Arhive zilnice: 25 ianuarie 2016

Curiosity killed the cat

Standard

Șiți vorba asta? Ok, știu ce vrea să însemne, dar mărturisesc că mi s-a părut întotdeauna incompletă cumva, sau nepotrivită. Îmi plac pisicile și curiozitatea lor.

Cred în curiozitate.

Nu mi se pare nimic mai trist decât un om care nu mai e curios.

Copiii noștri, de când se nasc, sunt curioși. Exploratori, descoperitori, cuceritori.

De la pat la sufragerie, apoi la apartament, la parc, și, apoi, sper, la întreaga lume.

Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, și noi am fost așa.

Poate unii am supraviețuit școlii, dar recunosc că mie mi-a dat destul peste nasul curiozității.

La școală am învățat să repet papagalicește ideile altora, să rezolv problemele după soluțiile standard și că iei examenul la facultate mai ușor dacă înveți după cursurile profului.

Încă îmi aduc aminte șocul (serios, a fost un șoc) de după prima temă la limba română din clasa a 5-a. Îmi plăcea să scriu, să inventez, să mă joc (învățătoarea noastră, domnul Trandafir în variantă feminină, mă încuraja să o fac). Îmi plăcea să citesc în clasă ce scriam, pentru că râdeau colegii mei și asta mă făcea bă, da, destul de fericită la vârsta aia. Prima temă la limba română în clasa a 5-a a fost să facem o compunere despre vacanța de vară.

Și am scris o poveste cu un băiețel răutăcios care îi teroriza pe alții în timpul școlii și care mergea la țară și bunicii lui îl duceau să viziteze un câmp de cartofi super tehnologizat și reușea să se lase agățat de turul pantalonilor de un aparat din ăsta super șmecher de cules cartofi, rămânând suspendat la câțiva metri în aer (răzbunând astfel toate răutățile din cursul anului). Na, don’t judge people, aveam 10 ani or so. 😛

Toți colegii au râs, și eu am râs, numai profesoara nu râdea. Mi-a spus că astfel de compuneri de 2 lei mergeau la clasele 1-4 dar acum suntem mari și treaba e serioasă. Să stau jos și să nu mai fac niciodată compuneri de genul ăsta. Tot de la ea am învățat să copiez paragrafe din critica unor boi despre opera altora (care, sunt destul de sigură, habar n-aveau despre ce vorbeau).

Din cauza ei n-am mai citit niciodată, dar niciodată pe tot parcursul școlii vreo carte din lista lecturiilor obligatorii (cel mult citeam rezumatul sau întrebam un coleg despre ce e vorba). Am citit însă, cam tot ce mi-a trecut prin cap și ce mi se spunea că nu e potrivit pentru vârsta mea (și nu o să cred niciodată că o lectură depinde de vârsta cititorului ci doar dacă cititorul vrea să citească cartea ai).

Tot din cauza ei a fost nevoie de o naștere și o depresie post natală ca să mai scriu vreodată ceva.

Școala, cel puțin mie, mi-a omorât curiozitatea. A fost nevoie de mulți, mulți ani ca să mi-o recapăt.

Deci azi e, din nou, despre Montessori. Da, e o pedagogie rece uneori, da, sunt foarte multe reguli, da și da și da, nu e perfectă.

Dar ce mi se pare vital la pedagogia asta e că permite copilului să își păstreze curiozitatea intactă.

Aș vrea să pot să vă arăt albumele de fotografii pe care le primim săptămânal, ce fac copiii ăia acolo, cu ce materiale se joacă și câte învață. În ultimul filmuleț pe care l-am primit cu Sara, e legată la ochi și separă niște plăci albe și maro pe culori, alb în stânga, maro în drepata după pipăit. Cred că unele sunt mai groase, unele mai subțiri? 🙂 Tare mult mi-a plăcut. Mi se pare că și oamenilor mari le-ar prii un joc din ăsta, din când în când :P.

Cel mai important însă e că nu învață pentru că trebuie sau pentru că vrea cineva să facă asta, ci pentru că alege să o facă (și asta în joacă).

Și asta mi se pare ceva de neprețuit. De asta îmi place Montessori.

IMG_7818