp ce alege să îmi povestească cine știe ce rahat complet plictisitor din viața lui, despre care, egoistă cum mă știți, nu ar putea să mă intereseze mai puțin dar pe care mă prefac că îl ascult, dintr-un sentiment de rușine pe care îl am încoroporat în ADN și, probabil, din cauza feței ăsteia enervante care transmite only good vibes deși în capul meu sunt doar dragoni scoțând flăcări). Ce spuneam?

A, da, îmi place să zbor, partea cea mai plăcută mi se pare atunci când sunt turbulențe, jur că nu simt frică, creierul meu cumva transmite semnale de chill down, e the safest way of transport și I just enjoy the ride, it’s almost as good as a rollercoster.

Cu Sara mi-am făcut griji. Mă rog, nu e neapărat un criteriu, eu îmi fac super griji din orice.

Dacă o să plângă și o să ne urască tot avionul? Fii-mea plânge, nu se joacă, ne auzi din Honolulu.

Dacă nu îi place mâncarea și o să moară de foame?

Dacă nu o să poată dormi și o să devină supraobosită?

Dacă intră în zona aia de tantrumuri în care e cea mai nesuferită ființă din colțul ăsta de Galaxie? (nu, nu trec la 2 ani, de fapt, look at me, nu trec nici la 34).

A zburat prima oară laaaa doi ani oare? Cam așa cred, God ce mamă rea sunt, nimic nu țin minte.

Mă rog, a zburat de multe ori, în mai toate vacanțele am  mers cu avionul.

Și în ciuda faptuli că la fiecare zbor îmi fac aceleași griji, ea e egal de relaxată.

Când decolăm de obicei răsfoiește tacticoasă revista aeronavei. Mănâncă mai bine ca acasă, adoarme, citește, se joacă, e cel mai blând copil din Univers.

De fapt, la ultimul zbor (de 4 ore), dupa o escală (de 3) și încă unul de alte 4, a fost atât de cuminte încât s-a oprit o tanti pe scara avionului să ne spună că nu a mai pomenit niciodată așa ceva.

Nici noi, să o vedeți cum e acasă!

De fapt, dacă stau să mă gândesc, nicăieri nu e mai înțelegătoare ca în zbor/aeroport, nici în parcul de distracții, nici la înghețată, nicăieri.

O fi bucuria vacanței, cine știe, nici eu nu dormeam noaptea de dinainte de a pleca undeva, și uneori nu o fac nici acum :).

De fapt, ce voiam să zic (când dracu m-am transformat în una de scrie articole așa lungi pentru idei scurte și simple?) e să nu vă mai faceți griji, doar să încercați, s-ar putea să fiți plăcut surprinși.

As alawys, I plead for trying. :))

IMG_9935